IDILE
Ogașul Popii
Dimineața, de când se scula din pat o prindeau grijile gospodăriei. Se urca pe scara podului casei, de unde umplea o traistă cu știuleți de porumb, cobora în tindă și introducea pe palmă curățătoarea cu zimți din tablă, ce sta agățată la locul ei, pe stâlpul pridvorului. Cu sârguință dezghioca boabele de pe coceanul drugii, într-un ciurel. Apoi, le arunca împrăștiate în bătătura casei, unde o tâlvură de găini, rațe și gâște, fiecare cârâind în felul lor de când auzeau mișcarea în pod, aștepta nerăbdătoare să dea năvală la mâncare.
Într-o găleată mare de tuci, în care se mai găseau și alte resturi de dovleți fierți din ziua precedentă, punea apă cât era necesară pentru a o umple, o completa cu o strachină de tărâțe îndoite cu mălai, o mână de sare zgrumțuroasă luată dintr-un sac de hârtie, ambalajul sării, și le amesteca bine cu un un băț anume făcut să fie făcăleț.
Cu efort vizibil, scotea căldarea la ușa cuhniei, unde porcul slobozit din coteț venea alergând, la masa lui de dimineață.
Horhoanele , cum le zicea soacră-sa la păsările și animalele mărunte din curte, fiind ostoite, se ocupa și de persoana ei. Peste prispa casei, cu apă rece, adusă de seara și ținută în hodaie, luată cu o ulcea de pământ dintr-o găleată de tablă emailată se spăla pe mâini, pe față și pe sub brațe, folosind săpunul Palmoliv adus de acasă, foarte parfumat, primit cadou în trusa dăruită de bărbatu-su de ziua ei de naștere, de la care nu trecuseră prea multe zile. Pentru treaba asta își dădea jos de pe ea bluza de stambă, cu care dormise noaptea. Ca măsură de prevedere, să nu fie văzută în poziție rușinoasă de vreun călător sau vecin, făcea treaba asta când credea că nu trecea cineva strein pe ulița satului. Insista să-și spele totul, sănii dolofani, la care de fiecare dată când erau atinși, mameloanele deveneau poftitoare. Mai bine de o lună, în afară de mâinile ei, mână de bărbat nu-i mai atinsese.
Trecuseră multe zile de când ținea gospodăria soacrei, era sătulă de treabă până în gât, dar n-avea altă cale de ieșire. De la bărbatu-su primise mai întâi o rugăminte, apoi, la reacția ei, un fel de ordin, venind în sprijinul mamei sale, bolnavă, ce trebuia internată în spital. Pentru liniștea casei, se impunea să facă acest lucru, mai ales că de ceva vreme nu mai mergea la serviciu unde fusese angajată temporar, iar la noul loc de muncă convenabil, unde avea promisiuni de angajare, mai trebuia să aștepte vreo două luni, până pleca la pensie cel care ocupa postul.
Având la îndemână cele de trebuință, cu grijă aprinse focul pe vatra cuhniei. Într-un ceaun agățat în zălar, pusă la fiert laptele muls de bunica lui bărbatu-su, înainte de răsăritul soarelui, care venea totdeauna de la casa ei să-i mulgă vacile și caprele… Și numai atât, fiindcă mâncarea de prânz o servea la bunică, mergând ea acolo.
Într-o tigaie pe trei picioare în care puse o lingură de unt, prăji două ouă de găină, adunate de ea ziua, de prin cuibarele din podul șoprului cu fân, unde întotdeauna când se urca, trăia spaima să nu fie înțepată de vreo vespie dintre cele care se cuibăriseră și păzeau fagurii plini cu pui.
Așa începea fiecare zi și tot așa trecuseră mai bine de două săptămâni. Hainele cu care venise îi căpătaseră miros de fum, mâinile ei fine de doamnă, de funcţionar de oraș, cu unghiile frumos tăiate și lăcuite, căpătaseră mici zgârâituri. Palmele se aspriseră și, cu toată străduința ei, se cam înverziseră de clorofila vrejilor de dovleac, adunați de pe locul din capul grădinii casei pentru hrana porcilor și a gâștelor, dar se obișnuise și nu i se mai părea ceva stânjenitor.
„O să treacă și asta!” își zicea mereu ca să se consoleze. Din când în când, în orele de repaus de la mijlocul zilei și după baia generală, făcută în albia așezată la soare în spatele casei, își mai turna în palme apă de colonie dintr-o sticluță cuibărită în trusa cadou, ce-o adusese de acasă. Asta, așa, pentru ea!, ca să nu-și piardă obiceiul de doamnă, abia trecută de 25 de ani.
Apoi, trebuiau pășunate vitele mari.
Se obișnuise cu ideea că trebuie să facă și acest lucru. Uneori, după-amiază le mai lua nea Dumitru lui Andrei, om bun și respectuos cu doamna Violeta, care, seara când le aducea sătule, și ea îl omenea cu câte un țoi de rachiu scos din butoi cu sticluța legată cu o sforicică și slobozită pe vrana butoiului. Țuica veche se cam împuținase, tâlvul nu mai ajungea și atunci se inventase sticluța legată. Plăcerea era dată și de așteptarea umplerii, când aerul din ea înlocuit de lichid făcea un zgomot gâlgâit, plăcut urechilor. Fusese și botezat cu numele de „șteofâlc” și nu-i sta rău.
Vrând, nevrând, de când veniseîn sat, aproape în fiecare zi,Violeta mergea cu vacile la pășunat pe izlazul comunal, așezat în niște văi adânci în pădurea ce începea din marginea satului. Azi, mai mult ca oricând, dorea acest lucru. Era o treabă pe care la părinții ei, tot de la sat, când era fată, n-o prea făcuse, fiindcă era tocmit un paznic comunal, angajat la mai multe gospodării, dar aici, n-avea această șansă. Cele două capre le păzea Vasile, copilul Vetii din Deal, care le lua în turma lui, cu promisiunea că la bâlciul de Sfântul Ilie, v-a fi recompensat cu bani de tras în tiribombă și de cumpărat dulciuri: halvițe și bragă. Capre nici n-avusese pe bătătura părinților ei, iar de laptele de capră, până la soacră-sa, nici nu se atinsese. Era convinsă că pute!... Așa auzise de la copii de seama ei din satul unde se născuse. Muls în vase curate, s-a convins de contrariu.
„Este dulceag laptele în seara asta!”, i-a zis ea soacrei când a gustat din strachina cu lapte fiert în ceaunul golit de mămăligă pe cârpător și turnat în strachină peste mămăliga caldă, tăiată cu ața. Veniseră în vizită cu bărbatul său și era pe la începutul căsniciei lor.
„Îți place? ” i-a răspuns soacra cu o întrebare.
„Da!... E chiar interesant laptele de aici. Probabil iarba îi dă gustul acesta!”
„Nu, dragă, ăsta-i lapte numai de capră!” îi vorbi soacra răspicat. „Am vrut să-ți dovedesc, că nu laptele pute, ci oalele nespălate în care este muls. Țapii put, și put rău, dar numai toamna când se împerechează, că de aia le zice țapi și la unii bărbați mai nespălați! Ca să te obișnuiesc cu laptele de capră, în laptele fiert separat pentru tine, cum doreai, puneam și câte o cană din cel de capră, iar acum am fiert numai pe al caprelor. Al vacilor l-am turnat în putinei, să facem mâine zară, (adică lapte bătut), și să mai scoatem și unt, că-i bun cu mămăligă și cu ouă în tigaie!”...
Dar acum era singură cu toată gospodăria pe cap. De când crăpa ochii dimineața și până seara, mereu avea câte ceva de făcut. Și, într-o gospodărie ţărănească, cu păsări, porc, capre și bovine, mai ales când ești singură, treabă-i destulă!...
…Mâncă , ce mâncă, închise porcul în coteț ca să nu facă vreun pocinog pe bătătură, să se dea la vreo pasăre, că așa fusese instruită când și-a luat rolul în primire, își luă de pe masa din hodae trăistuța de bumbac țesută în cocleți, în care vârâse de cu seară un cearșaf de pânză albă, puse și două mere popești din cele mai boftane, scuturate din mărul din grădină, un ștergar subțire, brodat cu râuri din arnici roșu, ca să fie, în fine, și romanul la care citea, << Doamna Bovari>> de Gustave Flaubert. Slobozi vitele din ocolul lor, care fără altă îndemnare, conform reflexului, se înșiruiră pe linie la Deal, spre izlazul cu iarba încă neuscată.
Devenise cunoscută în sat.
Fusese „trasă de limbă” de vecinii curioși care doreau să știe totul despre nora Tomiții Dochiei. Aflaseră ce doreau și nimeni nu se mai mira când o vedeau pe ea, o doamnă, fată de intelectuali, cu o nuia de alun destul de lungă, mergând în urma cioporului de ierbivore, două vaci și doi viței.
Pe drum, îi ieși înainte de la bunar, cu două găleți de apă, Polina lui Costăin al Sandii, care răspunzându-i la binețe, o asigură că azi, o să-i meargă bine, că-i cu plin!… și n-o s-o mai piardă pe Steluța, vaca cea mai nărăvășă, care se răznea de celelalte și care cu două zile în urmă i-a creat mari emoții – că n-o mai găsea pe ogașele izlazului, de-a știut tot satul!
…O stăpânea o emoție, mai ales că de gânduri nici nu prea dormise bine. Mergea „plutind” și nu alegea pe unde calcă.
În dimineața aceasta, mai atentă ca oricând de când venise în sat, se îmbrăcase cu grijă, își pusese în picioare tenișii chinezești, spălați din ziua precedentă, luase pe tălpi o pereche de şosete de bumbac gri, care i se asortau cu fusta evazată, de culoare bleumarin cu buline albe, prinsă în zece nasturi pe linia din față, și bluza fără mâneci, lejeră, din mătase gri, cu decolteu larg. Sânii îi erau strânși, nederanjant, în sutienul de mătase albă, brodat cu o discretă danteluță ce îi dădea o notă seducătoare pentru cine-l vedea. Chiar și în acest sat, departe de urbea unde locuia, se îmbrăca frumos, ținând cont de ceea ce i se potrivește, fără a face notă discordantă cu mediul în care venise, pentru a nu crea bârfe. Ţinuta vestimentară era potrivită unei doamne, sosită la țară în concediu și cu grijile gospodărești pe cap.
Fu trezită din visare, când la ultima casă din sat câinele din bătătura gospodăriei sări pe poartă lătrând strident de sperie vacile, dar-mi-te și pe stăpâna lor de azi, dusă în gândurile ei!
- Taci, Floricele!... îl boteză ea, nu vezi că n-avem treabă cu tine, zise ea blând către patrupedul îndârjit. Animalul nu tăcu până nu-l strigă gospodina, ieșită din casă unde rostuia de mâncare pentru prânzul din ziua aceea, dar și curioasă, ca să vadă pe cine latră câinele ei!.
…Așa începu ziua de azi pentru Violeta Neșu, nora Tomiții lui Boian Neșu din Brădet, care ţinea locul în gospodărie soacrei sale internată la un spital mare din Capitală. N-avea încotro și trebuia să facă voia soțului și când nu-i convenea, așa cum era și de data aceasta, dar acum, nici n-avea cine și era musai să-și calce pe simțăminte, ca să nu-l supere pe soț a cărei mama era destul de bolnavă.
Gheorghe Neșu, George pe diminutivul folosit de Violeta, soția sa, era singurul copil la părinți. Tată-su se prăpădise de tânăr și Tomița îl crescuse singură. Muncise mult să-l țină prin școli, dar și Gheorghe s-a străduit să ajungă cineva, mai ales că plăcere pentru învățătura a avut de mic. E drept că a fost și muncitor necalificat pe la un furnal, după ce făcuse gimnaziu, dus de un unchi din partea mamei, dar până la urmă a ajuns inginer. Când a terminat facultatea, avea 30 de ani și în acel an s-a căsătorit cu Violeta, care abia terminase liceul. De-atunci au trecut cinci ani, pentru cunoscuți și prieteni erau o pereche potrivită, iar lumea din satul Brădet îi aprecia pe măsură.
Violeta provenea dintr-o familie bună, cândva bine situată material, fiică de invățători cu mulți copii, dați toți la liceu. Pentru fete, era suficient numai liceul ca să devină o doamnă de societate deși ea dorise mai mult, să urmeze și o facultate, dar acum ce mai conta!?
*
* *
…Când a intrat pe izlaz, soarele se ridicase mult pe cerul limpede ca sticla. Și în ziua asta, se aștepta acea zăpușeală la care sătenii îi ziceau vipie. Nu erau vite multe pe unde intrase ea și observase dinainte că pe Ogașul Popii nu prea veneau copiii. Părinții lor erau duși la muncă, iar ei se adunau în ceată, pe Poiana Mare, unde nu prea era iarbă, dar ei erau fericiți că jucau țurca până plecau acasă de prânz.
La început, și tanti Violeta, cum îi spuneau copiii satului, a stat alături de ei, dar, fiindcă făceau multă larmă deranjând-o din citit și nu era nici iarbă de păscut, s-a detașat, mergând în adâncimea văilor înguste și liniștite, cu care se obișnuise în lecturile ei. Aici, marginile poienilor erau umbrite de fagii seculari iar pe firul văii erau crovuri permanent pline cu apă limpede adunată din pânza freatică. Zilnic, când era soare, se spăla peste tot, pe unde avea nevoie, mai ales că aici era sigură că n-avea cine s-o vadă goală. Loc mai nimerit și pentru plajă nu se găsea în tot izlazul și nu se da în lături de stat câteva ore, dezbrăcată la soare.
…Dar azi, că din cauza aceasta n-a avut somn azi-noapte, o bântuiau emoțiile unei întâlniri în liniștea pădurii tăcute. Intrase într-o dilemă provocată întâmplător cu câteva zile în urmă, când a avut mari emoții, mai ales că era și atunci singură, și era sigură, că se afla numai ea prin aceste locuri adăpostite în valea dintre păduri…
…Vacile pășteau liniștit, făcuse destulă plajă și fiindcă transpirase se dezbrăcase și de sumara ei lenjerie și într-un crov din marginea pădurii, plin cu apă limpede precum cleștarul, în care se vedeau și pietrele de pe fund, a intrat și s-a spălat, apoi după niște tufe, considerate paravan, care acopereau vederea celor ce treceau pe drumul de care, s-a întins din nou la soare. Liniștea ar fi fost deplină și putea chiar ațipi dacă nu s-ar fi auzit cum vacile rup iarba și cântecul gutural al unei turturele izolate, ce cânta rar: tur, tur…
Dezbrăcată de fustă , bluză și sutien, ca să se bronzeze și sânii care contrastau cu restul pielii, întinsă pe un cearşaf, ascunsă în dosul tufelor pe care le considera o perdea veritabilă, se afundase în cititul cărții, încercând să se compare cu eroina cărții, <<Emma Bovary>>, care în căsnicia ei nefericită și frustrată sexual avea multe neîmpliniri, unele asemănându-se cu ale ei. Brutal fu scoasă din visare și chiar speriată rău de lătratul unui câine foarte aproape de locul unde se afla. Animalul șiret o simțise, se apropiase furișându-se prin pădure și prin lătratul său, dădea veste stăpânului, că a descoperit ceva.
Violeta, în graba cea mai mare, și-a îmbrăcat fusta și bluza, neavând răbdarea să pună și sutienul care mai trebuia prins și în copci, dintr-o poziție destul de incomodă. Cățelul, că nu era un dulău, lătra a om, mai blând, parcă simțindu-se cumva vinovat de spaima pe care o produsese.
Atunci observă Violeta că lângă vacile ei apăruseră doi boi care pășteau liniștiți și, undeva în marginea cealaltă a pădurii, un bărbat, întins pe spate, citea la umbra fagilor. El venise pe sub poala pădurii în urma animalelor, o văzuse pe Violeta dezbrăcată când se spăla și se așezase în acel loc răzleț. Sta retras pentru a nu crea tinerei femei o stare de rușine și emoție. Cățelul, ca orice câine curios, scotocise prin pădure până a ajuns în acest loc unde simțise ceva, și descoperind-o pe Violeta, trebuia să dea semnalul stăpânului său.
*
* *
…Așa l-a cunoscut Violeta pe Bebe Popescu, fiul preotului din Nucet, satul de peste Dealul Scoruș, student la medicină.
Când femeia, Violeta, s-a îmbrăcat, Bebe s-a apropiat de ea, ca să o elibereze de lătratul lui Cuțu, cățelul cel vrednic pentru Bebe, dar agasant și gălăgios pentru Violeta.
Văzând-o de aproape pe această femeie tânără, frumoasă, cu părul șaten și coafat permanent, cu tenul catifelat și ochii azurii ca cerul diminețelor de vară, și-a dat seama că are de-a face cu o persoană distinsă, o doamnă, ce nu aparține satului, întâmplătoare păzitoare de vaci ca și el, și a salutat-o cum se cuvenea „Sărut mâninle, doamnă”!
Cu fața îmbujorată de soare și emoție, Violeta i-a răspuns la salut cu un „Bună ziua!” În piept, de emoția creată, simțea bătăile puternice ale inimii, iar în timpane putea număra pulsul care, precis își înmulțise bătăile la o sută pe minut.
Cățelul Cuțu, convins că și-a îndeplinit misiunea, a tăcut cuminte și s-a retas la umbra unei tufe, „ascultând” discret discuțiile dintre stăpânul lui, față de care își făcuse datoria, și această „pradă” feminină, deosebit de frumoasă, găsită în pădure.
Inițiativa prezentării i-a aparținut , cum era și normal, lui Bebe. I-a spus cine este, a precizat că-i student la medicină în anul IV. și că hârtiile pe care le citește sunt niște cursuri de la facultate, Că a venit în vacanță la părinți, dar mai are o restanță lăsată intenționat pentru a nu primi notă mică, ca să nu-și piardă dreptul la bursă.
- Cum să te descurci, doamnă, în șase ani, într-un oraș mare, și câți bani îți trebuie pentru o asemenea facultate?...continuă Bebe cu argumentele sale, dar neinteresante pentru doamna încă emoționată și pradă gândurilor, care-l asculta fără să audă. Vă dați seama ce înseamnă bursa pentru un student!... Dar cum să vă apelez?...Doamnă sau domnișoară?
- Doamnă, și mă numesc Violeta Neșu
Bebe văzuse verigheta de pe degetul inelar al mâinii stângi, dar așa a crezut el că-i mai politicos, să o și întrebe.
- A,a,a !!. Cred că sunțeți soția lui Gică Neșu din Brădet. Îl cunosc demult! Este mai mare cu vreo zece ani decât mine. Când era flăcău, o curta pe sora mea cea mare. Era tare frumușel și îi plăceau fetele. Și sora mea a fost și mai este și acum frumoasă. Gică a fost copil orfan de mic dar era inteligent foc. La gimnaziu, avea note mai bune ca sora mea, era premiant. Mi se pare că a ajuns inginer, sau așa ceva, că nu l-am mai văzut de multă vreme.
- Da, așa este, domnule Bebe!... confirmă Violeta, și se convinse în sinea ei din cele auzite, că el, Bebe este de vârstă ei.
Privindu-l de-acum cu interes, mai atentă, observă la el maturitatea bărbatului care, peste doi ani, ajungea medic stagiar pe la vreun dispensar din țară.
- Doamna Violeta, ziceți-mi Bebe!... Că n-are rost să mă domniți dumneavoastră pe mine. Dar în gând dorea ca și el să-i zică pe nume acestei femei ce părea așa de tânără față de soțul ei, bărbatul cunoscut de el încă din copilărie.
- Știu că nu-i politicos să abordezi direct o doamnă, dar vă rog să nu vă supărați că vă întreb: Ce vârstă aveți? Eu, în decembrie împlinesc 25 de ani și am fost născut după ce ai mei părinți au tăiat în ziua de Ignat, porcul de Crăciun. Cred că mama, de atâta efort depus în ziua aceea, m-a avortat! Sorocul fusese calculat să se petreacă în anul următor… Așa mi-au spus!
- Tot atâția ani am și eu, dar am fost născută la termen, în luna mai, luna florilor, a verdeții și a veseliei!...
- De aceea sunteți așa de frumoasă, continuă cu gratulațiile studentul de la medicină, urmărind discret efectul complimentului făcut. Știa de la colegele de facultate ce le place să li se spună femeilor și nu făcea economie de superlative.
- Serios vă vorbesc și n-am nici un interes să vă măgulesc, mai ales că vă văd pentru prima și poate ultima dată. Corpul dumneavoastră este perfect, bine proporționat antropometric. Voi fi medic și pot aprecia obiectiv. Iar de ten… nici nu mai vorbesc! Aveți o figură de icoană, întocmai celor pictate în frescă de Grigorescu, la Mănăstirea Agapia. Natura a fost darnică cu dumneavoastră. Plaja la soare în acest loc vă prinde foarte bine iar pielea dumneavoastră, pigmentată, răspunde pozitiv la razele solare. Vă bronzează fără să vă ardă! Totuși, să nu abuzați și după ora 11.00, când acționează întens ultavioletele, să vă retrageți mai la umbră. Am văzut că ați făcut și baie, …„ca la mare!”. E buna apa din gâldaiele astea, că provine din pânza freatică și-i bine filtrată natural. Nu-i periculoasă pentru a provoca eczeme.
„Deci mă văzu goală!... Ei și!?” gândi Violeta. „N-are de ce să-mi fie rușine și apoi ca student la medicină știe destule despre femei. Poate-i surâde specialitatea de ginecolog”…
- Sunteți generos domnule Bebe, …adică Bebe, dar și mie să-mi zici Violeta, așa cum îmi spun apropiații și prietenii. Asta, dacă doriți, să fim fifty-fifty!...
- Violeta, dragă!… parcă sună mai bine, nu? Îți dai seama că eu mă pregătesc într-o profesie care studiază corpul uman. Împreună cu fete, colege de facultate, facem laolaltă disecții pe toate organele corpului, așa că, dacă te văzui dezbrăcată, te privii cu ochii profesionistului, nu ai masculului. De la distanță îmi plăcu bustul tău , talia subțire, șoldurile bine proporționate, umerii largi, iar văzută de aproape n-ai nici un cusur, ba chiar ești încântătoare!
La asemenea vorbe măgulitoare din partea unui străin abia cunoscut, Violeta găsi de cuviință să bată în retagere, așa, ca să nu fie considerață o ușuratică, mai ales că era vorba despre ea. Acum aprecierile erau venite ca de la un bărbat aflat în fața femeii dorite, nu ca ale unui doctor despre o bolnavă întinsă pe targă.
- Regret că n-am fost prevăzătoare și m-am considerat singură în acest loc. Este adevărat proverbul „că pădurea are ochi și urechi”. Azi, pierdui din vedere și nu ținui seama de această maximă!... zise ea ca scuză și cu gândul la ziua de ieri, când a făcuse la fel, crezându-se tot singură, și poate a mai fost văzută și de altcineva și umple de vorbe tot satul.
…Au discutat mult timp. Soarele se apropria de miezul zilei, iar vițeii se culcaseră la umbra copacilor din marginea pădurii. Liniștea amiezii se așternuse pe valea ce se numea Ogașul Popii, dar care n-avea nici o legătură cu tatăl lui Bebe. La despărțire, când fiecare urma s-o apuce pe drumul ce ducea la satul său, și-au promis că dacă vremea este bună vor mai veni în acest loc, atât de liniștit și cu iarbă atât de bună pentru animale.
*
* *
Azi erau la a treia zi de întâlnire.
În cele anterioare, discutaseră câte în lună și în stele! Din familie și din cititul cărților, Violeta își formase un adevărat bagaj de cunoștințe.
Făcea cu ușurință recenzii ale unor cărți scrise de clasicii literaturii universale de parcă ar fi studiat filologia. Au discutat și despre muzică și pictură, lucru ce l-a impresionat pe Bebe, rămas în acest domeniu numai la noțiunile primite în liceu.
Acum, avea asupra sa cursurile mai mult de formă, ca să se afle în treabă, dar nu le mai deschidea în poiana unde o găsea pe doamna cu romanul <<Doamna Bovary>>.
Azi, fiindcă venise el mai devreme și Violeta întârzia să apară, a găsit de cuviință să citească câte ceva din cursuri și s-a oprit la capitolul: „Aparatul urogenital, aparatul genital la femei”. Parcă spera ceva…
*
* *
În acea noapte, neavând somn, Violeta încerca în imaginație o apropiere, așa, ca-ntre femei, de Emma, eroina mult comentată a romanului. Chiar în ziua precedentă Bebe zisese ceva mai excitant despre instabilitatea ei, eroina romanului, dar nu i-a lut vorbele în seamă. Și-a adus aminte de trăirile doamnei Bovary în prezența soțului ei mai vârstnic decât ea. Nu o vedea ușuratică și avidă de aventuri amoroase. Găsea la Emma un trai ca al ei, și acest lucru o fământa. Și George avea unele asemănări cu domnul Charles Bovary, și era soțul ei, de la care dorea multă, mult mai multă afectiune.
Reiese din carte că Charles Bovary, medic de profesie, n-o pregătește pe Emma pentru ce o așteaptă în viitor, pentru tainele vieții. Crescuse fără tată și a fost dus de un unchi printre străini, unde n-a avut o viață ușoară, ba dimpotrivă. Ca să ajungă ce a fost, făcuse multe eforturi care-l abrutizaseră, într-un fel.
Violeta, în primii doi ani de căsnicie, crezuse că George chiar o diviniza. Acum, simțea că se cam plictisise și nu mai era tot așa de afectiv cum îl văzuse la început. Pleca mereu în delegații și parcă dorea să fie cât mai mult absent de la domiciliul său și ea se simțea permanent stingheră. Și suferea!
Ea nu fusese crescută de maici, pe la vreo mănăstire, ca Emma, dar învățase de la mama ei toate regulile bisericești și le respecta. În ultimul timp de singurătate și tristețe, devenise chiar bigotă și trecea destul de des pragul bisericilor. Dar dorința de viață nu-i pierise și gândea ea , că trebuie trăită cu adevărat!
Întâlnindu-l în acest mediu pe Bebe, bărbatul de vârsta ei, frumos, spiritual și atent, care i-a mai și povestit câte ceva despre libertinajul din viața studențească, cu lipsuri, și cu bucurii, s-a simțit atrasă și fizic și sentimental, mai ales că dorise să urmeze o facultate. Visase să fie profesoară sau orice cu studii superioare.
În vorbele lui, ea descoperi câte ceva care-i lipsește în viața alături de George, care, devenise posac, mai ales de când a ajuns pe o funcție înaltă. Studiile făcute, stăruința de care a dat dovadă și faptul că a fost și muncitor într-un combinat siderurgic, i-au creat un statut de care s-a ținut seama la promovarea lui, secretar cu probleme economice la județ. Acum, mai mult ca oricând, Violeta își reproșa că a ținut prea mult seama de argumentul lui, că nu-i necesar și nu a mers și ea să urmeze o facultate. Era pur și simplu revoltată de viața ei anostă lipsită de bucuriile tinereții, dar va face totul și nu va rămâne așa. Dar până atunci!?...
Timpul zburase pe nesimțite și când a intrat din Ogașul Popii pe Valea cu Urzicile, fu adusă la realitate de Cuțu, cățelușul santinelă al lui Bebe, care o întâmpină cu un lătrat prietenesc, parcă certând-o de întârziere. În atmosferă plutea o liniște desăvârșită. Adia un vânticel dinspre pădure și din când în când se mai auzeau pâlpăirile molcome produse de frunzele plopilor tremurători. Transpirase de mersul pe jos și de emoțiile care puseseră stăpânire pe ea și se frământa să găsească izorul sentimentelor contradictorii provocate în urma discuțiilor plăcute din ziua precedentă.
Fusese atrasă de acest bărbat frumos, manierat, bine educat și cu perspective mari ca în curând sa devină medic. De aceea, azi îmbrăcă pe dedesubt desuurile cele mai fine și bluza de mătase naturală, vaporoasă și mult decoltată. Înainte de plecare din fața casei, se întorsese și luase în trăistuța țesută delicat din bumbac și arnici, costumul de baie, cumpărat anul-trecut, de la Mamaia când a fost la mare fără bărbatul ei, George, fiind plecat într-o delegație în străinătate.
Ce a mai curtat-o, acolo la mare, domnul Paul, un tip cunoscut întâmplător pe plaje! Era un bărbat la 50 de ani, care zicea că lucrează într-un minister și pretindea că-l cunoaștea și pe Gigi, lăudându-l. Era un tip chipeș, care arăta bine la anii săi. Suplu, cu pielea corpului întinsă și nepăroasă, ca la alți bărbați, cu fața permanent rasă și părul puțin grizonat, avea acel „sexappel” de care sunt atrase femeile. S-a interesat unde-i cazată și i-a propus „că dacă vrea”, îi aranjează mutarea într-o garsonieră unde să stea singură tot sejurul. A invitat-o într-o seară la o terasă, care avea și separeuri intime, dar a rezistat tentației, mințind „că tocmai în seara aceea a fost invitată la niște rude și le-a promis că se duce.”
Și ce-a câștigat!?
Bănuiam, își zicea ea, ce dorea domnul Paul, dar atunci am avut tăria să mă abțin.
„Dar dacă azi o fi nevoie de a face și plajă, am nevoie de costum că nu mai sunt ca atunci,… singură!”
*
* *
De după niște tufe înșirate ca un gard stânjenitor și avertizat de lătratul lui Cuțu, Bebe îi ieși în întâmpinare. Până atunci stătuse dezbrăcat la soare și își mai închidea ultimul nasture de la cămașe când se apropia de frumoasa Violetă.
- Săru’ mâna! Credeam că nu mai vii… Așa o întâmpină pe misterioasa doamnă cu care realizase un mic flirt. Și el în noaptea ce trecuse se gândise la ea. Cu ochii închiși, în gând, îi admirase formele nurilor, ale sânilor, dar și delicatețea în comportament și nivelul la care-și însușise cu temeinicie cultura generală. Vedea în ea un interlocutor pentru toate domeniile. El se specializa în medicină, dar recunoștea că în liceu și din citit se obține cultura generală și presupune mult mai multe decât anatomie, fiziologie și chimie. Ce știa el despre muzică și pictură? Literatură numai atât cât i se ceruse ca să treacă cu bine clasa și bacalaureatul. În rest? Nimic! La ea vedea și altceva, mult mai mult decât își însușise el.
- Bună, dragă! îi răspunse Violeta, sub privirile înțelegătoare ale lui Cuțu, care devenise mai îngăduitor cu străina de ieri, dând din coadă și parcă spunându-le că și el pricepe importanța momentului.
Își strecură mâna în trăistuță și pe pipăite alese mărul cel mai frumos și, oferindu-i-l, continuă.
- Azi m-am cam încurcat în treburi, dar nu m-am lăsat copleșită. Trebuia să fierb și laptele, cel de ieri s-a acrit, mai ales că am și întâziat, cum prea bine ști.
Înaintau unul spre celălalt zâmbind și ochii le radiau, transmițând invizibilele dorinți ale iubirii. Violeta i-a întins mâna în care ținea fructul ispitei, așa cum se cuvenea din partea unei doamne, gest la care, fără prejedecăți, el i-o cuprinse și o sărută prelung, inspirând plăcutul miros de măr copt și de busuioc. După o clipă de tăcere, în liniștea văii, se oglindiră unul în ochii celuilalt și cu respirația întretăiată de emoție, el o cuprinse în brațe și fără nici o restricție, Violeta, îi oferi, ținând de-acum ochii închiși, purpura fierbinte a buzelor ei senzuale, gest care se materializă într-un sărut prelung. Erau atât de apropiați și lipiți unul de celălalt, că-și simțeau inimile cum băteau năvalnic, amețitor. Pe Violeta o trecu un fior care îi răscoli întreg lăuntrul său, o transpirație spontană se produse și simți cum se prelingea de-a lungul picioarelor. Din această stare euforică, îi aduse la realitate tot Cuțu, care începuse să mârâie, crezând că în această încleștare stăpânului său i se poate întâmpla ceva rău și trebuie avertizat.
*
* *
Pe drumul de întoarcere spre casă, când soarele trecuse de amiază, legată la picior cu niște feșe făcute din cearceaful adus pentru plaje, Violeta venea șchiopătând în urma vacilor ei. Ziua începuse minunat și din cauza unei mici neatenții se terminase rău. Nu simțea încă durere în pulpa rănită din care cursese destul sânge, oprit cu greu de Bebe, dar… fusese oprit. În mintea lui de medicinist persista ideea unui vaccin antitetanos, ce trebuia făcut urgent. Dar de unde să-l iei?
După multe și prelungite săruturi, cei doi îndrăgoștiți ajunseseră la punctul culminant, pe care hotărâră să-l împartă în interiorul pădurii, pe o poieniță, la umbra gorunilor, unde crescuse o „pătură” groasă de mușchi și licheni. Locul acesta fusese recunoscut de Bebe până la sosirea Violetei și-l considera ca fiind cel mai potrivit din toate punctele de vedere: era ferit de vederile celor care întâmplător ar fi trecut prin poiană, că drum nu era, înlocuia un pat veritabil, dotat cu o „saltea suport”, moale și rezistentă, dar înlocuită de mantia naturală, ce permitea o participare fără emoții pentru cei doi amorezi.
Cum nu aveau alte griji decât cele ale iubirii, s-au dezbrăcat de tot ce aveau pe ei și s-au lăsat stăpâniți de mirajul din natură. Sutienul brodat cu danteluță a fost desfăcut din copci de Bebe, neuitând să-i sărute apăsat și umerii cu pielea bronzată și catifelată. Apoi a privit-o din față, i-a mângâiat abdomenul și i-a admirat cu insistență locul mult dorit. Ochii i s-au oprit câteva clipe mângâind catifeaua sânilor pregătiți pentru momentul de extaz. Mameloanele frământau și deveniseră mai tari, gata pentru a-l „înțepa” pe cel ce îi dorea să-i mângâie și să-i sărute.
Pentru ambii, plăcerile au fost totale și intense, precedate de un preludiu până la ignorarea totală a reținerii. În postludiu Bebe i-a admirat în detaliu zona puberală și a asigurat-o , ca specialist, că natura a fost darnică cu ea în această privință, atât cu exteriorul drăgălaș și bine proporționat, dar în special cu interiorul îngust și elastic, de invidiat de orice femeie și dorit de orice bărbat.
- Cine te-a iubit o dată, te dorește de mii de ori și nu te uită cât trăiește!, i-a zis Bebe când puneau hainele pe ei.
„Dacă-i așa, George de ce nu o apreciază atât de mult!” gândi resemnată Violeta.
Hotărâseră să coboare pe aceeași potecuţă pe unde au urcat la locul de iubire, iar când ajung la marginea pădurii, ea să meargă prima să se spele în apa limpede a gâldăului. Apoi, tot de unul singur, să facă și el același lucru. Așa, ca o măsură de prevedere, chiar dacă pe această vale nu era drum de care.
- Nu trebuie să fii în costumul de baie, că poate apărea cineva și te vede cu mai multe vaci față de câte ai, când te crezi mai în siguranță! remarcă serios Bebe, convins că nu trebuie lăsată nici o urmă de vreo bănuială.
Panta era abruptă și la coborâre era și mai vizibil acest lucru. Sprintenă ca o căprioară și împlinită de satisfacțiile de care avusese parte în această zi minunată de iulie, pierdu din vedere pericolul ce-l reprezenta înclinația coastei acoperită cu frunzele uscate, picate din copaci în anii trecuți. O mică neatenție și pe când își ademenea cu gesturi și vorbe dulci iubitul, și în ochii căruia se uita, puse piciorul pe frunze, în afara pământului aspru al potecii, cauciucul tălpii tenișilor nu mai avu aderență și, alunecând violent, căzu pe abrupt. A avut ghinionul că sub frunzele uscate, mascat de acestea, se găsea un ciot de rădăcină ieșită din pământ, care i s-a înfipt în pulpa piciorului, intrând în carne profund. De durere, a scos un țipăt scurt, ce l-a pus în alertă pe Cuțu și care s-a grăbit lătrând la ei. Sângele curgea șiroi iar Violetei, lacrimile îi umplură fața. Ce ghinion!!...
Din cearșaful ce acoperise salteaua din mătasea verde a pădurii, suport al trupurilor împreunate în dogoarea dragostei, se croiră, prin rupere - feși - pentru oprirea sângelui și legarea rănii. În mintea lui Bebe stăruia administrarea unui vaccin antitetanos, dar… de unde să-l găsești în sălbăticia în care erau?
Trecuse bine de orele amiezii.
Cu piciorul bandajat, mergând agale, Violeta venea spre casă în urma cioporului ei de cornute, unde era așteptată cu masa de prâmz de Mama mare, mama soacrei ei. Târziu și greu ajunse acasă. După ce băgă vitele în oborul lor, închise bine porțile și șchiopătâmd merse „la Vale” la bunica, să mănânce de prânz.
Văzând-o cum arăta și mirată de ceea ce vedea, fu întrebată.
- Da!... ce pățiș? Violetă, că te văd bandajată la picior și șchioapăți?
- Prin tufele de la Tăietură, intrai după Steluța care nu mai ieșea la drum, de aceea și întârziai până acum, - iar căzu beleaua pe vaca Steluța -, mă împiedecai de un rug, căzui și-mi intră un șteap în pulpa piciorului. Îmi cursă mult sânge, rupsei cearșaful să mă leg. Și acum, mă zvâcâie și începu să mă doară rău.
Fu căinată îndelung și pentru faptul că în gospodăria fie-si erau multe treburi de făcut.
Mâncă prânzul ca deobicei la bunică și, când să plece, aceasta îi spuse „că o să-l roage pe Dumitru lui Andrei” să-i ia la păscut vacile în după-amiaza acestei zile, că-s învățate cu ale lui. Pe urmă, om vedea!
Nea Dumitru, cum îi spunea Violeta, era un bătrân blajin. Îndeplinea riguros toate dorințele tinerei doamne venită în sat, să-și ajute soacra, fiind convins că, pe lângă binele ce-l face,nu rămânea nerăsplătit. Când venea cu ele de la păscut, la prânz sau seara, primea câte un „șteofâlc” de rachiu, scos de pe fundul butoiului Tomiței, că până în adânc la lichidul mult dorit, tâlvul nu mai ajugea.
O sticluță, un deț , un țoi legat la gură cu un fir de ață, se introducea pe vrana butoiului, se scufunda în lichidul rămas și gâlgâitul eliminarii aerului din el, îi confirma umplerea . Cu ce plăcere se asculta șteofilcul! Lichidul din butoi era o țuică îmbătrânită de timp, amestecată cu reziduurile depuse pe pereții butoiului, dar care nu deranjau pe cel care o sorbea cu nesaț. La gust, era deosebită și cantitatea de alcool în lichidul stătut era crescut.
*
* *
Vacile fuseseră mulse, vițeii băgați în cotețul lor, animalele de curte ostoite.
Seara se așezase peste sat, iar Violeta mânca dintr-un taier - la masa de sub patul de vie din curte- ghiveciul de legume, făcut în sahanul de lut în cuptorul din bucătărie. Terminase, și acum bea lapte în loc de apă dintr-o ulcică de lut. Curtea, în locul unde era masa, era luminată ca ziua de lampa cu neon din prispa casei.
De odată, Leu, câinele Tomiții, care aștepta smerit să-și primească porția de mâncare, se repede înrăit la gardul de la drum, lătrând, iritat de un adversar apărut incognito. Larma era mare. De-a lungul gardului, Leu lătra îndârjit la un câine care făcea la fel de cealaltă parte a ulucii. Fugeau când la Deal și când la Vale, căutând o hudă, inexistentă, prin care să iasă la luptă.
Nu i se păruse! Cineva bătea discret în poarta mică de intrare.
Cu greutate, din cauza rănii căpătate, se ridică de la masă și merse să vadă cine este acolo, la ora aceasta. Dacă ar fi fost vreun vecin, ar fi strigat cu voce tare, dar se vede treaba că era cineva străin.
- Cine-i acolo?!... Întrebă Violeta, ca să se asigure și să nu deschidă poarta la oricine, pe timp de seară.
- Eu, Bebe! Se auzi răspunsul, cu vocea scăzută și bine cunoscută de ea.
Uitând de durere, cu o îndemânare rapidă trase zăvorul pus și în spațiul întunecat al porții apăru silueta iubitului, venit incognito.
- Venii să-ți îngrijesc rana. Uitând unde este, o strânsă la piept și o sărută pe gura ce n-apucase să fie măcar clătită cu apă în urma cinei. Cumpărai de la Dispensar un flacon cu vaccin, apă oxigenată, feșe sterile, tampoane cu rivanol. Rana trebuie vindecată rapid și fără complicații.
Urcară în tinda casei. În timp ce Violeta stinse lampa cu neon, câinii se mai „războiau”, alergând de-a lungul gardului din ulucă înaltă.
Intrară în camera din spatele casei a cărei lumină nu se vedea din drum. Violeta merse la găleata cu apă de pe prispă și își clăti bine cavitatea bucală de resturile de mâncare și urmele de lapte. Leu se retrăsese din „luptă” spre masa pe care o părăsise și cuminte aștepta porția ce i se cuvenea și-i dovedise stăpânii că o merită, luptându-se pentru apărarea ei.
Cuțu, cățelul cuminte al lui Bebe, se retrăsese și el în șanțul plin cu buruieni din partea cealaltă a drumului, și se cuibărise în așteptarea stăpânului. Era un cățel de statură mică, o corcitură între o cățea obișnuită și un Foxterier, cu care cățeaua lor s-a împerecheat întâmplător, în vara când au venit în sat, pe la părinții ai lui Pupăză. Crescut de părinții săi, acum se atașase de Bebe pe care-l urma peste tot unde se ducea. Și lui Bebe îi convenea compania, mai ales noaptea când umbla prin sat, vorbind cu el, să nu-i fie urât.
Retrași în camera din dos, Bebe își pusă în aplicare cunoștințele de viitor medic, dar și de bărbat viril. După ce îi făcu vaccinul, îi curăți cu grijă locul rănit, spălându-l cu tampoane de vată înmuiate în apă oxigenată, aplică plasturele cu rivanol și apoi, cu feșa a de tifon steril, pansă piciorul în locul rănit. Încurajată de prezența lui și a tot ceea ce i se făcuse, Violetei îi pieriseră durerile și răspunse cu voluptate, dorinței lor. A fost o seară minunată la care nu se aștepta. Încă o dată Bebe a dovedit că este în stare și de atașament sufletesc, nu numai de sex.
Spre miezul nopții, pe întuneric, coborâră în curtea casei și, strâns lipiți, merseseră spre poartă. Leu nu mai ripostă. Prietenul stăpânii devenise și prietenul lui și în locul lătratului se gudura însoțindu-i. De la răsărit, peste Dealul Brebului, luna plină și gălbuie ca o portocală se ridicase de un stat de om, aruncâd spre pământ o lumină albăstruie. Două privighetori se întreceau în cântat, iar din văzduh, întâi mai slab, apoi din ce în ce mai puternic, se auzi zgomotul reactoarelor unui avion. Instantaneu, amândoi ridicară privirea spre cer, admirară lămpile de poziție ale aeronavei și apoi cu un sărut prelung încheiară o seară minunată.
- Ca să vezi că și o rană prinde bine!...zise Bebe, înainte de a pleca. Încă mai stăteau făță în față, ținându-se de mâini.
- Noapte bună, dragule! răspunse ea la salutul lui de plecare, și mulțumesc pentru această seară minunată, de neuitat…
- A! Uitasem să-ți dau și astea. Și scoase din buzunar un pachet cu mănuși chirurgicale, din caciuc, necesare la treburile gospodăriei ca să-i protejeze delicatele mâini, care le adusese amândurora, atâtea satisfacții…
*
* *
…Trei seri la rând a venit alinătorul de dureri. De fiecare dată, Leu era legat în spatele pivniței - ca să nu se mai producă larmă. Era săturat de mâncare și stătea cuminte, fiind dezlegat numai după plecarea lui Bebe. Cuțu se aciuia în buruienele din șanț, așteptându-și cu răbdare stăpânul.
În fiecare zi, nea Dumitru păzea vacile Tomiții și la întoarcere cu ele, cu burțile pline, își primea cota din „șteofâlc” pentru care, după ce se ștergea la gură, încheia cu un „Bogdaproste și să fie cui a făcut-o!”
În după-amiaza celei de a treia zi, Violeta primi o telegramă de la George,
„Mâine 14 iulie, mama mea vine acasă adusă de o mașină de teren . Poate o mai ajuți tu câteva zile, că a stat mult în spital.” Semnat George.
I-a arătat telegrama lui Bebe. După multe discuții în seara aceea, au hotărât că este bine să mai rămână în sat, conform dorinței soțului ei.
Se îndrăgostiseră și trăiau crâmpeie de fericire, ca-n luna de miere.
- A fost prea puțin și nici rana nu ți s-a vindecat! zise Bebe cu gândurile duse…
- Voi sta cu tine până pleci la examenul restanță.
Dacă se întâmpla, totuși, ceva neprevăzut și trebuia să plece, Violeta îi dăduse în scris adresa de acasă și numărul de telefon.
- Cel mai bine este să suni dimineața sau după masă, între orele 17 la 20.
- Îți mulțumesc pentru favoarea ce mi-o faci!... îi răspunse Bebe, cu gândul că trebuie se aprofundeze materia pentru examen, ca să ia o notă mare și la cursul restant…
*
* *
Cum mai trece timpul…
După două săptămâni de stat la țară și cu soacră-sa, Violeta plecă acas’ la ea.
Apoi, după alte trei zile pleca și Bebe la facultate, pentru a-și susţine examenul restanță.
În ultima săptămână, Bebe o cam rărise cu întâlnirile, stând la el acasă.
Sub vișinii din fundul grădinii, în bâzâitul lăcustelor dolofane de trai bun, care mișunau prin iarba deasă, cu atenție sporită și migală, citea și-și nota ideile principale ce trebuiau reținute. Cursul era destul de voluminos și-l cam abandonase de când întâmplarea a făcut s-o cunoască pe „Zâna din pădure”, atât de focoasă în dragoste.
…Când își stabileau întâlnirile, indiferent ce era de făcut acasă, Violeta își făcea timp de mers la păscut cu vacile. În restul zilelor, dar din ce în ce mai rar, le mai păzea și nea Dumitru, sau se ducea cu ele și soacră-sa, Tomița, așa…ca să-și intre în mână cu gospodăria, după atâta ședere prin spital.
*
* *
- Ei!... cum a fost dragă? Te-ai descurcat?!... Așa o întâmpină Gheorghe Neșu pe soția sa, când o ajută să coboare din autobuzul cu care călătorise într-o căldură înăbușitoare. Nu mimă intenția să o sărute, că nu-i sta bine lui să facă un asemenea gest, ditamai omul cunoscut de atâta lume, care acum se uita la ei…
- Credeam că poate trimiți și tu un ARO să mă ia, că nu era mare scofală!... Doar o nevastă ai! îi răspunse ea ironic, cu fața plină de broboanele transpirației. Nu vezi!? Pe căldura asta îi moarte de om în etuvele astea numite autobuze, unde aerul este ca în cuptorul cu vatră din cunia lui maică-ta.
- Da ce?!.. Iar v-ați ciondănit de vorbești așa?
- De unde mai scoseși și vorba asta? Când m-am mai certat eu cu ea! Săraca, abia a venit și s-a apucat de treabă, că eu nu i-am prea știut rostul la toate și m-am și lovit la piciorul care-i acum bandajat.
- Ei, lasă că vă știu eu cum sunteți! La niciuna nu vă cade bine vreo observație făcută de cealaltă.
…Așa fu primită Violeta de soțul cu care era măritată de peste cinci ani și, deși auzise bine, nu o întrebă despre ce lovitură-i vorba la picior.
Șoferul îi aștepta lângă mașina partidului, o Volgă cu număr mic din trei cifre, trasă la o umbră, cu portierele deschise și o întâmpină salutând-o respectuos, ca pe soția șefului său. După ce se urcară în mașină, cu grijă, el închise mai întâi portiera ei, apoi pe a șefului său și porniră în tăcere spre casă.
…Locuința lor, o casă naționalizată, nu mare, dar confortabilă, situată într-o curte largă cu grădină, o primi cu răceală, deși afară era foarte cald. Aleea de la intrare era năpădită de buruieni. Pe alocuri, florile plantate de ea pe margini, se sufocaseră și se ofiliseră de atâta arșită și lipsă de apă. Holul interior al casei părea neaerisit și praful acoperea toate obiectele expuse. Bucătăria, frumos mobilată, dar în care nu se mai gătise de mult, George mâncând la cantina partidului, arăta a fi ca la oamenii puturoși și săraci, ceea ce nu corespundea realității. Pe aragazul cu patru ochiuri, prăfuit și el, zăcea ibricul de cafea cu zațul în el uscat și nearuncat.
„Ce-o fi în dormitor, gândi cu tristețe Violeta!” Și avu dreptate când intră și văzu ce era acolo.
- Dragă, eu plec! Am o ședință urgentă și Vasile mă așteaptă în stradă. Ne vedem diseară, după ora nouă. Azi avem mult de lucru, mai ales că nu se realizează planul de producție pe județ.
- Lasă că văd eu ce fac!... răspunse resemnată Violeta.
Intră apoi în dormitorul lor, unde patul conjugal era într-o harababură de nedescris. Văzu lenjeria neschimbată de când plecase de acasă, vasul de flori cu apă în el care mirosea greu, de când o fi?!... mobila era prăfuită de te puteai iscăli pe ea, oglinda neștearsă. Nicăieri nu era nici măcar o flore - semn al călduroasei primiri - așa cum se întâmpla în asemenea situații în anii de la începutul mariajului lor. La vremea aceea buchetul era imens, cu flori nenumărate în vasul cel mare de cristal, așezat la vedere.
„Mai rău ca la țigani! Ce mă făceam eu dacă ar fi trebuit să vin cu cineva străin în casa asta? Bebe, dacă o vedea, nu m-ar mai fi căutat niciodată!”…
…Se dezbrăcă de hainele cu care venise pe drum și intră în baie să-și facă un duș. Apa, deși neîncălzită cu foc, era numai bună de spălat și vroia să se răcorească.
Când termină, fiindcă și aici era neorânduială, se aplecă să ia ceva căzut pe gresia albă de sub chiuvetă și, surprinsă, găsi un tampon minuscul de machiaj folosit numai de femei când se pudrează. Îl duse la nas și simți că avea un miros de parfum fin, străin de al lor. Deci în lipsa ei, fusese adusă în casă o femeie care sigur văzuse această dezordine, fapt ce o deranjă foarte mult, mai mult decât faptul că aceasta venise pentru dragoste în casa ei, cu soțul ei rămas singur.
„Ei, asta-i viața! Fiecare cu ale lui”… își zise spre consolare, deși gelozia încă o mai rodea.
În halatul de baie confecționat din mătase naturală cu flori mari, merse în dormitor și se așeză în fața oglinzii de cristal de la toaletă. Desfăcu șnurul care ținea halatul strâns pe ea, se dezbrăcă de el și rămase goală în fața oglinzii, poziție în care nu se mai văzuse de mult. Nu era schimbată la talie iar pielea bronzată îi dădea un aspect de invidiat. Piciorul lovit se dezumflase, rana se închisese iar plasturele schimbat zilnic avea menirea doar de a proteja locul unde pielea era încă nerefăcută.
Cu ambele brațe introduse sub sâni îi ridică, urmărind atent poziția cea mai convenabilă a mameloanelor, pentru a stabili corect lungimea bretelelor noului sutien ce trebuia îmbrăcat. Imaginea virtuală îi oferea posibilitatea să se admire într-o poziție studiată de la distanță. Tot în fața oglinzii, coborî privirea spre pubis și fu încântată de triunghiulețul acoperit cu podoaba lui capilară cârlionțată, atât de mult dorit de bărbați. Singurul lucru ce o deranjă fu pielea nebronzată suficient în locul marcat de șortul de la costumul de baie și câteva fire de păr mai rebele în zona inghinală, pe care hotărî să le radă cu mașina de bărbierit a lui George. În rest, totul i se păru frumos și era convinsă de vorbele de laudă adresate ei de Bebe, repetate insistent de fiecare dată, în postludiu.
Din debaraua cu lucrurile de toată ziua, se îmbrăcă în ce era mai potrivit să se apuce de curățenie, și aranjarea casei din care lipsise atâta încât i se părea ca un amar de vreme…
*
* *
…Acestea au fost primele constatări ale doamnei Violeta, soția lui Gheorghe Neșu, reîntoarsă acasă după mai bine de o lună de zile de absență forțată, care mersese să aibă grijă de casa și de gospodăria soacrei, într-un sat de la marginea județului.
Poate că nu era chiar așa de multă dezordine, dar aceasta era percepția pe care o avea acum, în casa ei, supărată și de primirea cu atâta indiferență din partea soțului cu care convețuia de peste cinci ani și de prezența în baie a corpului delict, mărturia adulterului.
Era drept că patul în care dormea bărbatu-su era în dezordine, dar nu avea certitudinea că nu s-ar fi schimbat fețele de pernă și cearșafurile. Dacă erau numai șifonate!?
„Dar dacă dezordinea fusese lăsată… intenționat, azi-dimineață, așa, ca să văd eu!?” gândea Violeta după ce găsise tamponul parfumat și mânjit de rimel. Dar de ce n-a fost șters praful, de ce nu s-a aruncat apa din vasul în care au fost puse florile tăiate, zațul din ibricul de cafea?...
Greu de crezut și de înțeles!!
… După ce se relaxă fumând o țigare pe canapeaua din sufragerie, prima după atâta pauză, că la soacră-sa nu folosise acest drog c-o vedea lumea din sat, își puse pe mâini mânușile chirurgicale primite de la Bebe, bărbatul fin și grijuliu pentru palmele ei, și se apucă să deretice ca să refacă ordinea în propria ei casă.
Soarele dădea în asfințit. Afară se mai răcorise. Deschise ferestrele și chiar ușa de la intrare, să se aerisească și să pătrundă aerul în toate încăperile. Cu o lavetă nouă, șterse praful de pe mobilă, bibelouri, lustre și de pe unde mai putea ajunge. Spălă cu insistență aragazul și gresia albă din bucătărie și baie, precum și oglinzile din baie și dormitor.
Camera de oaspeți, unde ea se retrăgea de câte ori dorea să fie singură, era locul unde n-a constatat nici urmă de dezordine. Toate erau la locul lor iar divanul avea cuvertura frumos întinsă, parcă n-ar fi intrat în lipsa ei nimeni aici. Până și papucii ei stăteau cuminți la locul lor de lângă ușă. Tablourile agățate pe pereți păreau încremenite. Se uită cu atenție la cel în care era fotografiată împreună cu George și parcă nu-i venea să creadă că atât de repede s-a consumat iubirea lor.
*
* *
…Soneria telefonului, pe care n-o mai auzise de mult, sună străin, strident și prelung, trezind-o din visare. Sări rapid de pe canapea și ridică receptorul, cu gândul că ar putea s-o sune Bebe.
- Dragă!... se auzi vocea răspicată a lui George, vrei să mergem astă-seară la restaurant, după ora nouă? Avem pe cineva din Centrală și vor să servească masa la Modern și eu trebuie să-i însoțesc. Mai vine și… continua George să le spună numele persoanelor cunoscute de ea care mai participau.
- De ce nu, dacă tu crezi că-i necesar!? Trebuie să mănânc și eu ceva, că frigiderul îi gol. Văd că nici pâine nu-i prin casă!…
- Atunci la ora nouă să fii la „Modern”. Eu nu pot să vin să te iau de acasă, că-s ocupat cu ei. Pentru noi, de mâncat acasă, vine Vasile cu tot ce trebuie de la Gospodărie. Fii liniștită și fără nici o grijă, că nu murim de foame!...vorbe pe care Violeta le receptă, dar le consideră ironice și nepotrivite.
Terminară convorbirea, puse receptorul în furcă și ere mulțumită că totul fusese înțeles. Avertizarea era binevenită, ca să-și pregătească ținuta de seară cu care să se îmbrace după atâta vreme de absență. Consideră că bretele de la sutien mai trebuie scurtate ca să-i ridice sânii ceva mai sus.
Într-un fel, era bucuroasă. De mult nu mai intrase într-un restaurant, nu mai ascultase o muzică, nu mai fusese servită de un ospătar, care să-i ofere galant cea mai apetisantă porție de friptură. Muma Ioana, mama soacră-si, îi turna din oala de pământ în strachină ciulamaua de cartofi și-i zicea: „Ia de mănâncă! Un fir de ceapă vrei s-aduc din grădină?”…
Și mânca fiindcă îi era foame și n-avea ce să se facă.
În sat, în afara serilor când primea vizitele lui Bebe, era nevoită să se retragă în camera cu miros de țară , de busuioc și rozmarin, culese pe rouă chiar de ea. Se așeza sub un macat, în patul cu salteaua umplută cu paie, și citea până adormea cu cartea în mâini.
Cu Bebe, a avut multe lucruri interesante de discutat, și-au făcut mărturisiri de iubire, s-au drăgostit cum au dorit, dar timpul lor fusese prea puțin și prea scurt față de ceea ce dorea ea. Și nici n-au fost prea multe zile petrecute în acest fel, rămânând parcă nesatisfăcută, față de cum aștepta să fie…, fiindcă îi făcea mare plăcere.
Acum, chiar în lipsa iubirii, revenise într-un anturaj - de fațadă, ce-i drept - în care se putea desfășura deplin și pe măsura statutului ei de soție a bărbatului cu funcție importantă în județ. Era tovarășa Neșu și o încânta acest lucru! Cu acest nume putea domina și nu se sfiia s-o facă, de câte ori credea că-i cazul.
Întârziase puțin peste ora precizată. La ușa restaurantului îl găsi pe Vasile, șoferul lui George, care o întâmpină cu salutul lui bine cunoscut și-i spuse cu supușenie „că are sarcina să o conducă la masă, în separeul de la etaj, unde este așteptată.”
*
* *
…Trecuse de miezul nopți, când masa de la restaurant se sfârșise.
Violeta mâncase bine, băuse suficient și fumase câteva țigări din marca ei preferată, Marlboro. Fuseseră opt persoane și din cele prezente numai două îi erau necunoscute, cele venite de la Centrală, un bărbat ceva mai în vârstă și o femeie mai tânără ca el.
Când a intrat în salon, i s-a făcut semn să ocupe locul rămas liber, în stânga soțului ei. În dreapta lui, stăteau cele două persoane străine venite în control la județ. Adică, imediat în dreapta femeia și apoi bărbatul distins și matur, pe scaunul următor, dincolo de ea. Înainte de a ocupa locul, a fost prezentată necunoscuților de George și a dat mâna cu toți comesenii. Bărbații ridicați în picioare s-au întrecut în a-i săruta cât mai afectiv mâna, ea scuzându-se de la început: „Că i s-au asprit palmele cât a fost la țară!”
- Nu-i nimic, tovarășa Violeta, îi răspunse șeful de cabinet al soțului ei, Alexandru Popescu, mai simțim și noi o mână muncită, că d-ale de la altele suntem sătui!... Și râse gâlgâit.
Bărbatul distins s-a prezentat cu numele Dumitru Popa din Ministerul industriilor, iar femeia de lângă soțul ei, Florica Oprea.
- Pentru dumneata, dacă n-ai nimic împotrivă, sunt Flori. Îmi permiți să-ți spun Violeta? Cred că ești de acord și nu te superi! Da?!...
- N-am nimic împotrivă, dacă așa doriți dumneavoastră!... Și se așeză gânditoare pe scaunul rezervat ei, având grijă să-și aranjeze poala rochiei din tafta neagră, pentru a nu se șifona.
Această femeie străină, Flori, arăta superb. Fața ovală cu pielea albă, discret pudrată, dar suficient cât să ascundă orice fel de rid instalat pe fruntea înaltă și la coada ochilor, ochii proieminenți, cu irisul de un albastru-cenușiu, umbriți de gene lungi rimelate, sprâncenele îngrijite și pensate, părul negru pana corbului, strâns într-un coc prins cu o clamă mată, ornată cu cristaluri mărunte ce difuzau lumina căzută pe ele conturau un superb portret feminin. Nu se alegea cât era natural și cât vopsit îi era părul, dar cocul era potrivit pentru statura și tenul ei. Zâmbea discret afișând o dantură perfectă iar buzele ei groase, senzuale, erau rujate intens, poate chiar mai mult decât ar fi trebuit. Era îmbrăcată cu gust, având vestimentația potrivită pentru seară și vârsta ei, apreciată de Violeta a fi fost cam pe la 40 și ceva de ani.
Într-o pauză, când Violeta s-a întors de la toaletă, unde fusese pentru ea, și-a mirosit palma mâinii drepte, cu care dăduse mâna la venire, ultima persoană fiind Flori, și a simțit același miros de parfum străin aidoma celui de pe tamponul cu pudră din baia ei și, acum emanat de rochia tovarășei inspector. Nu mică i-a fost surpriza când, revenind în încăperea spațioasă și discret luminată, a avut impresia că George se apropriase prea mult de această Flori, și mâna lui dreapta coborâse sub nivelul blatului mesei, întărindu-i bănuiala ce-i da târcoale de la început, că între ei se petrecuse ceva.
…Târziu, în noapte, au ajuns acasă. Strada era pustie și doar câte un câine de prin vecini mai lătra pentru liniștea stăpânilor săi, asigurându-i că sunt bine păziți!
George a fost cel care a deschis și a închis poarta , apoi ușa de la intrare și a aprins toate luminile pe unde era nevoie. Cu oareșice stângăcie, s-a apropiat de Violeta, ca de o femeie străină, a luat-o în brațe și a sărutat-o cu insistență.
- Să știi că mi-a fost dor de tine!.. a repetat el de mai multe ori, sperând să fie convingător.
- Mulțumesc, dragă! Și eu am avut aceleași sentimente, de dor de casă, de patul nostru și de tine. Unde poate fi mai bine ca la tine acasă?!...Mă duc să pregătesc patul, că deja este foarte târziu.
- O o o!, dar văd că ai făcut ordine în toată casa. Cât ai lipsit, eu am fost mai leneș, dar și foarte ocupat!... Am uitat să aduc și niște flori. Sper să mă ierți.
- Vrei să-ți faci duș, ca să dau drumul la cazanul băii? zise Violeta grijulie, ca să știe și ce o așteaptă de-acum încolo și făcându-se că nu ia în seamă vorbele soțului mereu absent…
- Chiar te rog! Azi am transpirat mult și cred că nu mă poți suporta lângă tine așa. Și apoi, mai sunt și alte obligații de care trebuie să ținem seama după atâta pauză! Patul, văd că are lenjeria schimbată, așa cum numai tu știi să-l aranjezi!
*
* *
…La ora șapte, Violeta se afla în bucătărie, pregătind micul dejun. În frigider, Vasile adusese de toate cele trebuincioase. George îi dăduse cheia pe când erau la restaurant, iar în lipsa lor totul fusese rezolvat, după nota scrisă de șef. Vasile se bucura de încredea lui George și din asta avea numai de câștigat, fiindcă atunci când mergea la Gospodărie cu nota de cumpărături pentru șefu’, umfla cantitățile cu ceea ce lua și pentru casa lui.
Masa fusese aranjată ca la restaurant. Blatul era acoperit cu o față din pânză fină de damasc, intens apretată, pe care așteptau stălucind paharele de Boemia, veselă și tacâmuri pentru două persoane. Vesela era lucrată manual la o fabrică din țară, provenită dintr-un lot destinat exportului, iar tacâmurile din oțel inoxidabil, Rostfrei, fuseseră aduse din Germania. Într-o cană de sticlă, Violeta pusese o cantitate suficientă de suc de portocale proaspăt stoarse, ce aștepta să fie băut.
- Bună dimineața, dragă! zise George când întră în bucătăria cu mirosuri plăcute de preparatele culinare, așezate apetisant pe platoul de porțelan fin, pictat manual, ca și farfuriile. Toate făceau parte dintr-un serviciu primit de George cadou, de la directorul unei fabrici de porțelanuri, fost coleg de facultate, cu ocazia unei vizite de lucru efectuată cu un an în urmă.
- Bună!... Te sculași bine?! …Să știi că ai sforăit toată noapte. N-aveai astâmpăr nici în somn și ai observat ce frumos te-am servit aseară, chiar dacă ne matolisem puțin.
- Azi-noapte, poate vrei să zici, că trecuse de ora unu!... aprecie George. După ce că băusem cam mult, m-ai stors și tu de ultima vlagă!...
- S-a văzut, că ai adormit imediat! Când m-am întors de la baie, deja sforăiai. Cred că ți-a plăcut și dacă o să fii cuminte mai primești și azi, când vii de la serviciu. Da?!
- Nu știu programul și s-ar putea să nu vin nici la masă. Depind de ăștia, veniți pe capul meu, că nu mai pleacă o dată și mai au și pretenții!...
- Madama aia, cu ce se ocupă, dragă?!... Am avut impresia că se comporta cam ciudat cu mine. Dintr-o dată să fim și la per-tu! Nu crezi că forțează nota? Sau mi se pare mie? zise Violeta, urmărind discret reacția soțului ei, pe care nu numai că-l bănuia c-o înșeală, dar era convinsă după ceea ce găsise în baie și văzuse la restaurant.
- Nu lua și tu în seamă toate nimicurile!... E mai bătrână ca tine și a vrut să te încurajeze, să vă apropiați! zise George, în timp ce se apucase să înfulece din cașcavalul pane, pus alături de oule ochiuri, cu gălbenușul moale.
- Te rog să-mi pui și niște lapte în cafea, atât cât știi tu că trebuie, preciză el când întingea cu furculița în castronul de porțelan, umplut cu salată de roșii, ardei și castraveți, asezonată cu ulei de măsline și oțet balsam. Ceapă - deși îi plăcea - nu servea când mergea la serviciu, ca să nu-i miroase gura.
…Săptămâna trecută a venit în audiență la mine, Popescu, directorul de la Baza județeană a Centrocoop și mi-a spus că de la întâi pleacă la pensie Diaconu, șeful sectorului de industrializarea legumelor și fructelor. În locul lui, îl numește pe Dan Stamate, care-i inginer și specialist în industria alimentară, iar locul lui de șef de birou rămâne liber… pentru tine! Postul prevede studii superioare, dar a zis că aranjează cu Centrala să-ți aprobe o derogare. Ce zici?... Cred că vei fi mulțumită și nu-mi mai reproșezi… că te țin la cratiță!
Violeta rămase mută de fericire și-și aprinse o țigare din pachetul început de seară.
*
* *
În timp ce-și fumau țigările, își sorbeau cafeaua din ceșcuțele translucide de porțelan extrafin, aduse din Cehoslovacia, când au fost în concediu în schimb de experiență. Cafeaua era făcută în ibricul de aramă, oferit de Bulibașa țiganilor, când au participat la sărbătoarea lor de la Mănăstirea Bistrița. George își aduse aminte de rana ei de la picior și degajat, ca pentru un lucru banal, o întrebă cum s-a întâmplat.
- Cum să se întâmple!... Așa, ca la țară, unde trebuie să alergi după vite pe toate văile și prin toate tufele! M-am băgat prin mărăcini după Steluța (așa o chema pe una din vaci), s-o scot la drum că nu mai ieșea, fiindcă dăduse de iarbă bună și păștea. Acolo m-am lovit. M-a agăţat de baschet un rug întins prin iarbă și, când am căzut am dat cu piciorul într-un șteap, sau ce-o fi fost…
Își construise această poveste încă de atunci și o repetase mereu în gând, până ajunsese de o credea acum și ea.
…Când am văzut sângele țâșnind, am țipat de durerea de cred că am fost auzită din capul satului! Atunci a venit la mine să mă ajute un copil de pe linie la Deal, Ghiță al Mării Sandi, care era și el cu porcii la păscut. El mi-a rupt în fâșii baticul cu care mă legam la cap, să nu mă ardă soarele, și a strâns locul până s-a oprit sângele. Mi-a spus că, dacă îi dau voie, „face pipi pe rană, că așa se oprește sângele imediat și se vindecă mai repede”. Dacă îmi este rușine, să fac eu acest lucru. Și, fiindcă de-atâta usturime tot mi-a venit să fac, mi-am spălat rana și piciorul cu urina mea. A fost ca un dezinfectant. Vai!! Ce prost mă simțeam, dar până la urmă a fost bine. Vezi cum s-a închis de frumos locul? Până la întâi o să fiu complet vindecată, ce zici?!
- Când eram mic, fiindcă umblam desculț, m-am tăiat și eu la călcâi într-un ciob de sticlă pe care l-am călcat. Să știi că am vindecat rana cu pișat de vacă. Cum vedeam că vaca face, puneam piciorul să curgă pe el. Nu a puroiat niciodată și în câteva zile rana s-a închis, povesti și George pățania lui reală din copilărie. Și astfel, el, confirmă fără să vrea povestea imaginată de Violeta
- Dragă, am văzut pe propria-mi piele! zise Violeta satisfăcută de modul cum reușise să convingă producerea rănii, cu povestea ticluită atât de credibil de ea.
- Hai, că s-apropie de opt și trebuie să vină Vasile, zise George, mulțumind pentru tot, și se ridică de la masă.
Intră apoi în baie, se spălă pe dinți, apoi se clăti cu apă de gură, se parfumă din recipientul cu Paciuli și se arătă mulțumit și destul de vesel în acea zi. Își puse cravata care credea el că se asorta la culoarea cămășii, dar Violeta nu fu de acord, aducându-i din garderobă alta, tot din mătase naturală, dar în culori mai nuanțate.
*
* *
…„Trebuie să încep să-mi pregătesc lucrurile pentru serviciu!”... își zise Violeta, când rămase singură și debarasa masa. „Chiar azi am să trec pe la magazine, să văd ce toalete au mai adus, că pe cele vechi nu le mai iau. Unele chiar au rămas mici, altele s-au demodat și acum sunt alte pretenții. Apoi și postul pe care-l voi ocupa e de altă factură față de cel avut altădată. Trece pe la tine atâta lume iar poziția lui George trebuie și ea onorată cumva”…
Era în culmea fericirii! Gândurile îi alunecară și spre Bebe, care mâine-poimâine va trece mergând să-și susțină examenul restanță. El spusese exact și ora când vine în oraș. Dar dacă s-a schimbat ceva?!... Și n-ar fi frumos să n-o găsească la telefon. A avut ea azi-noapte parte de iubirea lui George, dar parcă mai puternic a fost fiorul dragostei cu Bebe, la care îi era gândul chiar și în acele clipe trăite cu George. Bebe știa s-o mângâie, unde, și când era cazul. Nu poate uita niciodată momentele de fericire de care numai cu el a avut parte. Îi placea până și transpirația lui, de aceea l-a sărutat de-atâtea ori când se drăgosteau, subsuoară, loc plin de umezeală cu gust sărat, dar excitant.
Într-o rochie lejeră de mătase naturală în acea dimineață, Violeta plecă prin Târg. Lipsise destul de mult și cu cine se întâlnea trebuia să le dea explicații pe unde a umblat! Trecu prin trei magazine de confecții, puse ochii pe câteva piese de toaletă, dar nu cumpără nimic. Era convinsă că trebuie să mai caute și să nu se grăbească niciodată.
Soarele întrase de mult în constelația Câinelui și căldura lui devenise aproape insuportabilă. Aerul era fierbinte și înecăcios când era aspirat în nări, iar circulația oamenilor devenea din ce în ce mai rară. Lumea căuta răcoarea și se ascundea de căldură pe la umbra copacilor din parcuri.
Făcu o tură și prin Parcul Central. Sudoarea începuse să-i curgă abundent pe spate și o simțea ajunsă sub talie și pe picioare. La o umbră deasă, pe o bancă destul de comodă, stătea o doamnă în vârstă, ce-și făcea vânt cu un evantai chinezesc, frumos înflorat. Îi dădu binețe și îi ceru permisiunea să se așeze alături de ea. În scurt timp, înjghebară o conversație plăcută pentru amândouă. Când se liniști, mulțumind doamnei pentru companie, plecă spre casă să încropească ceva pentru prânz.
George zisese că nu știe dacă vine la masă. „Dar dacă vine, eu cu ce-l aștept?”, gândi Violeta, care se simțea responsabilă pentru prepararea meselor zilnice. Apoi, și eu trebuie să mănânc ceva pe ziua de azi!” Frigiderul îi era burdușit cu bunătăți, multe din ele se puteau consuma fără prea multă pregătire, dar o supă, o salată, o garnitură se impuneau.
Pe drumul de întoarcere, în apropierea băncii, se întâlni cu Felicia, casierița de la Baza județeană a Centrocoop, o femeie mai tânără ca ea și nemăritată, veșnic veselă. Îi era cunoștință veche, dar Felicia ținea cont de statutul social al Violetei. O respecta și acum, în mod reverențios, o felicită pentru postul oferit, „că ea știe precis , că de luna viitoare veniți la noi,!”
Vorba se dusese prin târg și Violeta se simți măgulită de ceea ce auzi de la casierița gureșe și atotștiutoare...
*
* *
…Trecuseră cele trei zile de așteptare și încă o săptămână și de la Bebe nu primise telefonul promis.
„Poate se întâmplase ceva, ori nu auzise telefonul sau nu fusese în casă când sunase”, gândea Violeta cu speranța că nu fusese așa de repede abandonată.
Ca să se consoleze, considera că totul trecuse și nu mai avea nici un motiv să-și facă griji. „Ce mai contează acum ce a fost!... Timpul nu intră în sac!” se încuraja ea pentru a-l uita, dar parcă ceva o rodea, nimic altceva decât ideea abandonului. Încerca să-i găsească scuze, o motivație independentă de el, pentru că nu putea accepta din partea lui un gest nepoliticos. În sinea ei, pretindea că-l cunoscuse destul de bine, el îi dovedise atașament sentimental și nu accepta un asemenea afront, al abandonului. Când făcea dragoste cu George, în mintea ei îl avea pe Bebe. Închidea ochii, se mușca de degetul mic de la mână și participarea la actul iubirii de care, se bucura și soțul ei, se datora iubitului din imaginație.
„Și de acum cum va fi?!” Era întrebarea.
Trebuie să-l uite, dacă s-o putea!... era răspunsul.
*
* *
La Baza județeană a Centrocoop, era într-adevăr un prilej de mare festivitate. Numirea în funcție a lui Dan Stamate și angajarea în locul lui a Violetei Neșu, erau motive de bucurie pentru unii dar și de invidie pentru alții.
Data coincidea cu întâi ale lunii octombrie și răcoarea toamnei pusese stăpânire pe natură. Zilele erau ele sticloase și călduțe, dar nopțile deveniseră destul de răcoroase. Gospodinele din oraș pregăteau de-acum borcanele cu zacuscă și murături, neținând cont că în urbea lor au o fabrică ce le lua grija și munca migăloasă a pregătirilor pentru iarnă.
Într-o atmosferă plăcută, Violeta se prezentă spre a-și lua postul în primire. Era în al nouălea cer! Plutea de fericire! De acasă se îmbrăcase într-un costum taior nou-nouț, confecționat pe comandă din stofă gabardin Partizanul, care era primită cadou de George când trecuse pe la directorul fabricii respective cu vreo doi ani în urmă. Avea un tușeu plăcut și o culoare gri-bleu ce o prindea de minune. Costumul se plia perfect, cambrat, pe talia ei de invidiat, fără excese. Fusta acoperea armonios șoldurile plinuțe, dar nu exagerate, iar lungimea nu depășea genunchii, lăsând spre admirat două gambe cu o carnație ce atrăgea orice privire. În picioare încălțase peste ciorapii fini din nailon cu talon, o pereche de pantofi cu toc cui, de culoare bej, făcuți de întreprinderea Guban. Proveneau dintr-un lot destinat pentru un export în Franța, cu care fabrica avea contract direct. Pe sub taior, își pusese o bluză din mătase naturală de culoare crem, iar prin decolteul taiorului și al bluzei se distingea discret dantela sutienului din mătase neagră cu broderii, ca și combinezonul. La gât, purta un lănțisor din aur având agățat un pandantiv pe care era încrustată o momogramă. În pandantiv – prin confecționare - se putea așeza o fotografie minusculă, pe care o schimba funcție de situația în care-l purta. Acum în pandativ se găsea fotografia soțului ei, Gheorghe Neșu, personalitate recunoscută și apreciată în urbe.
În sala de festivități, în prezența conducerii și a funcționarilor, se desfăcură sticlele de șampanie din care doi bărbați turnau în pahare nectarul efervescent, care dădea peste, iar pe mai multe platouri așteptau pișcoturile bine asortate și combinate cu fursecuri.
Nina, femeia de serviciu, o șmecheră ce știa tot ce mișcă și totul despre fiecare, pregătea ceștile cu cafea după numărul participanților și una pentru ea. Le adunase de prin birouri și ținea cont ca fiecare să bea cafeaua din ceașca lui. De multe ori părea că este mai mult de ceea ce era, adică o simplă măturătoreasă. Prea avea și dovedea mai multe cunoștințe ce depășeau statutul în care în care fusese angajată. Memora totul. Cine uita un număr de telefon de la un client sau furnizor, o întreba pe Nina și nu greșea. Și mai era și frumoasă! Dar nimeni n-o băga mai bine în seamă decât secretarul de partid, care era și șef al serviciului personal.
Ceva era… dubios!
*
* *
…Nisipul din clepsidra timpului se scurgea cu repeziciune. Anul se apropia de închidere, planul de producție era întors pe toate fețele, doar, doar s-o realiza, lucru sperat de toată lumea, fiindcă de cifrele lui depindeau primele anuale ce se dădeau de Moș Gerilă. Prezența Violetei Neșu în rândul funcționarilor dădea speranțe tuturor, că nu vor fi atât de aspru sancționați, dacă la compoturi și dulcețuri va fi un minus iar argumentele cu lipsa de materie primă, adică fructe, vor fi luate în seamă la analiza pe județ. Tovarășul secretar de la județ, Gheorghe Neșu, soțul Violetei, avea un cuvânt greu de spus…
Anul Nou a adus bucurii pentru toți însă cu obișnuita condiție: În anul următor obligatoriu să se recupereze nerealizările din anul expirat!...
*
* *
Întreprinderea se pregătea pentru întâmpinarea zilei de 1 Mai, Ziua oamenilor muncii din întreaga lume.
Nea Costică, cum îl alintau funcționarele pe tovarășului secretar de partid și șef de cadre, când doreau să-l lingușească pentru a le face vreun favor și el grohăia de plăcere, ca un purceluș gâdilat pe sub burtă în fața femeilor tinere, la care nu putea rezista, acum devenise foarte exigent. N-avea timp să comenteze ceva cu nimeni, nici măcar cu Nina care-i facea zilnic cafeluța din ness, bine frecată, c-așa îi place… lu’ șefu! Cum se justifica ea, când o vedea cineva mestecând minute în șir conținutul ceștii groase, de porțelan chinezesc.
El a stabilit grupele pentru defilare și, în cadrul acestora responsabilitățile pentru ducerea tablourilor cu portretele Biroului Politic Executiv, ce lozinci și cine le strigă. El a precizat locul stabilit de Județeană, unde vor sta în Piață la ascultarea cuvântărilor, și ordinea în coloana de defilare prin fața tribunei oficiale. Și câte și mai câte...
Cu o zi înainte, adică pe 30 aprilie, pe la ora zece, nea Costică a trimis-o pe Nina s-o roage pe tovarășa Neșu să vină până la el.
Violeta rămăsese surprinsă și nu știa ce să creadă. Pentru ea, nea Costică era șeful biroului personal și a fost la el în birou doar o singură dată, când i-a dus cartea de muncă iar el i-a întocmit fișa pentru dosarul de cadre.
„Ce-o vrea de la ea?!”... S-au întrebat în sinea lor toți cei din birou, când au auzit-o pe Nina, spunându-i:
- Doamna Violeta, vă roagă șefu’ să veniți până la el!
- Care din șefi, dragă?!
- Secretarul de la partid! Nina nu îndrăznea să-i zică în public nea Costică, așa cum îi ziceau toate funcționarele din întreprindere și chiar și ea, când îi punea cafeaua dinainte, zicând: „Cred că o să vă placă și asta, c-o frecai bine, nea Costică!”
- Da, ce are dragă cu mine?... că nu i-am făcut nimic!
- Nu știu, da așa zisă! răspunse Nina și ieși din birou de-a-ndărătelea.
Violeta strânse toate hârtiile de pe birou, le băgă în sertar, mai gustă o dată din ceașca de cafea, scoase oglinda și rujul din poșetă și-și corectă conturul buzelor. Apoi, ieși din birou, urmărită de privirile curioase ale subordonaților, trei femei și un bărbat, peste care era un fel de șefă și cu care împărțea spațiul încăperii. Era conștientă de poziția pe care o avea în întreprindere și era convinsă că nea Costică o cheamă pentru a-i spune ceva de bine.
- Tovarășa Neșu, …doamna Violeta, vă rog să luați loc! zise, încurcat în folosirea apelativelor, nea Costică. Mi-am permis să vă chem, ca să veniți până la mine, să vă spun că mâine, la defilare, să fiți pregătită să urcați cu noi la tribună. Dumneavoastră… acolo meritați să stați la defilare și de aceea v-am chemat să vă spun aici, în biroul meu, să n-audă ăștia, că până mâine umplu pământul de bârfă. Și mai am o veste care vă privește și o meritați mai mult ca oricine din întreprinderea noastră, doamnă Violeta! Am primit în plus pentru dumneavoastră, de la Centrală, repartiția pentru un loc la ASE, să mergeți în vară la examen pentru admitere la fe-fe. V-a făcut tov director o recomandare, cum numai dumneavoastră o meritați! Ar fi vrut să meargă și Drăgan al mic, care lucrează la sectorul conserve, copilul lui Drăgan de la depozit, dar acum trebuie să mai aștepte, că are timp destul. El a făcut cerere și anul trecut, e absolvent de liceu, dar n-am avut nici un loc și acum trebuie să mergeți dumneavoastră, că… deh!
Violeta asculta și nu-i venea să creadă că-i adevărată vestea cu locul pentru examenul de la facultate. Dorea să devină economistă și acest lucru se putea realiza numai prin absolvirea, firește a cursurilor Academiei de Științe Economice, care, urmate la fără frecvență, durau cinci ani în loc de patru. Dar o întristă precizarea legată de Drăgan al mic și nu se putu bucura atât de mult cât ar fi trebuit.
- Mulțumesc, tovarășe secretar pentru tot!… zise Violeta și se ridică să plece.
- Ce nu facem noi, tovarășe, pentru dumneavoastră!… Cred că o să se bucure și tovarășul secretar Neșu și o să ne vadă și pe noi mai bine, continua să vorbească cu șiretenie nea Costică, vorbe care în loc s-o măgulească, mai mult o iritară.
Când ajunse la birou și deschise ușa, fu luată din nou în primire de privirile întrebătoare ale colegilor subordonați, curioși de această chemare oarecum intempestivă a șefului de cadre. Nina, care trăsese cu urechea și auzise tot, veni după ea, așa, ca să se afle în trebă și să le spună că merge până la magazinul întreprinderii și dacă au nevoie o să le cumpere ceva de acolo!... Dar, pe furiș, se uita insistent la Violeta să audă dacă spune tot…
- Fetelor!... se adresă Violeta celor din birou, făcând abstracție, în apelativ, de prezența bărbatului. Mă anunță tovarășul secretar de partid, să mă pregătesc pentru mâine, să urc cu ei la tribună.
- Da, cred că-i normal să fiți alături de soț! zise reverențios Simina, facturista, cea mai tânără și necăsătorită, dar și cea mai șturlubatică dintre femeile din birou.
- Să știți că nu-i de invidiat să stai acolo!... Eu am mai fost și știu ce am pățit. Dacă mai este și soare, te iau toate năbădăile. Din coloana de defilare, după ce ai trecut de tribună, în câteva minute te duci la prima umbră și bei o bere, că pentru mâine și poimâine berea se găsește prin toate bodegile. Așa mi-a spus George… și toți pricepură că-i adevărat, fiindcă vestea venea de la soțul ei, tovarășul secretar cu probleme economice pe județ.
Nina, care la început se grăbea, rămăsese pironită, așteptând să audă dacă spune și vestea cu locul repartizat ei nominal, „să dea examen la ASE”, dar n-avu parte și plecă nemulțumită că stătuse degeaba.
Violeta scoase o țigără din pachetul Marlboro pe care, cu gândul dus aiurea, și-o aprinse cu bricheta, apoi părăsi biroul și merse în curte la locul de fumat, creându-și un mic răgaz de cugetare la grijile ce o așteaptau în această vară.
*
* *
…Timpul trecuse repede, mai repede ca oricând. Și în acest an, în câteva județe, seceta arsese câmpurile. Ploile din ultima vreme nu-și făcuseră efectul, dar ea n-a avut răgazul nici să se mai gândească la producția de legume, care-i influența activitatea.
De la comunicarea oficială, pe care șeful cadrelor i-a făcut-o între „patru ochi”, intrase în grijile pregătirii pentru examenul de admitere. Erau ele locurile nominalizate, dar trebuia să fie susținut și un examen de admitere. Trecuseră mulți ani de când absolvise liceului și în plus dădea examen de verificare a cunoștințelor de economie politică, materie nepredată la ea în liceu, la geografie, română și la care adăugate matematica și toate astea îi dădeau frisoane. Ea urmase secția umanistă. Auzise ea cum merg treburile „că dacă vrei, poți face și pe Dracul ghem” și era hotărâtă să se lupte până la capăt, uzând de toate mijloacele.
De Bebe nu mai știa nimic. Pentru el era ultimul an de studii universitare. Trecuse aproape un an de când nu mai vorbiseră. Până n-a începe serviciul s-au întâlnit doar o dată, prin septembrie când a plecat el la cursuri. Pe cât a fost de scurtă întâlnirea, pe atât de intensă a fost dragoste lor. În ziua aceea, prin telefon, după ce s-a asigurat că George nu vine peste zi acasă, în două ore, într-o intimitate desăvârșită, toate cele dorite fuseseră rezolvate. În compesație pentru soț, în seara acelei zile, la insistențele ei, a mers cu George la restaurant, unde au servit masa: ceafă de porc la grătar, cu garnitură de legume și salată de castraveți. Ca antreu, au avut cașcaval cu piper și coniac Zarea. Pentru grătar, ospătarul le-a recomandat, ca băutură, Merlot de Dealu Mare. Masa a fost încheiată cu înghețată parphe de ciocolată combinată cu stafide. Drept mulțumire pentru cină, Violeta l-a răsplătit și pe George cum se cuvenea mai frumos, timp de cel puțin o oră după miezul-nopții…
…Acum, când trebuie să plece la examen, în acel renumit centru universitar, i-ar fi prins bine să o aștepte cineva la gară. Orașul este mare și când a trecut ultima oară prin el n-a prea înțeles mare lucru din geografia lui și i s-a părut destul de încurcat. Atunci, n-avea nicio grijă, treburile fiind rezolvate de Vasile, șoferul lui George. De hotelul Partidului, își aducea aminte doar de fațadă și de holul interior. Dar cum ajungi acolo și cu ce, mai ales de la gară, habar nu avea. George îi spusese „să nu conteze pe el, că este prea ocupat și nu poate s-o conducă până acolo, dar vorbește cu cine trebuie, să fie cazată la hotelul Partidului” .
- Călătorești cu trenul de noapte la vagonul de dormit și de la gară iei un taxi care te duce la hotel. Acolo ești primită și cazată și Banu mi-a promis că vei sta singură într-o cameră cu două paturi, unul rămânând neocupat cât vei fi tu în hotel. Camera are baie recent renovată, cu bideu. Altceva ce să-ți mai ofer?!... îi zise George cu deferență prefăcută.
…Mai răsufla și el câteva zile pe care le aștepta să vină. Primise mai multe telefoane de la Flori, care era tare nerăbdătoare să mai treacă prin orașul capitală de județ, unde o aștepta nerăbdător George. Plecarea de acasă a Violetei era pentru ei cel mai bun prilej de desfătare. Femeia se obișnuise cu baia, cu patul din casa lui George, că nu mai avea răbdare și aștepta înfrigurată să treacă mai repede timpul și ea să vină pe la el.
„Ce bine ar fi să o aștepte Bebe!”... gândea Violeta, dar era numai o umbră de speranță. Cum și unde să-l anunțe, fiindcă nu-i știa adresa de la căminul studențesc unde locuia. De telefoane, nici vorbă! Iar ea, anul trecut, nu avusese nicio nădejde de o posibilă repartiție pentru facultate. Era doar o dorință și nimic altceva. Se înțeleseseră că nu-i bine să-și scrie nici la post restant, fiindcă Dracul nu face mănăstiri!
„Atunci, oi vedea eu ce fac, după ce mă cazez. Întreb la recepție și aflu eu tot ce mă interesează. Fac orice și-l găsesc. A găsit orbul Brăila dar eu pe Bebe!”, gândea optimistă Violeta.
*
* *
… Cele zece zile, cât au durat examenele, s-au scurs pe nesimțite. Totul decursese cum dorise și obținuse notele necesare pentru admitere. Acum, se afla în trenul accelerat care o aducea spre orașul ei. Pe Bebe nu l-a găsit și nu a primit nicio informație de la cei pe care i-a întrebat despre el. El era de-acum în ultimul an și Violeta s-a gândit „că poate face practică în vreo clinică sau spital”, iar ea era prea preocupată de examene, luând legătura cu mai mulți profesori și asistenți ce trebuiau să o ajute. Avea o listă întreagă de nume, iar un asistent mai tânăr, originar de prin părțile ei, fiindcă fusese rugat de-o cunoștință, chiar el a căutat-o s-o pună în temă cu ceea ce trebuia să facă. George își făcuse datoria și pusese în mișcare un întreg angrenaj de relații dirijate de omologul său, Vasile Banu, de la Județeana de partid din orașul universitar. În seara zilei când sosise, tovarășul secretar a venit la recepția hotelului, unde, în hol, au stat de vorbă aproape o oră. La plecare, recepționera de serviciu a fost atenționată de tovarșul secretar, să transmită la toate colegele ei „că la camera 22 au cazată o persoană importantă, pentru care trebuie să fie foarte atente și să nu fie deranjată.” Ordinul acesta mai fusese dat și înainte, când i s-a pregătit camera, dar a fost repetat și în fața Violetei, pentru a o convinge de amabilitatea și seriozitatea atenției ce i se acordă.
Rămasă singură în compartimentul vagonului de clasa întâi, Violeta rememora timpul trecut, cu gândul la noua ei postură de studentă la fără frecvență. Visul ei de domnișoară se împlinise, ce-i drept mai târziu, dar era bine și acum. Știa că de două ori pe an avea sesiuni de examene, așa încât concediul anual de odihnă urma să se consume pentru acestea. Dar, pentru eventualele restanțe?!... Renunță să se mai gândească la o asemenea situație, fiind optimistă „că va găsi soluții și pentru acestea!” Nu va fi ea nici prima, nici ultima studentă cu restanțe! Cum au făcut și fac atâția, va face și ea. Conferențiarul cu care a dat exmen la economie politică a gratulat-o cu un compliment ce se potrivea unei adolescente.
„Nu ești prea tânără pentru a fi studentă la fără frecvență? De ce nu vii la zi?!” a întrebat-o el.
„Fiindcă sunt căsătorită și am și serviciu!” i-a răspuns ea, aruncându-i o privire languroasă și un zâmbet șiret, pe care domnul examinator le-a primit cu vădit interes pentru viitor, adăugând:
„Dar să știi că la mine trebuie să ști materia, altfel nu treci!”
Va profita de farmecul cu care a inzestrat-o natura și statutul de soție a lui George și precis va reuși, gândea Violeta și era convinsă de aceste lucruri.
„Nu mă las! își zicea ea, și voi face tot ce cred că este bine pentru mine. Femeile deștepte - și nu sunt proastă - știu să se descurce în orice situație, iar pe bărbați poți să-i atragi ușor și să le dai satisfacții oricum. Sănătoasă să fiu!”...
- Bună ziua! Biletul dumneavoastră, vă rog!... o aduse la realitate conductorul de tren, care intrase pe nesimțite în compartiment.
Din poșetă, scoase două mici cartonașe verzi și le întinse pentru compostare celui care trebuia să facă acest serviciu. Pentru câteva secunde, se prviră în ochi și ea descoperi în persoana ceferistului din fața sa un bărbat drăguț, șaten cu ochi albaștri, iar mustăcioara galbenă, spic de grâu, îl asemănau cu un Făt-frumos din poveste. Un fior îi trecu atunci prin trup de parcă se revăzuse cu un iubit de mult uitat. Clătină din cap, vrând parcă să se trezească…
Un nou salut de Bună ziua și ușa compartimentului se închise în urma controlorului.
*
* *
Când acceleratul a oprit la peronul gării de-acasă, ceasul stației arătă ora 1.30 noaptea.
Pe lângă vagoane, călătorii forfoteau, unii cu intenția să se urce, alții dorind să coboare. Peronul și șinele de cale ferată încă mai dogoreau de căldura acumulată în ziua ce trecuse. În orașul ei, căldura era mai mare ca din cel de unde venise.
În lumina peronului, prin geamul culoarului vagonului în care călătorise, îl văzuse pe George care o aștepta cu Vasile lângă el. El nu știa exact vagonul în care își luase ea locul și de aceea erau pironiți acolo. La ultima convorbire telefonică, stabiliseră doar trenul și data sosirii.
În valul de călători ce se scurgea spre ieșirea din gară, ajunse până lângă ei neobservată. Când le dădu binețe, aproape tresăriră surprinși că nu o observaseră.
Prezența lui Vasile nu-l reținu pe George să-și ia soția în brațe, s-o felicite pentru succesul avut și s-o sărute afectiv pe gură. Ea îl prinsese cu mâinile de după cap și plutea învârtită deasupra pământului, în timp ce Vasile preluase sacoșa cu lucrurile tovarășei și plecase spre mașină. Era o revedere deosebită…
În câteva minute, au fost acasă. Curtea era luminată a giorno de două lămpi cu neon, montate în lipsa ei de electricienii trimiși de George. Florile din preajma aleii erau superbe, se treziseră și ele din somn la sosirea stăpânei care le vorbea, le uda și le mângâia tot timpul, iar Regina Nopții darnică umplea curtea cu parfumul ei. De data aceasta, nu se simțise lipsa Violetei și aleea arăta superb în lumina generoasă a neoanelor. Surpriza cea mai mare o constitui însă un foișor instalat în fața casei, la câțiva metri în interiorul grădinii. Pe o potecuță pavată cu dale de beton, ajunse la acest chioșc amenajat cu masă, scaune și vase de flori. Toate o încântară nemaipomenit pe Violeta care nu mai rezistă și exclamă:
- Ai fost formidabil!... Îți iert toate păcatele și neatențiile de până acum!
- Eram sigur!... În acest loc, vei reuși să înveți mai lejer pentru examenele din sesiuni. De aceea l-am făcut și să știi că era comandat de mai multă vreme, dar am vrut să fie surpriză. Vezi ce plăcut miroase rășina din materialul din care a fost confecționat! A fost lucrat în Țara Oașului și de acolo mi l-a trimis prietenul meu Ianăș Vorodi . Are aceeași funcție ca și mine și mi-a promis mai demult un chioșc pentru curtea și grădina noastră, cum nu mai este altul în oraș. M-am folosit de lipsa ta ca să-ți fac surpriză…
- A costat mult?! întrebă Violeta, mai mult ca să discute, privind frumoasele ornamente de pe stâlpii de susținere făcute de moroșeni.
- Aș!... Nici transportul nu a fost plătit. L-au adus demontat într-un camion și instalarea lui s-a făcut în câteva ore. Oamenii mei i-au așteptat pe meșterii oșeni cu platforma și aleea pregătite și seara, aici am servit cina. Acum să văd eu cum mă revanșez față de el! O să vorbesc cu directorii de la Confecție și de la Sticlă. Un costum de haine, un set de cristaluri din lotul pentru export în Statele Unite și o să fie mulțumit. Că așa este frumos, să nu rămâi dator!… Peste o lună, vine pe la noi și o fac să totul ca să-i fie bine!... Vezi că vine cu soția, blonda aia, veselă tot timpul, dacă o mai ții minte de acum trei ani, când am fost la Sovata și ne-am întâlnit mai mulți secretari de la județe. Râdea ea tot timpul. Facem câteva vizite, câteva excursii și rezolvăm totul…
*
* *
Vara trecuse repede. Pentru conducerea Întreprinderii și în fața colegilor, Violeta căpătase prestanță și simpatie. Nimeni nu mai putea spune că ocupă fraudulos un post unde se cer studii superioare, fără a îndeplini condițiile. Postura de studentă îi dădea acest drept, iar capacitatea ei intelectuală îi permitea să fie șef al biroului de producție și desfacere cu o schemă nouă, mărită.
La început, când a fost încadrată, au fost multe discuții, pro și contra, chiar și în conducerea Centralei. Bârfele, privind angajarea, erau îndreptate în direcția funcției soțului ei, de secretar cu probleme economice pe județ, dar situația pentru întreprinderea subordonată depindea de aprecierile lui George. Oricum s-ar fi analizat, încadrarea ei pe un post de conducere favoriza indirect și Centrala. Acum, totul se liniștise și s-a hotărât ca întreaga conducere a Bazei județeane să fie convocată la Centrală, pentru analiza îndeplinirii planului și odată cu ea să vină și șefa biroului Producție și desfacere, Violeta Neșu. Acesta, a fost începutul unei noi lansări pentru tânăra și frumoasa șefă de birou, studentă la ASE, la cursurile fără frecvență.
…După ședința comună cu întreaga conducere, Violeta a fost invitață de șeful compartimentul căruia i se subordona nemijlocit pe linia producției, pentru a se cunoaște cu întreg personalul de inspectori și funcționari cu care lucrează direct. Era prima ei ocazie de a-i vedea pe aceia cu care vorbise de atâtea ori la telefon. Funcționarii din cele patru birouri au primit-o pe rând și cu amabilitate și cu zâmbetele pe buze îi urau succese în toate. Ultima încăpere a fost biroul domnului economist, Nicolae Zonner, un bărbat între două vârste, cu fața vălurită de timpuriu, părul ondulat și grizonat, cu sprâncene stufoase, manierat și destul de simpatic, chiar glumeț. Era omul care nu te ținea la distanță, chiar dacă-i erai inferior, observă Violeta.
- Doamna Violeta, vă rog să luați loc!... i se adresă el, arătându-i un fotoliu ce era amplasat în dreapta biroului său. Această încăpere este biroul meu. După cum se vede, nu-i prea mare și cred că pe viitor veți mai veni cu încredere să-mi cereți sfatul, dacă este cazul, sau cu orice problemă care vă frământă. Să nu mă ocoliți, fiindcă totul poate fi în favoarea dumneavoastră, continua șeful ei ierarhic din Centrală. Dacă mai aveți vreo nevoie prin Capitală, că situații pot fi destule, îmi dați un telefon și eu vă emit un ordin de chemare, ca să aveți dreptul și la decontarea cheltuielilor. Motive pot fi găsite oricând. Un telefon pe direct, nu prin centrală, este suficient și eu am înțeles. Știți numărul? Da, să vi-l și scriu să nu-l uitați!
- Vă mulțumesc domnule Zonner. Amabilitatea dumneavoastă mă măgulește!
Un ciocănit discret în ușă precedă intrarea unei doamne tinere, destul de simpatică, aducând pe un platou două cești cu cafea ness, ornate cu frișcă având alături pe farfurioară și câte o țigară Kent, două pahare și două sticle frapate cu suc de portocale. Cu grijă le așeză pe măsuța dintre biroul șefului și fotoliul pentru oaspeți, ca să poată fi folosite fără efort de ambele părți.
- Fumați!?... zise domnul Zonner Violetei. Bănuiesc că sunteți întocmai ca și funcționarele mele de aici, fiindcă toate fumează! Femeile tinere și frumoase trebuie să fie și moderne, chiar dacă tutunul fumat în exces nu face bine, preciză șeful din Centrală pe linie de serviciu, ridicându-se de pe scaunul său să-i ofere foc de la bricheta pe care tocmai o scosese din sertarul biroului.
- Numai la cafea!... Și uneori când sunt supărată. Maximum cinci-șase bucăți pe zi, răspunse Violeta, subevaluând cantitatea de țigări zilnice pe care le fuma. În realitate, nu-i ajungea un pachet Marlboro pe două zile.
Discuția se purta fără a avea ceva anume de spus, lucruri generale, chiar banalități. Problemele de serviciu se dezbătuseră în ședința comună și domnul Zonner, copoi bătrân, știa ce să spună ca să fie simpatic unei doamne tinere, elegantă și frumoasă. Diferența de vârstă între ei trecea de 20 de ani și în teritoriu avea puține subordonate de talia Violetei. Unele erau bătrâne, altele erau urâte, unele prea grase, altele prea slabe și nu prezentau nici un fel de interes pentru el, bărbat cu pretenții și încă viril. De talia Violetei, erau puține și dintre acestea, mai puține amatoare pentru o aventură. Una, pe care a chemat-o la Centrală, a venit însoțită de bărbatu-su, care a așteptat-o cinci ore la punctul de control. Despre Violeta, nu știa în ce ape se scaldă, dar… bărbatul este dator să încerce! În această idee conduse el discuția, suspectat fiind tot timpul de subordonata Violeta, care se prinsese din momentul în care îi vorbise despre rezolvarea nevoilor prin telefonul direct, nu prin centrală.
Timpul trecuse repede, ora de întâlnire cu ceilalți colegi venise, Violeta mulțumi pentru tratație și se ridică de pe fotoliu să plece. Domnul Zonner îi ieși înainte, ocolind masa de consiliu și în birou, uitându-se în ochii ei, îi sărută prelung și afectiv mâna care mirosea discret a parfum fin. La rândul ei, și Violeta îi mulțumi pentru tratație, pentru cuvintele frumoase și aprecierile la adresa serviciului pe care-l conducea la Baza județeană și îl asigură că va face tot posibilul să realizeze planul de producție, fapt neremarcat de domnul Zonner, a cărui minte era în altă parte.
- N-am glumit! Dacă ai nevoie, să faci cum, am spus! preciză el pe un ton destul de intim sesizat de Violeta. Apropo!... De ce n-ai dat admiterea la ase-ul din Capitală și te-ai dus tocmai în Ardeal? Aici mai aveam și noi câte o cunoștință, profesori, conferențiari, șefi de lucrări că și ei sunt oameni și au nevoie de noi. Rectorul adjunct mi-a fost coleg și nu ne ocolim, mai comentă domnul Zonner cu vădit reproș pentru alegerea făcută de viitoarea studentă la fe-fe.
- N-am știut! răspunse mințind, Violeta.
Acolo mersese pe relațiile lui George și din dorința ei de a fi cu Bebe, care mai era încă student. Unde putea avea condiții mai bune de cazare și masă în sesiuni decât la Hotelul partidului?!... dar relația cu Bebe era secretul ei, și numai al ei.
- Și eu vă mulțumesc mult și să aveți încredere în mine!... zise Violeta, privindu-l și ea insistent în ochi, văzându-se reflectată în pupila mărită de dorinți din irisul cu nuanțe de un albastru spălăcit, nu prea convinsă de bunele intenții ale șefului curtezan din Centrală, care încă o mai ținea adolescentin de mână.
*
* *
Trenul accelerat, cu mersu-i monoton, alerga prin câmpia uscată a Bărăganului, ducând la casele lor pe cei din conducerea Bazei județene de valorificare a legumelor și fructelor. De-a stânga și de-a dreapta căii ferate, batozele recoltau gâul copt, lăsând în urma lor miriștea rasă, cu șiruri lungi de paie, care așteptau să fie balotate de alte mașini. Rodul la păioase fusese bogat pe aici și se întrevedea o recoltă bună de legume și fructe. An bogat... pentru această zonă.
Un compartiment întreg fusese ocupat de directorul Ion Popescu și de cei care-l însoțeau. În semn respect, lângă el luase loc tovarășa Violeta Neșu, cea mai tânără dintre ei, pata de culoare, care la Centrală le făcuse cinste, primind multe și generoase aprecieri pentru conducerea biroului al cărui șef era, numită nici de un an. De la o lună la alta avea rezultate din ce în ce mai bune. Trecuse cel mai greu test, acela de a stabili cât mai aproape de adevăr prețul de cost al tuturor produselor fabricate și procesate, în condițiile unor cheltuieli comune: salarii, transport, combustibili, amortizări și altele, lucru nerealizat de multe unități similare din țară, subordonate Centralei. Ba, mai mult, prețurile stabilite de ea și personalul cu care lucra deveniseră de-acum cifre obligatorii pentru omologii lor din țară.
Ce putea fi mai lăudabil?...
Contabilul șef, Dan Popa, se simți obligat să lanseze o invitație pentru masă la vagonul restaurant. După atâta tevatură, trebuiau să mănânce și ei ceva și să bea un pahar de vin Merlot de Dealu Mare.
- Știu precis că au acest renumit vin!... zise el ca să convingă. Ș-apoi, domn’ director, om merita și noi, că ne frecară mult cu planul, dar bine că au uitat să ne reproșeze neîndeplinirea de anul trecut că… oare ce ne făceam!?
- Testul pentru noi a fost cel dat de la Județeană. Așa că acolo trebuie să mulțumim! zise directorul, uitându-se cu recunoștință la vecina din dreapta lui, șefa biroului producție și desfacere și soția celui care a acceptat varianta raportării nerealizării din anul trecut în acest an…, tovarășul Neșu, secretar cu probleme economice pe județ.
Nea Costică, acest Martie din post, nelipsit de la toate convocările, având calitatea de secretar de partid, se fofilă a nu merge, oferindu-se să rămână în vagon să păzească lucrurile, fapt ce dădu satisfacţie tuturor. Și așa era rău de plată și cu ce-i aduceau ei scăpau mai ieftin, chiar mai puțin de jumătate din valoarea mâncării și a băuturii ce o consuma în vagonul restaurant.
- Bine faci nea Costică! Ți-aducem noi când venim un sanvich copios și un pahar de votcă Stalinscaia, de care știu că-ți place! îi zise inginerul Dan Stamate, șeful sectorului industrial și partenerul lui de birt, după program.
- Aș vrea mai bine o sticlă de bere, că-mi este sete! gândi cu voce tare nea Costică.
…La vagonul restaurant, masa începută cu câte o votcă se întinse peste așteptări. Norocul lor fu conductorul de tren, care, făcându-și datoria, trecu și prin vagonul restaurant și anunță consumatorii că urmează stația de oprire… Localitatea numită era orașul lor, unde trebuiau să coboare. Chemară ospătarul, plătiră și se întoarseră la vagonul unde îl lăsaseră de pază pe credinciosul misiunii asumate, nea Costică. Fusese dat uitării și, acum ajunși acasă nu-i mai cumpărară nimic.
*
* *
…Trecuseră cinci ani din viața Violetei. Deși i-a fost foarte greu, acum, când se uita în urmă, nici ei nu-i venea să creadă cât de repede s-a scurs timpul. Săptămâna trecută, Lenuța, coafeza, i-a văzut câteva mănunchiuri de fire albe în păr și a asigurat-o că va avea noroc și la examenul de licență, care trebuia susținut peste două săptămâni. Lenuța era bine informată și, fiindcă tot orașul știa de preocupările unei soții de om important al urbei, de pe lista lor de bârfitoare nu putea să lipsească tocmai ea, cea careia îi coafa părul și-i masa obrajii și tâmplele, să aibă pielea fragedă și întinsă.
La auzul acestei remarci, Violeta nu s-a formalizat, dar a rămas tristă.
„Am început să îmbătrânesc!” și-a zis ea în gând. Se privea în oglindă și nu lua în seamă zâmbetul efectiv al coafezei care-i punea părul pe bigudiuri, cu dimensiuni mai groase sau mai subțiri, ca să arate cât mai bine coafura când îi va da cu fixativ.
Sub aparatul de uscat părul, unde a stat cel puțin o jumătate de oră, Violeta a avut destul timp să se gândească în liniște, netulburată de nimeni. Ultimii cinci ani din viața ei au fost tumultuoși. A avut parte de multe satisfacții, dar și de dureri sufletești. Anual, pleca de două-trei ori la examene, în sesiune sau la vreo restanță și era bucuroasă. A făcut și multe compromisuri pentru o notă minimă de trecere. Nu-l poate uita pe acel asistent urât și libidinos, cu care s-a culcat numai din interes, mimând un orgasm care să-i satisfacă doar plăcerile lui, uitând de greața ei.
Se întâlnea cu colege și colegi care-i deveniseră prieteni. Aici l-a întâlnit pe Ionel, student ca și ea și funcționar de bancă într-un oraș transilvan, un bărbat atent, frumos și drăgostos, cum nu mai cunoscuse altul. În compensație, prin intervenția ei, reușise să-și ia și el un loc de cazare în hotelul partidului unde ea era abonată. Numai așa, în sesiuni, la ore numai de ei știute, Ionel pleca din camera lui, în camera cu un pat liber a Violetei și, după lungi discuții și exersări asupra examenului ce urma, el ascultând-o ca un profesor cum dezvoltă ea subiectul, se îmfruptau din gustosul fruct al dragostei. Dacă întâmplător se întâlneau la recepție în fața personalului hotelului, nu se salutau, se comportau ca doi străini, dar își aruncau priviri discrete, pline de înțelesuri.
Pe Ionel îl cunoscuse așteptând emoționată pe hol, când trebuia să intre la primul examen oral. Nu erau colegi de grupă, dar pe holul lung și animat de studenții din diferiți ani - până le venea rândul - se mișcau agitați de la o ușă, la alta. Deși nu se cunoșteau, se încurajau reciproc și-și urau succes. El era în anul doi și ea, Violeta, susținea examenul la cursul Geografia economică a României și tot repeta dintr-un caiet localitățile industriale nou apărute pe harta țării, după anul 1948.
- Se vede că ai emoții! I-a vorbit direct și amical, el, un student cu emoții ca și ea.
- Dacă mă tai, nu curge pic de sânge și sunt abia la primul examen ca studentă, a răspuns Violeta.
- Să ști că stau la ușe până răspunzi, ca să nu te simți singură!... Eu știu bine ce înseamnă să se gândească cineva la tine, care să te încurajeze… Cred în telepatie!
Amical o prinse de umeri, uitându-se în ochii și îi zânbi încurajator. Ion mă cheamă și Ionel îmi zic apropiații. Îți urez succes!... Cuprinsă de emoții, ea uită să se prezinte și, când primul ieși, intră în sala de examinare.
Ce mult a contat acest scurt dialog și ce îmbărbătată a fost la primul ei examen oral!
Trei studenți își pregăteau răspunsul, stând fiecare la câte o masă, iar unul era la tablă când ea se îndrepta tulburată spre catedra profesorului examinator, pentru a lua un bilet.
- Poftiți, domnișoară!... Și întinse mâna, arătându-i biletele așezate în evantai. Citiți bine întrebările și dacă nu cunoașteți subiectele, mai aveți dreptul să mai trageți unul, dar nota se diminuiază din oficiu cu două puncte.
Sub privirea iscoditoare a dascălului, Violeta uitase unde este. Citi de câte două ori fiecare întrebare și se convinse că poate da, la fiecare, câte un răspuns bunicel, și nu trebuia să-l refuze. Rămăsese pironită în picioare, sub privirile celor din sală.
- Vă rog să luați loc și să pregătiți răspunsurile, răsună în liniștea sălii vocea profesorului.
- Începeți, vă rog, se adresă celui de la tablă!...
Așezată la masă, cu biletul în stânga și coala de hârtie în dreapta, Violeta însăilă ideile principale despre care trebuia să vorbească. Auzi răspunsurile date de cei dinaintea ei și avu impresia că ea ar fi vorbit mult mai documentat. Nu i se mai păru greu și emoțiile deja dispăruseră. Devenise stăpână pe situație și în gând se certa pentru emoția trăită înaintea intrării în sala de examen. Avea senzația că Ionel se uita pe gaura cheii, avându-l drept tovarăș și părtaș la pregătirea răspunsului. Se fericea că a avut norocul să-l întâlnească exact atunci când avea cea mai mare nevoie de o încurajare din partea cuiva...
„Am să-l invit pe la mine, că merită!” își zise ea când terminase adnotările pe ambele fețe ale celor trei coli albe, puse la dispoziție.
Patru ani s-au tot întâlnit în sesiuni. După fiecare, nu plecau imediat spre case, ci mai întârziau o zi pentru plimbări prin parcuri și împrejurimi, încheiate cu mese intime la restaurantul Împărații Romani, cel mai luxos din oraș. În anul trei, când Violeta rămăsese cu restanță la cursul de Contabilitate bugetară, pentru ca ea să nu fie singură, Ionel însuși și-a lăsat un examen restanță. Și ce frumos a fost când au susținut acele examene! Au venit cu trei zile mai devreme - ca să se pregătească - și au mai rămas în hotel încă două zile, pentru a vizita o frumoasă mănăstire din munții Maramureșului.
- Gata, doamna Violeta, că vă ia părul foc dacă mai stați sub troaca asta!... zise Lenuța coafeza, trezând-o din transa în care intrase cu atâta plăcere încât uitase unde se afla…
*
* *
În foișorul din grădina casei, înconjurat de ronduri cu trandafiri și flori, Violeta citea pentru ultima oară lucrarea de licență, înainte de a fi dactilografiată. Iedera adusă și plantată pe lângă chioșc îl cuprinsese într-o vegetație perenă, creând adevărate ghirlande de verdeață, care împiedecau razele solare să încălzească excesiv locul.
Se simțea împlinită. La serviciu, activitatea se desfășura cu rezultate bune. Acum, beneficia de zece zile de concediu pentru Licența mult dorită. Se ridicase la nivelul dorit încă din liceu și considera că-l merită. Era fericită.
Dar, fiindcă întotdeauna mai există și un dar, mai avea un of… care o apăsa și o durea. Cu Ionel nu se mai întâlnise de un an, fiindcă el terminase și primise diploma de licență. Cu câtă plăcere participase și ea, ca invitată la acel eveniment!
În amfiteatru facultății, în fața juriului și a unui numeros public, Ionel i s-a părut magnific. Disertația lui a cucerit auditoriul avizat și lucrarea i-a fost răsplătită cu calificativul maxim.
Atunci își promiseseră să se revadă măcar de două ori pe an, dar au apărut situații neprevăzute. Și el era căsătorit și avusese mai multe necazuri în familie. Soția lui, o doamnă distinsă, licențiată în finanțe, pe care o iubea mult, fusese operată de hernie de disc și, după o lungă suferință se afla, temporar, în pensie pe caz de boală. De aceea fusese absentă la expunerea lucrării lui și, astfel, fără nici o grijă, mersese Violeta.
Doar de la serviciu, din când în când și codificat, mai vorbeau la telefon. Atât le rămăsese în ultima perioadă.
Simțea că dragostea ei întinsă pe patru ani ajunsese la punctul terminus, dar fără să se stingă. Acum, la încheiere, aștepta să primească de la el un răspuns: „Dacă poate să vină măcar la agapa de după susținerea a exmenului ei de licență”…
Într-un asemenea moment, fără el, s-ar fi simțit singură și tristă. George s-a justificat că nu poate să vină… „fiindcă în luna aceasta se face analiza semestrială a îndeplinirii planului la extracția de cărbune la cele două Combinate.”
Absența lui George de la acest moment n-o deranja, dar, ca femeie în această postură, simțea mai mult ca oricând nevoia prezenței unui bărbat protector și acum dorea să-l aibă acolo, pe Ionel. Cu el începuse acest urcuș încă de la primul examen, când uitându-se în ochii ei i-a cuprins mâinile care-i tremurau și i-a transmis curajul și puterea înfruntării! Cu el vrea să sărbătorească aceast moment atât de frumoas al vieții, după atâtea eforturi, dar și sentimente de dragoste, devenite uneori mai mult decât adolescentine. În pandantivul agățat pe lănțișotul de la gât – ca să-i poarte noroc - a introdus de seara fotogafia lui Ionel.
De ce i-a fost frică n-a scăpat. Ionel n-a venit, deși îi promisese.
- „Mi-am cumpărat o Dacie în rate și vreau s-o vezi și să te plimb cu ea!”
Aceste au fost ultimele cuvinte spuse de el, când au vorbit ultima oară despre întâlnire, din preziua plecării ei de acasă.
Nu putea înțelege motivul absenței lui care trebuia să fie serios, altfel o anunța anticipat. Ea reținuse locuri de cazare pentru amândoi și l-a așteptat toată seara. Simțea telepatic că un ceva era în neregulă și acest lucru o întrista până la disperare. Toată noaptea s-a zvârcolit în pat, a transpirat intens și s-a trezit din somn cu un junghi în piept, dar nu acesta o îngrijora.
…În același amfiteatru, când i-a venit rândul să-și prezinte lucrarea de diplomă, simțea că nu-i în stare să se concentreze, motiv pentru care a cerut președintelui comisiei, permisiunea să fie lăsată la urmă. Fața îi era aprinsă și o transpirație rece îi curgea pe șira spinării. Și acum ca de obicei, în amfiteatru erau mai multe persoane - soți, soții sau prieteni – venite ca, prin prezență, să-i încurajeze pe cei dragi.
După ce a primit încuviințarea de la comisie și sfatul prietenesc să stea pe scaun ca să se liniștească, a plecat printre rândurile de bănci, urcând cu greu treptele spre partea din spate a amfiteatrului. La un moment dat, a simțit că încăperea se întunecă și se învârte cu ea, apoi i se păru că se dezechilibrează. Încercă să se proptească de o masă la un cap de rând…
Dintr-o dată, se văzu într-o livadă necosită plină cu flori de iasomie, simți de unde i se arată fantomatic Ionel, cu brațele deschise râzând cu hohote și felicitând-o pentru disertația ei. Simte că este cuprinsă în brațe și este strânsă așa de trare, că nu mai poate respira. Apoi pe gură, pe față, simți că Ionel o sărută, o sărută, o tot sărută… și ea plânge de bucurie.
Deodată, se aude un icnet urmat de un zgomot surd și doamnele prezente în sală încep să țipe de spaimă. Căzută cu fața în jos pe podeaua înclinată, Violeta se relaxează, lichidul urinar se scurge șerpuind lin pe treptele din lemnul de stejar lustruit, trupul ei mai face câteva convulsii și inima i-a încetat să mai bată.
Murise…
*
* *
Coincidențe?!...
Ziarele cotidiene din două orașe ale țării, unul transilvan și altul oltean, în aceeași săptămână, pentru aceeași zi, anunțau independent unul de celălalt:
„Soția, Paulica, și copiii minori Ioana și Vasile, zdrobiți de durere, anunță moartea stupidă în accident rutier, a lui Ionel Pop, om de o înaltă probitate morală, cunoscut funcționar la Banca de investiții din orașul nostru. Înmormântarea are loc la Cimititul Ortodox în data de 13 august orele 13.30. Dumnezeu să-l odihnească!..”
„Inginerul Gheorghe Neșu, înmărmurit de durere, anunță rudele și pietenii, despre moartea subită a scumpei și neprețuitei sale tovarășe de viață , Violeta Neșu, survenită ca urmare a unui infarct miocardic, petrecut în timpul examenului de licență.” Înmormântarea are loc la Cimitirul orașului Sfântul Ioan Gură de Aur, pe data 13 august, începând cu orele 14.00”
*********************************
Idile
