vineri, 26 august 2011
vineri, 19 august 2011
vineri, 12 august 2011
George Mirea la lansarea vol. „Cireșe amare”
Cotidianul Gorjeanul
08 August 2011
Afişări: 91
“De la masa tăcerii trebuie să înveţi să taci”, spunea George Mirea (vorbind despre spiritul oltenesc agitat, mereu în mişcare şi în continuă transformare) în sala Muzeului de Istorie “Alexandru Ştefulescu”, unde a fost lansat al doilea volum de proză al lui Ion C. Gociu, “Cireşe amare”. Oltean este şi protagonistul acestui eveniment, Ion C. Gociu, care a lăsat în urma sa o carieră militară de 40 de ani şi a îmbrăţişat-o pe cea literară. “Cireşe amare” este de fapt al doilea volum al autorului, primul, “Din Văianu la Toronto” (apărut în 2010 şi lansat la Ciuperceni, în satul natal), fiind de fapt un bildungsroman (roman care povesteşte viaţa autorului).
George Mirea despre gorjeni
Criticul şi istoricul literar, George Mirea a moderat acest eveniment cultural şi a încântat auditoriul cu un discurs savuros despre târgujieni, gorjeni şi despre legăturile sale cu aceste meleaguri. “Legătura mea cu Târgu-Jiul e foarte veche. Am vrut să văd misterele acestui loc” nota istoricul literar la începutul discursului. Acesta a ţinut să reamintească ascultătorilor că prezenţa sa la acest eveniment înseamnă, în limbajul “de onoare”, preţuire pentru romancierul Ion Gociu şi pentru gorjeni: “Am venit pentru un scriitor adevărat”. Maxima zilei a venit tot din partea lui George Mirea, care a vorbit preţ de câteva minute despre ce înseamnă să fii oltean şi gorjean (din perspectiva sa): “Să nu te încovoi niciodată! Cel care se încovoaie nu mai este oltean!”
Un roman al vieţii
Ion Popescu-Brădiceni a luat cuvântul în deschidere, pregătind terenul pentru maestrul George Mirea. Moment mai oportun nu se putea pentru Ion Popescu-Brădiceni care anunţă, cu acest prilej, deschiderea Atelierului Naţional de Poezie “Serile la Brădiceni” . Aerul jovial al serii a fost menţinut de subprefectul Marcel Romanescu, George Mirea, Ion Mocioi, Gelu Birău, Ion Căpruciu, George Manoniu, Ion Sanda şi Grigore Haidău (graficianul cărţii). Romanul lui Gociu a trezit amintiri subprefectului care a declarat că “m-am regăsit în fragmentele din roman”. Marcel Romanescu şi-a recunoscut defectele, un gest rar întâlnit la politicieni: “Nu sunt perfect. A trebuit să mai fac şi politică”. Păstrând atmosfera relaxantă a serii, acesta ne-a vorbit despre tineri şi despre tendinţa societăţii de a înstrăina individul şi a-l îndepărta de natură. Jocurile copilăriei sale erau veritabile, memorabile. “Cireşe amare” readuce cititorul la acea stare originară, arhaică, comparabilă cu amintirile lui Creangă. George Mirea consideră “Cireşe amare” potrivită “de a se aşeza alături de cele mai bune cărţi”.
“Cireşele amare” între ficţiune şi adevăr
Feeling-ul cărţii este veritabil, chiar dacă locul unde se petrece acţiunea nu poate fi urmărit în realitate. Nu poţi face un peregrinaj prin locurile descrise în roman, pentru că acestea nu există. Acestea sunt doar copii ale unor lumi demult apuse. Sunt reale în mintea şi în inima autorului şi cititorului. “Toate sunt răsărite din sufletul unui om, din zbuciumul său interior”, adaugă George Mirea. Tot acesta face o succintă descriere a autorului: “Ion Gociu are un calm de plutitor pe oceane”. Nu trebuie să uităm că toate aceste complimente (consideraţii pozitive asupra cărţii şi asupra persoanei Ion Gociu) vin din partea criticului, un om foarte zgârcit la acest capitol, cu un acut simţ critic. Citindu-i articolele publicate despre “stricarea limbii române”, scrise de maestru într-un stil acid, înţepător, fără menajamente sau ocolişuri semantice, ne dăm seama de aprecierea pe care acesta o are pentru autorul “Cireşelor amare”. “A fi scriitor e un lucru care nu ţine de voinţa nimănui” concluzionează George Mirea în cuvântul său. La final s-a ţinut un moment de reculegere în amintirea lui Al. Doru Şerban, cel care ne-a părăsit de curând.
Silviu Popescu
Tags:
Un nou volum de proză (doar începutul)
Impresii de călătorie
Ion C. Gociu
*) Se „coace” un nou volum al prozatorului Ion C. Gociu, o continuare a volumului „Din Văianu la Toronto” care va fi lansat în vara anului 2012, dacă o vrea și Dumnezeu să-l mai rabde.
Skay Dom-ul pregătitpentru baseball
C.N.Tower
CANADA
O ȚARĂ PĂDUROASĂ ȘI PLACIDĂ…
Aeroportul Pearson
Într-o altă lume m-am trezit, după ce, însoțit de o simpatică doamnă imigrantă de origine română, angajată a Companiei de transport aerian KLM., am fost condus până la poarta de ieșire din clădirea aeroportului Pearson. Ceasul Doxa cu remontoar de la mâna mea arăta ora 2.50, ora României. După ceasul biologic și cel de la mână, trecusem în ziua următoare dar ceasurile din aeroport indicau ora 7.50 PM (afișare nord americană), adică începutul serii. Ajuns în Toronto, ziua de 24 noiembrie 1997 mi se prelungise cu șapte ore.
*
…După o noapte grea și agitată de nesomn dinaintea plecări de acasă, mai adunasem peste 24 de ore de veghe. Eram după un zbor de la București la Amsterdam și o așteptare de peste cinci ore între cursele aeriene. Decolasem din Amsterdam și cum era firesc traversasem Atlanticul la înălțimea medie de 10.000 m ., pe un culoar aerian bine stabilit între Scoția și Groenlanda. Călătorisem peste nouă ore cu aeronava Boing 747- 300 – Missouri și mă aflam în altă lume, Canada.
Ce senzație formidabilă m-a cuprins în avion când privind pe hublou, am văzut că afară nu se mai înnoptează!... În România, soarele apunea la ora 16.40, iar acum parcă ne agățasem de el, de soare, și zburam, zburam, numai pe lumină. În avion pe un monitor, printre alte date ale poziției aeronavei se mai indicau, ora locală din locul de plecare Amsterdam și cel de sosire, Toronto. Când ceasul meu indica orele 22.00 și începusem să picotesc, prin hublou, apa oceanului văzută în crepusculul limpede al unei zile de toamnă târzie, părea spoită cu jăratic. Din când în când, zăream plutind pe valuri și câte un vapor a cărui direcție de deplasare o intuiam fără greșală. Pupa este totdeauna marcată de apa spumată și vălurită sute de metri, în spatele ei.
La destinație am aterizat cu o întârziere de aproape 30 de minute. Faptul se datora neaprobării din partea turnului de control, urmare a aglomerării mai multor avioane deasupra imensului aeroport. Stăteam la coadă, ca în România la alimentara.
La înălțimea joasă de survolare - 3500–4000 m. - colosul nostru cu peste 480 călători la bord, s-a rotit deasupra orașului Toronto, dându-mi posibilitatea - pentru prima oară - să admir de sus, panorama nocturnă și limpede a imensei metropole nord-americane. Se vedea perfect, iluminat de o salbă de becuri pe toată înălțimea lui, turnul de televiziune C.N. TOWER (550 m ) și grupul de blocurile zgârie-nori din Down Town. Multe au și peste 80 de etaje. Pentru mine era ceva fascinant, nemaivăzut, care mă încânta și mi-a șters spontan oboseala acumulată în ultimele 24 ore.
Când aeronava a atins pista, moment resimțit destul de puternic, produs de vibrațiile și zgomotul transmise de zecile de roți ale trenului rulor la luarea contactului cu pământul, sutele de călători au început să aplaude și odată cu ei, și eu, ca la terminarea unui spectacol magnific de teatru. Era semnul recunoștinței călătorilor, adresate echipajului merituos care ne-a adus în condiții perfecte până la destinație. În periplu meu canadian am aplaudat de 32 de ori asemenea evenimente, de fiecare dată fericit și cu multă bucurie.
Debarcarea s-a făcut anevoios, dar eu având locul aproape de ieșire, mai în față pe rândul 25, n-am zăbovit prea mult. Coborârea din avion se face pe ușa din față. Mai întâi ies cei de la clasa bussines, că de!... ei sunt în față și la propriu și la figurat și sunt în număr mult mai mic (maximum 60 persoane). La clasa turist a acestui avion sunt zece șiruri de scaune și două culoare, având peste 400 călători. Printre călătorii, bărbați și femei de toate națiile, erau și un număr mare de copii, câțiva chiar sugari, care treziți din somn, plângeau la unison, creând un vacarm de maternitate. Am fost surprins și de faptul că, pentru prima-dată am văzut, pe viu, bărbați în ținute exotice - proveniți din extremul-orient - ce aveau capul acoperit cu turbane în culori diferite, albe, negre, violete cu care își ascundeau claia de păr niciodată tuns.
La ieșire din aeronavă, câteva stiuardese, dintre cele tinere și mai chipeșe, îmbrăcate impecabil în uniforma companiei, erau aliniate pentru a ne acorda salutul de la revedere. Ne primiseră în avion și ne învățaseră cum să acţionăm, Doamne ferește… în caz de primejdie. În timp de zece ore ne serviseră două mese, între ele ne îmbiaseră cu sucuri și diverse băuturi. Ne dăduseră pentru folosință pleduri de învelit, perinițe pentru sprijinit capul și căști audio pentru ascultat muzică. Pe timpul decolarii, la alarmele date pe timpul zborului și la aterizare, ne verificaseră poziția scaunelor și modul de prindere a centurilor de siguranță, Devenisem prieteni și, parcă ne cunoșteam dintotdeauna.
Ce frumos și bine este când… totul se termină cu bine!
…Ajutați de scările rulante în locurile în care trebuia să schimbăm nivelurile în deplasare, în valul de călători cu o singură direcție am ajuns la vamă. Aici, am trecut prin mai multe peripeții, unele consecință a necunoașterii de către mine a unor noțiuni elementare ale limbii engleze.
La ieșire din aeroport, călătorii din aeronava mea erau pe terminate, dar erau mulți alții din alte curse sosite între-timp.
Eu, eram un întârziat fiind reținut mai mult decât era firesc de vameșița exigentă, o spălăcită cu părul dezordonat, care trebuia să-mi pună pe pașaport doar o ștampilă cu viza de intrare. Trecusem cu bine de poliția de frontieră și ajunsesem la ea, una din vreo șase-șapte câte erau. Îmi studiase toate filele albe din acest document legitimație (peste 20 la număr) în care erau înscrise doar patru pagini: trei cu datele personale și pe următoarea pagină era marcată viza ambasadei Canadei de la București. Mă privea chiorâș, cu suspiciune și neîncredere, încercând, cred eu, să afle de la mine scopul ascuns al prezenței și durata șederii în Canada. Cred că mă considera un potențial infractor, ce altceva?, sau dovedea un exces de zel, alt motiv n-ar fi avut! Eram un bărbat alb la piele, trecut de tinerețe și normal îmbrăcat. O avertizasem în engleză, Sorry, I don’t speak English. I speak Romanian adică ( scuzați eu nu vorbesc în engleză. Eu vorbesc în română) – atâta știam a vorbi din limba lui A. J. Cronin - dar degeaba! Ea turuia în felul ei cu un dicton mai aparte și eu în română, folosindu-mă și de cele două mâini, uzând chiar de șase degete, care arătate reprezentau cele șase luni de ședere, trecute și în viza de pe pașaport, la ambasada din România. Nici biletul de intoarcere cu data și avionul precizat, n-au convins-o. În spatele meu rândul de călători se îngoșase și depășea 50 de persoane. Până la urmă m-a trimis (arătându-mi cu mână) într-o încăpere alăturată, o sală de așteptare, dotată cu mai multe scaune unde am zăbovit aproape o oră. Pe ultima pagină a pașaportului care rămăsese la ea, era înscrisă adresa și numărul de telefon al copiilor canadieni și, ca un mut, prin semne, i-am sugerat să sune acolo pentru a se informa despre prezența mea în Țara soarelui apune.
De atâta așteptare, la un moment dat aveam senzația că fusesem chiar uitat. Când am fost rechemat, mi-a strigat numele în limbajul și accentul ei și nu mi l-am recunoscut. Adică numele meu, Gociu. Cred că nu era englezoaică de origine. Poate olandeză că sunetele îi erau aspre, zgrumțoase și zgâriau la timpane. Gociu pronunțat de ea suna atât de ciudat, că, deși îl auzeam, o priveam ca un tâmp. Dacă nu-mi făcea semn cu mâna – preluase și ea gesturile mele – n-aveam de gând să merg spre ea.
Totuși îmi pusese viza de intrare pe șase luni.
*
…La ieșire din terminal, Paul mă aștepta, impacientat de întârzierea mea. Era integrat în grupul gazdelor, cu ochii ațintiți pe ușa acestui culoar. După ce m-a reperat, bucuros m-a strigat fluturând și batista pentru a-l vedea în mulțimea pestriță, blândă și răbdatoare.
Bărbătește ne-am îmbrățișat, apoi, el, ne-a fotografiat, pe mine alături de Delia Bogza, angajata Companiei KLM care m-a însoțit până aici. Am cunoscut-o la locul de descărcare a bagajelor aduse în cala avionului. Delia o ființă gingașe, cu o voce caldă și accent bănățean, mi-a acceptat la despărțire să-i sărut părintește, pistruiatul și fragedul obraz. Era imigrantă româncă, născută în Bocșa Română și când s-a oferit să mă scoată din acest labirint poate s-a gândit sau și l-a imaginat pe tatăl său căutând-o…, dar rămas în țară, ea îi ducea dorul.
Paul, mi-a preluat căruciorul cu cele două geamantane și sacoșa de mână. Și aici era o forfotă care mă impresiona. Mii de călători veniseră sau trebuiau să vină și erau așteptați de rude și prieteni care, pe lângă engleză, vorbeau în zeci de limbi și dialecte. Pentru mine era ceva năucitor!...
Mașina lui Paul era parcată într-o clădire special destinată, un colos pe mai multe niveluri care comunicau între ele prin elevatoare imense în care ar fi avut loc și un turism. Ne-am slujit de cărucior până la mașină, apoi l-am depus într-un loc destinat anume, marcat, de unde, din când în când, erau preluate de personalul aeroportului.
Cunoștințele mele se completau permanent!...
*
- Asta-i mașina noastră îmi spune Paul când m-am urcat în dreapta lui. Aici centura de siguranță se poartă obligatoriu și nu-i de joacă! Stați să vă arăt cum se cuplează…
- Ce marcă este? A costat mult?... am întrebat eu cu naivitate.
- E un Chevrolet luat de ocazie. Am cumpărat-o de la un jamaican cu 1.100 de dolari. Cred că are vreo zece ani de folosință, dar ne facem treaba cu ea. Aici fără mașină nu te poți descurca! O să vă convingeți dumneavoastră!... Motorul este de capacitate mare și consumă cam mult, 12%, dar benzina nu-i scumpă. Se învârte în jurul a 40 de cenți litrul. În România este dublu!... mă informează ginerele meu care știa cursul leu/dolar-canadian și prețul carburanților.
- Cum adică se învârte, nu are un preț fix? am întrebat eu, curios, gândindu-mă cum este acasă, în România.
- Prețul se schimbă zilnic și diferă, cu plus sau minus, de la o zi la alta și de la un furnizor de produse PECO, la altul.
Și luat cu discuția, m-am trezit în vultoarea autostrăzii 401. Eram în porțiunea cu 10 benzi de circulație pe sensul de mers și cu un culoar cu alte patru benzi, pe mijloc, pe unde se poate circula cu viteză sporită, adică, peste viteza impusă de 100 km ./oră.
…De la amărâtele noastre de drumuri naționale cu două benzi pe sens să te trezești că paralel cu tine circulă zece mașini plus cele două de pe culoarul rapid, ca la raliu, că tot atâtea vin din sens opus înșirate ca pe ață, am simțit o stare de disconfort creată de angoasa unei inevitabile tamponări. Aveam permis de conducere de peste 20 de ani, condusesem în țară peste 150.000 de km., dar în acel moment mă vedeam în imposibilitatea să mă pot descurca dacă ar fi trebuit să urc la volan. Să fii depășit și pe dreapta și pe stânga, să fii obligat să faci slalom, schimbând tot timpul banda de mers când trebuia să depășești, părea ceva de necrezut. Și autostrada era iluminată ca ziua pe toată lungimea ei, de multiple lămpi fluorescente montate pe stâlpi cu înălțime de peste 20 m . aidoma ca cele de pe stadioanele noastre.
Și totuși!... Ce ușor și în siguranță se conduce mașina acolo. Repede, m-am convins de ordinea în trafic, impusă nemilos de coercitiv pentru cei indisciplinați. Pe autostradă viteza maximă este de 100 km ./oră. Pe străzile interioare se circulă cu 40, 50 și 60 km ./oră funcție de gradul de dificultate al fiecăreia. Nerespectare vitezei legale se sancționează fără milă cu amendă în bani și puncte. În cartierele rezidențiale viteza este și mai mică. În unele zone, din sută în sută de metri, de-a latul străzii sunt făcute, anume, denivelări proeminente, adevărate obstacole care te obligă să reduci viteza sub 20 km ./oră pentru a nu deranja locatarii. Altfel riști să distrugi și mașina, să dai cu capul de plafon și să-ți muști limba. Cât am stat în Canada și am stat destul, în afara alar-melor produse de sirenele salvării, poliției și pompierilor, nu am auzit semnal de claxon.
La ei se poate, la noi, de ce oare nu?!...
…Autostrada 401, intrată din SUA în Canada trecând peste un canal de aproximativ 150 m . ce unește două din Marile lacuri dintre cele două orașe, Detroit și Windsor. Pe toată lungimea provinciei Ontario, autostrada însumează 828 km . De la kilometrul 348 străbate metropola Toronto de la vest spre est până la kilometru 400, adică 52 km . Se întretaie în două giratorii cu autostrăzile 407 și 400. Aceste intersecții sunt construcții magnifice înălțate pe două-trei niveluri circulabile în toate direcțiile.
Pentru a te putea încadra, în vederea ieșirii de pe orice autostradă, bulevardele cu care se intersectează, sunt semnalizate din timp, prin denumire și distanță kilometrică, scrise pe panouri imense pe sub care trebuie să circuli.
*
…Către ora 10 PM descindeam în apartamentul copiilor, în care locuiau de numai două luni. Se mutaseră din cel în care le fusese închiriat, la sosire în primăvara anului, de o familie de prieteni ajunși inaintea lor. Acela era un fel de garsonieră, un dormitor, un living, o baie și o mică bucătărie. Era așezat într-un bloc cu cinci niveluri și locuit în majoritate de români. Prețul chiriei lunare era de 700 dolari canadieni, plătită cu o luna anticipat.
Acesta avea trei dormitoare, două băi, living și bucătărie. Deci prezența noastră în acest spațiu locuibil nu incomoda, mai ales că venisem pentru a le fi de ajutor.
Trecuseră nouă luni de la emigrarea lor și o lună de când doamna mea mă lăsase singur în țară și venise aici. Întâlnirea de familie a fost emoționantă. Fiică-mea, Mihaela și soția, fiecare din motive diferite, se înghesuiau care să fie prima să mă ia în brațe și să-mi sărute fața nebărbierită, înțepătoare, dar încă fără riduri. Stânjenit de gândul că poate miros neplăcut a transpirație de atâta timp petrecut în avioane, cerându-le scuze, le-am lăsat să mă împartă. Paul le privea tăcut, dar radios. Doar el mă adusese! Toți uitaserăm de Victor care la doi ani ai lui, pe un fotoliu, își făcea de lucru aranjându-și jucăriile și îmbinând un lego. Din când în când, pe furiș, arunca ocheade spre Bunelul lui, aproape uitat. Când l-am luat în brațe să-l sărut, m-a refuzat cum a crezut el, tăcând. S-a îndoit pe spate dând nervos din piciorușe, iar primul lui gest a fost să mă zgârie pe obraz, semn că prezența mea nu-i convenea! Așa a fost atunci!...
Mai întâi mi s-a prezentat apartamentul care mi s-a părut imens. Din hol se întra în livingul care avea doar o ușă, cea de la intrare. Din el se intra direct în holul cu cele trei dormitoare sau în bucătărie. Ulterior când l-am măsurat, am constatat că are 125 mp. Mai puțin în bucătărie și băi, pavimentul era acoperit total cu o mochetă groasă de culoare gri. Acest mod de construcție are unele avanjaje dar și multe neajunsuri. Cândva o să explic.
*
După un duș mult așteptat, am trecut la masa aranjată în living. Ambiența interioară era plăcută. Termometru arăta 760F . (230 C .)
Dinnerul (cină) a fost îmbelșugat și s-a prelungit pe măsură. Ei se întreceau în vorbe, fiecare având câte ceva de spus sau de întrebat, eu ascultam smerit și sub influiența a unui pahar de palincă, umplut din sticla ce-mi scăpase nefurată fiind adusă în sacoșa de mână, prin căscat insuficient mascat, dădeam semne de oboseală.
Trecuse de ora 0.30 AM când m-am așezat în patul din bedroomul (dormitor) destinat părințilot și am adormit spontan. În România ceasurile indicau ora 7.30 din data de 25 noiembrie 1997. Era a treia noapte nedormită.
…Atunci, nici prin minte nu realizam, că era doar un început, că va fi mereu nevoie de mine și mă voi întoarce de încă șapte ori, că voi locui în Canada luni însumate care vor trece peste patru ani. A fost nevoie de prezența mea pentru a-l supraveghea pe Victor până la vârsta de 12 ani, vârstă minimă la care, un copil în această țară poate să circule sau să stea neînsoțit pe stradă, în curte sau în casă . Am fost un babi sitter!
……………………………………………………………………………
( și câte o să mai aflați… dacă veți citi cartea, că până acum n-am spus nimic!)
Românii din Canada
………………………………………………………………………………….
ULTIMII EMIGRANTI (NOII VENITI)
Dupa evenimentele din Decembrie 1989, când o revolutie controversată /lovitură de stat nu a reusit să înlăture sechelele comunismului, se constată apariţia unui nou val de emigranţi români în Canada.
Caracteristica lui principală față de cele anterioare este extrema diversitate pe vârste (20-70 de ani) și profesii, cele mai multe intelectuale dar si unele legate de diverse meserii. Motivaţia acestui ultim val de emigranţi continuă sa rămână prevalent politică, dar ea este dublată si de una acut economică.
România traversează o acută criză economică, socială si politică, parţial inerentă etapei de tranziţie la economia de piaţă, dar adâncită pană la proporţii dezastruoase de abuzurile și corupţia unei administraţii cripto-comuniste care și-a păstrat intacte privilegiile. Ca atare, o mare parte a intelectualităţii, dezamăgită de eşecul ,,revoluţiei'', încearcă să-și afle intr-o patrie adoptivă sentimentul de libertate, pe care în Țară nu l-au cunoscut nici înainte și nici după căderea dictaturii.
In prezent, centrele românismului in Canada pot fi considerate oraşele: Montreal, Toronto, Kichener, Windsor, Vancouver, Regina, Calgary, Edmonton.
Examinând tabloul general al emigraţiei romane în Canada se observă că, dacă primul și al doilea val cuprindeau mai ales țărani veniţi din Transilvania, Bucovina sau Dobrogea, ultimele valuri cuprind români de pe tot teritoriul tării, cu deosebire din Vechiul Regat.
Examinând tabloul general al emigraţiei romane în Canada se observă că, dacă primul și al doilea val cuprindeau mai ales țărani veniţi din Transilvania, Bucovina sau Dobrogea, ultimele valuri cuprind români de pe tot teritoriul tării, cu deosebire din Vechiul Regat.
Cei dinţâi emigranţi s-au stabilit în Canada din motive economice, întărite de motive politice si religioase; cei din valul de dupa război au fost acceptaţi in Canada ca refugiaţi politici; ultimii veniţi au ales calea exilului din diverse motive: politice, economice sau dintr-o simpla aventura.
Din punct de vedere afectiv, cei din primele doua valuri erau deosebit de ataşaţi țării, lucru explicabil prin condiţia lor socială - care-i obliga la o viata de gheto - si prin intenţia lor iniţială de a se reîntoarce in România de îndată ce agonisesc ceva bani. Cei din valul de dupa război, acum la varsta de aur, sunt aproape toţi anticomunişti fermi, neclintiţi. Ultimele valuri cuprind un amestec de oameni ce nu au făcut concesii comunismului cu cei ce veşnic au stiut cum sa se strecoare, pentru a le fi bine. O categorie speciala o formează aceia pe care nu-i interesează nimic legat de români sau de România, oameni fără Dumnezeu, aventurieri sau vagabonzi.
Dernière modification de Tudor, 04/12/2010
La cascada Niagara
duminică, 7 august 2011
Domnul-colonel: Domnul-colonel: Lansare de carte
Domnul-colonel: Domnul-colonel: Lansare de carte: "Domnul-colonel: Lansare de carte : '„Cireșe amare”'"
Abonați-vă la:
Postări (Atom)