TULBURĂTOAREA LECȚIE A UNEI REÎNTOARCERI ÎN TIMP

                                                     Ion C. Gociu   „MAIA”

Când, în anul 2010, îi apărea volumul de proză memorialistică „Din Văianu la Toronto”, debutul său editorial (volum care amintea  - prin structura titlului – de apariția cu decenii în urmă, a scrierii „De la Bârca la Viena” a poetului Adrian Păunescu), scriitorul Ion C. Gociu, născut în 1934, împlinea trei sferturi de veac. Cartea sa de debut, un debut la senectute, evidenția edificator indubitabile înzestrări scriitoricești. Au urmat să apară sub semnătura sa, în 2011, un memorabil volum de nuvele și povestiri „Cireșe amare”, unele dintre ele cu o evidentă tentă memorialistică, iar, în 2012, romanul „Maia”, confirmând vocația, aptitudinile pentru realizarea unor creații epice. Cea de-a treia carte a sa, romanul  amintit, prin rigoarea construcției romanești, prin calitățile scriiturii îi va impune numele în peisajul prozei actuale, așezândul fără tăgadă pe noul venit între autorii merituoși din spațiul gorjenesc.

 Încă de la apariția volumului „Din Văianu la Toronto”, devenise evident că autorul avea ce să spună, dar și aptitudinile și pregătirea intelectuală de a comunica, prin paginile scrise cu har narativ și acuratețe stilistică, o parte din ceea ce trăise și cunoscuse. E vorba de această carte de o reîntoarcere în timp, în anii copilăriei, adolescenței și începutului tinereții, petrecuți în deceniul de dinaintea celui de al doilea război mondial și imediat după, urmărindu-se apoi firul evocărilor în deceniile viitoare; miza majoră fiind, în fond,  realizarea unei complexe monogafii epice a satului natal, în cuprinsul căreia se profilează memorabil nu doar destine umane, ci însăși imaginea vie a unor semnificative realități sociale, politice, spirituale ale vremurilor evocate printr-un fericit recurs la memorie.   

 Evocarea îl va avea în prim plan pe autorul însuși, pe membrii familiei, un portret memorabil al mamei, ca prototip exemplar al țărăncii din Gorj, în al cărei comportament se îmbină armonios gingășia sufletească, delicatețea și sensibilitatea cu dârzenia, cu tenacitatea de a înfrunta vitregiile și nedreptățile, de a le face față cu demnitate, opunându-se resemnării, agresărilor vremurilor, multe dintre ele datorate unor devastatoare decizii ale mai puternicilor lumii, cum au fost cele ce au dus la marele război, cu tragicele lui consecințe și imprevizibilele evoluții social-politice.

Contextul istoric și social în care au loc evoluții și involuții semnificative și se creează situații incredibile, se produc nedreptăți flagrante, dobândește reliefuri pregnante, fiind expresiv dezvăluit prin înfățișarea multor figuri reprezentative, desprinse din lumea satului, a unor destine omenești ce i-au fost bine cunoscute memorialistului. Meditațiile, reflecțiile, judecățile asupra realităților, moravurilor vremurilor, a  injustițiilor sociale și deformării unor adevăruri esențiale pentru însuși destinul nației izvorăsc dintr-o cunoaștere pe care memorialistul a plătit-o cu prețul propriilor idealuri rănite, al multor aspirații abandonate sau amânate. Lumea satului din anii războiului și cei ce le-au urmat sub teroarea dictaturii străine și a unei ideologii de import, lume ce s-ar fi putut crede că fusese condamnată la uitare, este adusă în paginile drumurilor „de la Văianu la Toronto” cu farmec și emoționante revelații, nu din perspectiva unui declarativ paseism, a unor anacronice nostalgii, ci din aceea a unor aspirații susținută de voință, niciodată abandonată de autor, de a se păstra mereu în zonele fertile ale realismului, ale autenticității narative.

Cartea de debut a domnului Ion C. Gociu se înscrie -  prin bogăția faptelor încorporate și complexitatea lumii evocate - atât în perimetrul unor exacte coordonate istorice, sociale și morale, cât al unor tradiții, obiceiuri și îndeletniciri ce au dat temeinicie și durată satului românesc, oamenilor care l-au veșnicit; unii dintre ei aflându-și portretizări de ținut minte în această monografică narațiune sentimentală.

Romanul  „MAIA” poate fi considerat, cu adânci temeiuri, ca o necesară și elocventă completare a frescei umane, zidită din cuvinte inspirat orânduite în volumul de debut al autorului care, de această dată, se arată preocupat de a-și valorifica înzestrările scriitoricești, prin înălțarea scrierii din planul adecvat reportajului sufletesc în cel al ficțiunii romanești.

El imaginează o poveste de viață și istorie încărcată de dramatism, pornind pare-se de la o întâmplare reală, pe care are intuiția creatoare de a o integra unor evenimente ce au marcat, în mod tragic și acuzator, decizii politice inumane ale căror materializări au adus grave mutilări sufletești nu doar unor destine individuale ci și unor întregi colectivități umane.

Două sunt evenimentele din timpul dictaturii militare înscăunate în țara noastră în contextul escaladării fascismului și hitlerismului în Europa anilor    1930-40, evenimente în care se constituie premizele și esența romanului       „MAIA”. Mai întâi, masacrul săvârșit la chestura de poliție din Iași, în 29 iunie 1941, pentru „curățarea Iașului de evrei”, cerință ordonată telefonic de  mareșalul Ion Antonescu; masacrul urmat de evacuarea acestora în condiții sub umane în celebrele și de tristă amintire „trenuri ale morții” , cu cortegiul său de scene abominabile. Cel de al doilea eveniment fiind deportarea țiganilor în Transnistria în anii 1942-43. Aceste două decizii politice, pe canavaua  cărora se țese derularea faptelor cuprinse în pânza ingenios colorată a romanului, decizii care încălcau neîngăduit elementare drepturi ale omului, demnitatea umană, nu-și vor putea nicicând afla justificarea, oricare ar fi argumentele ce s-ar putea desprinde din conjuncturi ale momentului, din presiunile și șantajele făcute asupra decidenților români de către cei responsabili de tragediile, de crimele incomensurabile din timpul celui de al doilea război mondial și din anii ce i-au urmat.

Celor două evenimente amintite, urmare a unor decizii mai mult decât condamnabile, care au atentat la destinul unor etnii, le-au căzut victime și personajele, atent creionate, care populează dramatic  paginile  romanului; numeroasele și nu odată supraomeneștile  încercări prin care trec eroii cărții aflându-și  emoționante, tulburătoare evocări, mai cu seamă eroii principali Maia și Trifu. Eroina Maia – provenind dintr-o familie de evrei, ai cărei părinți nu au rezistat insuportabilelor umilințe și chinuri din „trenurile morții”, murind „sub ochii îngroziți de spaimă ai fiicei lor” – va ajunge, printr-un joc al sorții, într-o șatră de țigani din părțile Ciulniței și va fi adoptată de ei, printr-o curajoasă decizie, de exemplară solidaritate  umană. Ea va suporta, cu numele schimbat din Maia în Marița, lungul exod către Tansnistria, inimaginabilele privațiuni ale vieții pe meleaguri străine și inospitaliere, alături de pătinții adoptivi.  Aici, îl va cunoaște și va deveni soția lui, pe Trifu Mogoș, „țăran din comuna Valea Mare, ascuns și el de nomazii înstrăinați, după ce trecuse prin halucinante încercări fizice și morale, înainte de a ajunge în localitatea transnistreană Suha Balca, nomazi cărora li se integrează, asumându-și și îndeletnicirile, cutumele și tradițiile, spre a deveni chiar bulibașă.

Este încoporată în arhitectura romanului, cu ingeniozitate și adecvate soluții compoziționale, spectaculoasa și frumoasa „poveste de dragoste, de viață și moarte” (cum o numește prefațatorul romanului, eminentul critic și istoric literar, prof. dr. Zenovie Cârlugea), a protagoniștilor tensionatelor evenimente, Maia și Trifu, care-și trăiesc fragilele speranțe în atmosfera și realitățile ce au confruntat lumea nomazilor exilați, mulți devenind victime, jertfe ale cumplitului unives concontraționar.

Autorul romanului, scriitorul Ion C. Gociu, urmează cu talent și atentă supraveghere, spre a nu fi afectată cursivitatea povestirii, senzaționalele evoluții, trăiri colective și umane, dependente până la spaimă și dejnădejde de condiția existențială specială. El aduce în lumină, fără ostentație și sentimentalism facil, atitudini, decizii de simplă și pilduitoare omenie, ordonând spectaculoasele, captivantele întâmplări cu priceperea unui strateg, cu vizibile rigori ostășești, parcă împrumutate din disciplinata lume a armelor (în care autorul a slujit cu competență) și mutate în lumea cuvintelor. Nu voi enunța nici măcar în succesiunea lor telegrafică situații dramatice, întâmplările greu de imaginat, armonios  orchestrate în țesătura epică a romanului, ce oferă voluptăți de lectură izvorâte dintr-o frescă desfășurare narativă.

Păstrându-se rețeta prozei clasice, tradiționale, se apelează deopotrivă, în compoziția cărții, la achiziții ale prozei moderne, fără excesele și ostentativele insistențe detectabile în alte apariții editoriale, care par a urmări captarea lectorului prin aglomerarea lor artificială.

Evenimente tulburătoare din trecutul evocat sunt încadrate logic în arhitectura cărții, comunicând, printr-un controlat flux al memoriei, cu evenimente mai apropiate în timp de zilele prezente, evenimente care au marcat deceniile de după război, toate contribuind la realizarea unui roman complex, în care meditațiile de natură istorică sau politică completându-se cu pregnante tablouri ale realităților sociale și tranșante atitudini morale.

Romanul „Maia” - cea de-a treia carte de proză tipărită până acum, semnată de domnul Ion C. Gociu – este mai mult decât o carte bine scrisă și atent construită: El consacră un prozator de autentică vocație.

                                                                       Nicolae Dragoș

P.S.

       Sunt ușor de descifrat intențiile autorului prin inserare, la sfârșitul primului volum al romanului,  a unor imagini simbolic compatibile cu conținutul și tematica „povestirii” , a unor frgmente din documente oficiale, privitoare la istoricul „trenurilor morții” și al „ exodului cohortelor de țigani spre Transnistria”. Se sugerează astfel relația posibilă și neomenoasă dintre realitățile faptice și adevărurile ficționale. „Glosarul” cuprinzând cuvinte specifice unei zone gorjenești, are darul de a sprijini localizarea comunei Valea Mare în această parte de țară, chiar dacă numele comunei pare a fi simbolic ales, presupunând o lume mai largă, cuprinzând toată țara însăși.

       După cum moto-ul ales din publicistica eminesciană poate fi recuperat ca un posibil îndreptar de lectură, de înțelegere al mesajului esențial al romanului și opțiunile spirituale și morale ale autorului. Motiv spre al reaminti: „Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în față și-a recunoaște adevărul. El e crud, acest adevăr, dar numai el folosește” (M. Eminescu)

    10 iunie 2012