www.gorjeanul.ro
Gorjeanul INTERVIU Jo
i„Timpul istoric al romanului MAIA nu s-a terminat!”
Dacă Tudor Arghezi a debutat la 47 de ani, prozatorul Ion C. Gociu la mai mulţi. Şi are abia trei cărţi, bine primite de critica literară. Astăzi, la ora 17, se lansează romanul ce va constitui o adevărată lovitură în literatura română. După cum vă veţi convinge dacă veţi veni la lansare, unde scriitorul va oferi autografe. Ca surprize, două dintre persoanele care se regăsesc în carte şi se cred personajele acestei opere romaneşti se vor afla în sală. Iar moderator este criticul şi istoricul literar prof.dr. Zenovie Cârlugea, gorjean membru alUniunii Scriitorilor din România
****
, 19 Iulie 2012
- Maestre Ion C. Gociu, când aţi plecat din Văianu, comuna Ciupercenii Gorjului, în lumea românească, vă gândeaţi că vă veţi apuca de scris vreo dată?
- Consider că am plecat din Văianu, satul meu natal, in două randuri. Prima dată a fost la varsta de 11 ani, cand, suit intr-un car tras de două vaci, Steluţa şi Paulina, am fost adus la Liceul Comercial, din Targu Jiu, unde fusesem admis ca elev in clasa intai. Era in toamna anului 1945, pe la mijlocul lunii Noiembrie. După plecarea mamei, rămas la gazdă numai cu tata, am plans săptămani in şir după fraţi, mamă şi bunică, rămaşi in sat. Atunci, probabil, mă gandeam serios că trebuie să mă acomodez cu noua situaţie şi să invăţ scrisul Rond, Gotic şi Batard. In cursul superior al liceului, la o compoziţie povestită cu tema: Ce aş dori să fiu in viaţă, profesorul meu de Limba Romană, regretatul Stelian Sterescu, după ce m-a lăsat să vorbesc cat vreau, mi-a dat nota 10 şi-a zis: „E foarte bine, dar iţi trebuie şi o sonerie in cap!” A fost singurul zece obţinut in viaţa de elev la această materie. In al doilea rand, la varsta de 18 ani, după terminarea liceului am plecat şi m-am despărţit definitiv de satul in care m-am născut. In el reveneam doar in concediu şi atunci numai cateva zile pe an. Mă apucasem serios de scris scrisori şi mărturisesc că primeam solicitări din partea
adresanţilor să le scriu cat mai mult, că le plăcea felul meu de a le transmite sentimentele. In special fetelor.
- Ce pregătiri profesionale aţi avut în viaţă?
- Liceul mi-a asigurat o pregătire financiară şi am fost repartizat prin Decizie ministerială in sistemul bancar. Am primit repartiţie la Banca de Stat din Turnu Severin. Eram nemulţumit de condiţia de simplu funcţionar, şi in acelaşi an am dat examen de admitere la Şcoala Militară Tehnică de Artilerie Sibiu. M-au atras materiile tehnice, mecanica, rezistenţa materialelor, invăţarea armamentului şi muniţiilor din dotarea armatei şi după trei ani am devenit specialist in acestea, conducand serviciul Inzestrării Artileristice pană la nivel de Brigadă, unde era prevăzut gradul de locotenent-colonel.
Prin absolvirea Universităţii de Apărare am obţinut licenţa in conducerea serviciilor (logistică). Aceasta imi dădea posibilitatea obţinerii gradului de colonel.Mi-am consacrat activitateamilitară conducand domeniile:financiar, de aprovizionare cualimente, echipament, carburanţişi construcţii cazare. Amieşit la pensie din funcţia de comandantal unei unităţi cu profilagricol şi zootehnic, subordonatdirect comandantului armatei.- Mi-aţi povestit cândva căsoţia v-a purtat noroc. Şi lascris? Este dânsa primul cititor?Şi dacă da şi dacă nu, esteexigentă cu scriitorul soţ?- E normal să fi spus acestlucru din moment ce timp de 55 de ani am reuşit să ne suportămreciproc, să ne iubim, să creştem doi copii, să-i ajutăm şi pe ei la creşterea nepoţilor, să nu fim geloşi, să ne ajutăm moral in faţa greutăţilor personale, chestiuni de viaţă care asigură prestanţa in societate şi rezultatele in serviciu. Am fost ingăduitori şi nu de puţine ori neam corectat reciproc, cu multă răbdare, ca observaţia făcută să nu supere partenerul. Aşa, am avut numai de caştigat. Este, că se observă? Cand m-am apucat serios de scris, parcă nu-i venea să creadă. De la inceput i-a plăcut stilul meu pe care il cunoştea şi cu care am cucerit-o de cand era domnişoară. Niciodată n-a ezitat să-mi răspundă sincer la intrebările mele asupra formulărilor literare, care de multe
ori, mie mi se păreau naive. Scriitura mea după ce o printez, trece la control la doamna mea care o tratează mai abitir ca pe un extemporal al elevului dat in faţa mentorului său. Totdeauna am ţinut şi ţin cont de sugestiile pe care mi le face. Acum, dacă ar fi să le pun in balanţă cate aplic şi cate nu, cred că talerele răman echilibrate. Este exigentă precum sunt toate soacrele cu ginerii, că… are doi.
- Reluaţi, pe scurt, istoria primelor trei cărţi, vă rog. Mai pe larg elaborarea romanului MAIA.
- Din anul 1996 pană in anul 2007, am călătorit in Canada pentru a-mi ajuta fiica la creşterea nepotului. In acest interval am fost de opt ori din care de două ori impreună cu soţia. Lunile adunate depăşesc patru ani de „penitenţă de lux”. Ca să-mi treacă mai uşor timpul in singurătate, m-am apucat să-mi ţin un Jurnal. Aveam ce scrie in el şi aveam şi timp destul. Atunci, acolo, totul mă impresiona. Era un mod de trai şi comportament diferit faţă de cel din care plecasem şi orice constituia o noutate. Şi faptul că oamenii care nu se cunoşteau, cand treceau unul pe langă altul in locuri izolate se salutau, era pentru mine o „minune”. Acasă şi pe scara blocului dacă vine un străin la un vecin şi tu ieşi pe uşă sau aştepţi la lift, el te vede, urcă sau coboară dar nu salută. Pe parcurs, jurnalul meu a căpătat un conţinut literar. Fiecare zi imi aducea aminte de datele anterioare şi le raportam incepand cu anii copilăriei. Aşa am adunat, mai intai in cateva caiete, cele mai importante povestioare cu intamplări fericite sau nu, din viaţa mea. După al doilea an petrecut in America de Nord, am trecut la internet, unde, in urma unor sumare indrumări pe care mi le-au făcu fiica şi soţul ei, am trecut la calculator. Deşi Word-ul era in limba engleză pe care nu o cunoşteam, prin repetare mi-am insuşit funcţiile fişierului şi folosirea instrumentelor. N-avea diacritice, dar am invăţat să-l folosesc. In anul 2009, la o lansare de carte, am făcut cunoştinţă, cu regretatul profesor filolog George Manoniu care era moderator in acea zi. Eu nu-l cunoşteam dar dumnealui mă ştia, fiind ofiţer in rezervă şi venea la concentrări în unitate. Pentru a-i cunoaşte părerea despre valoarea celor scrise de mine, cu sfială, i-am dat cateva povestioare printate. După două zile m-a sunat şi ne-am intalnit să-mi returneze foile scrise. Erau pline de corecturi asupra semnelor de punctuaţie, cu virgule adăugate sau şterse, cu schimbarea unor sinonime, că m-a cuprins ruşinea. Atunci gandeam: „Cine te-a pus Ioane să faci aşa ceva? Ce-ai căutat aia ai găsit!” „Trebuie să continuăm! Domnule colonel scriitura dumneavoastră are valoare…” mi-a zis domnul profesor. După trei corecturi ale aceluiaşi text, printate de mine de patru ori, mi-am dat seama ce inseamnă să realizezi o operă literară. Aşa au fost scrise primele două cărţi: „Din Văianu la Toronto” şi „Cireşe amare” lansate, prima in anul 2010 şi a doua in 2011. Romanul „Maia”este cartea pe care o consider a avea valoare maximă, pană acum. Ideea mi-a venit de la o povestioară a talentatului şi om plin de har, domnul scriitor Dumitru Dănău. Cunoşteam un asemenea caz incă de la inceputul anilor ‘70. L-am intrebat dacă este de acord să scriu pe o asemenea idee, că pot realiza un roman. Răspunsul dumnealui a fost afirmativ şi incurajator. Mai intai a trebuit să citesc tot ce am găsit pe internet despre Pogromul de la Iaşi din 1941 şi deportarea ţiganilor in Transnistria in anul 1942, despre care, sincer să fiu, aveam cunoştinţe vagi. Ficţiunea mea trebuia să se bazeze pe adevăruri istorice indubitabile. In aproximativ două luni am fost pus la punct in ceea ce priveşte evenimentele istorice intamplate. Au urmat trei luni de muncă, efectuată cu spor intre orele două şi şapte ale dimineţilor şi pe 24 decembrie
2011, volumul intai a fost terminat. Mentorul meu era fericit de ce am realizat şi m-a sfătuit
să nu destăinui pană la lansare prea multe din conţinutul lui. Păcat! Sufăr că n-a mai avut
răbdare şi George Manoniu s-a retras unde nu-i durere nici suspin!…
- De ce nu vreţi să intraţi în Uniunea Scriitorilor din România? Referinţele critice v-ar da acest drept. Nu credeţi că ar fi benefic?
- Din modestie, nici nu mi-a trecut prin minte aşa ceva. Am auzit multe vorbe, nu ştiu cate sunt adevărate, că şi acolo s-ar merge pe „pile”. Ca orice Grigore aş vrea „să beau şi eu aghiazmă!”, dar imi lipseşte ceva. Ce?... Vom mai vedea pentru că am inţeles că sunt şi avantaje!
- Ce mai aveţi pe masa de lucru sau măcar ce proiecte imediate vă asaltează?
- Am inceput să scriu la volumul doi al romanului MAIA. Căldura din vara aceasta mi-a fost duşman, dar sper să se astampere. După lansare nu mai am alte griji. Sper! - Aţi citit şi în Cenaclul Columna. Mult după debut şi chiar după consacrare. Cum v-au primit colegii de cenaclu la Columna?
Un mare om de cultură rus, poate Ceaikovschi, nu-mi aduc aminte numele, a fost invitat în Statele Unite. La ambasadă când a fost primit de ambasadorul rus acesta l-a privit şi i-ar fi zis: „Maestre, hainele dumneavoastră nu-s potrivite pentru o asemenea vizită!
„- Nu contează!...”. A răspuns maestrul. „Aici nu mă cunoaşte nimeni!”
La a doua intalnire, ambasadorul, iar i-a zis despre haine care erau şi mai uzate şi maestrul i-a răspuns: „Nu contează hainele! Acum mă cunoaşte toată lumea cine sunt…”
Revenind la cazul meu – un necunoscut in cenaclu, septuagenar cu maniere cazone -, unii din mai tinerii dintre membri, după ce m-au ascultat ce le-am citit, mi-au pus nişte intrebări la care din respect faţă de mine, am considerat că nu merită să le răspund cu ce aveam în gandire atunci. Pană şi numele de Azor al căţelului dintr-o nuvelă, cuiva i s-a părut desuet. Cineva mă atenţionase preventiv „că vezi Doamne, aşa este la un cenaclu.
Să te aştepţi numai la critici…”
La intalnirea următoare le-am dat să citească prima carte lansată in 2010. După ce au citit-o şi pe a doua „Cireşe amare” s-a trecut de la salutul cu „bună ziua!” la „să trăiţi!”
- Personajele din Maia ar putea să fie şi ele în lumea de azi? Dacă da, pe care le veţi reînvia?
- Timpul istoric al romanului nu s-a terminat. Ceea ce am in gand mi-a fost confirmat de o doamnă frizeriţă care a citit tot ce am scris şi nu-i singura din salonul respectiv. La ultima tunsoare din luna aceasta, mi-a spus că ar dori să ştie ce se intamplă cu Branduşa şi Petrică. Ce poate fi mai semnificativ pentru un scriitor decat o asemenea sugestie de la un simplu cititor?
- Cum vă simţiţi ca un fost militar de carieră printre scriitorii gorjeni de azi?
- Excelent! Sunt convins că i-am caştigat şi alături de ceilalţi colegi de breaslă, scriitori şi ei, am schimbat din optica celor care ne-au crezut produs sută la sută cazon.
- De la cititorii cărţilor de până acum ce reacţii aveţi?
- Prea multe laude. De multe ori mă simt tratat ca un copil ce trebuie incurajat pentru
nota zece, singura primită pană atunci. Aceasta-i senzaţia de acum. Poate maine n-o mai fi!
- Ce vă interesează: gloria literară sau opera dumneavoastră pur şi simplu?
- Greu de răspuns!.. Trei cărţi, cred că-i prea puţin pentru glorie. Pentru a patra timpul va mai avea răbdare? …Vremea lui Vasile Carlova s-a dus demult.
- La ce întrebare nepusă de reporter aţi vrea să răspundeţi?
- De ce aşa tarziu m-am apucat de scris? O lăsăm pentru altădată.
- La urmă, vă rog, o spovedanie.
- La intrebarea cu numărul 13, vă confirm că 13 mie acest număr, de alţii evitat, mi-a purtat mereu noroc. Numele soţiei mele este al Muceniţei Cornelia care se serbează anual in ziua de 13 septembrie. Mulţumesc Domnului că am avut un asemenea noroc s-o cunosc! O coabitare de 55 de ani spune totul. Deci, m-am spovedit!...
Convorbire realizată de
ION PREDOŞANU
