ISSN 5 949990 520103, SERIE NOUĂ, ANUL XIX, NR. 6132 

                            Povestea unui dezertor (III)

                          11 Decembrie 2012

                           Afişări: 108

               Singur în cort, se aşeză în genunchi cu faţa unde crezu că-i Răsăritul, spuse rugăciunea Tatăl nostru, se închină de trei ori şi-şi mai dădu un curaj... că nu trebuia să moară! Se ridică în picioare, se întinse, făcu vreo câteva mişcări din braţe, ieşi afară şi pe primul lăiete văzut, era un copilandru, îl întrebă de bulibaşa Mihai.

- E în partea ailaltă. Stă de vorbă cu juzii la Sfatul bătrânilor! Vrei să te duc la ei? continuă băiatul să-i vorbească ca la unul de-al lor.

               - Mai târziu oleacă. Şi intră din nou în cort.

               „Să gust ceva din raniţă, că n-am mâncat de ieri de dimineaţă ş-oi merge!”, zise în gând Trifon. Scoase din raniţă o cutie de conservă, o desfăcu, sparse în palme şi o ceapă, rupse o bucată din pâinea întărită ca lemnul şi cu lăcomie mâncă până se sătură. Din bidonul de aluminiu îşi umplu cana cu ceai rece şi-l bău cu sete. Se şterse la gură, închinându-se mulţumi lui Dumnezeu şi-l rugă să-l aibă în pază. Legă raniţa la baieră şi, de acum intrat în cortul bulibaşei din şatră, avu convingerea că nimeni nu va îndrăzni să-l prade.

               „Să-mi pun pătura în spinare şi plec”, îşi spuse în sinea lui soldatul român, pripăşit în şatra ţiganilor deportaţi în Transnistria, consideraţi răufăcători în România.

               - Cum te cheamă, băiete? îl întrebă pe copilul care îl însoţi şi până la cortul unde era aşteptat de bulibaşă şi juzi.

                - Văsâle, boierule! Şi am 15 ani.

                Vasile îl chema şi pe taică-su, de care îi era dor şi nu mai spera să-l mai vadă vreodată.
                -Am muiere şi doi copii, care mi-s tare dragi. Să-mi dai şi mie ceva pentru ei, ajuta-ţi-ar Dumnezeu să-ţi ajute, că eşti boier darnic şi bun!

                 Într-un cort din mijlocul şatrei, înşiraţi turceşte, aşezaţi pe pături ponosite puse peste paie, erau adunaţi vreo zece bărbaţi, toţi lăieţi dintre cei mai bătrâni. Se sfătuiseră până acum şi-l aşteptau pe soldatul boier să se scoale şi să vorbească cu el. Întrând, le dădu bineţe şi ei răspunseră cu „Să trăieşti, boierule!” Lumina de afară pătrundea greu în interior, iar fumul de la ierburile arse, pe care toţi le fumau din pipe lungi încovoiate, dădea un miros ca de corlată, dar iute, unde se amestecă fumul lemnelor arse cu răşina din şindrila de brad. Îl poftiră să se aşeze şi să ia loc lângă bulibaşa, care numai el hotăra ce şi cum merg treburile într-o asemenea situaţie.

                 - Boierule, zise bulibaşa Mihai, eu te-am cunoscut de când am fost aduşi şi aşezaţi aici, în sălbăticia asta, din care cred că nu mai scapă nima dintre noi. Acu’, de foame, o să ne moară bătrânii, o să moară copiii ş-om muri cu toţii până la urmă. N-avem ce lucra, n-avem ce mânca! Satele sunt rare, lume-i puţină şi săracă, parcă-i sfârşitul pământului! Când ne păzeai, ne-ai lăsat să punem corturile şi s-avem căruţăle noaste. Ne-ai adus să mâncăm ca să nu fugim, ai fost bun cu noi. Nu ne-ai înjurat, nu ne-ai bătut. Eşti om bun. Dumneata eşti dezertor din armată şi dacă ne prinde că noi te ascundem în şatra noastă, ai lu’ Antonescu, nu l-ar mai răbda pământul, ne împuşcă pe toţi, începând cu mine. Vreau să fiu drept cu dumneata, dar să nu plătească şaorîi noştri oalele sparte! Spune-ne cum ai fugit şi cum ai ajuns în şatra noastră şi dac-om putea, te-om ajuta, aşa să ne ajute şi Dumnezeu nouă, că-i bun şi mare!

                    Musafirul îmbrăcat militar, lepădat de gradul de soldat al Armatei Române, începu a se destăinui:

                    - Pe mine muma şi tata m-au botezat Trifu, (minţi el), fiindcă am fost născut la întâi februarie, ziua Sfântului Trifon. Aşa să-mi ziceţi cât oi sta cu voi!

                   Din cauza fumului din ierburile arse în lulele, se înecă şi începu să tuşească. Fuma şi el, dar aceştia parcă aveau ardei iute în pipe, de era mirosul aşa de puternic. Făcu o pauză primită în tăcere din partea tuturor. Apoi se apucă să povestească:
                  - După ce am îndeplinit misiunea de pază şi ordine, când v-au adus în această tabără, regimentul meu a primit ordinul să plece pe front, spre Cotul Donului. Ne-au despăducheat pe toţi, chiar dacă nu aveam, ne-am îmbăiat şi ne-au dat să avem mâncare pentru trei zile. Eu m-am hotărât să dezertez, că nu vreau să mor pe aici. O fi bine, o fi rău? Asta-i hotărârea mea ! Când am pregătit furgoanele de marş, că aşa se zice la căruţele de fân, într-un sac potrivit am pus în el câte ceva din ce-mi trebuie şi l-am aşezat la-ndemână, ascuns, ca să pot să-l ridic oricând. Aseară, pe la răsăritul lunii, când mărşăluiam, am fost atacaţi de bolşevici cu arme automate şi am găsit momentul să fug. Am luat din furgon sacul, raniţa o aveam în spate, arma în mână şi m-am pitit în păpurişul de pe marginea drumului, unde am stat până s-a terminat atacul. Pe timpul luptei, coloana cu căruţele companiei nu s-a oprit, soldaţii ce mergeau alături de ele trăgeau din picioare şi eu am rămas singur, ascuns în tufele de buruieni. Se făcuse linişte ca după furtună. Nu era prea întuneric, fiindcă apăruse luna. Pe marginea şanţului, am văzut un soldat căzut. M-am apropiat de el, l-am mişcat şi l-am întors, că era cu faţa în jos, era cald, dar mort. Avea capul zdrobit de o rafală de gloanţe. Sângele încă mai curgea. N-am putut să-l recunosc care-i dintre camarazii mei. Atunci mi-a venit ideea să-i pun la gât matricolul meu şi să schimb arma mea cu a lui. Puşca si matricolul lui sunt la mine. Deşi trăiesc, eu sunt cel mort după acte, iar el este cel dispărut. Dumnezeu să mă ierte pentru acest mare păcat pe care l-am făcut şi acum mă spovedii vouă!

                     În cort se lăsase liniştea. Toţi tăceau şi cei care înţeleseseră despre ce-i vorba se mirau în sinea lor de iscusinţa lui Trifu.

                     - Vă rog să mă primiţi să stau cu voi până la primăvară!

                    În cortul unde se adunase tribunalul ţigănesc se făcuse o tăcere de mormânt. Trifu îi încredinţă că, dacă au încredere în el, va munci cot la cot cu ei, unde şi când este nevoie. Ca să nu le facă vreun pocinog, promise să-şi lase barbă şi plete şi-i rugă să-l împrumute cu haine de-ale lor, ale militare de pe el fiind bătătoare la ochi şi ar atrage atenţia autorităţilor care vin să controleze şatra. Nu ştia că şi ei aveau câte ceva cazon, vândut lor pe aur de către jandarmii care i-au însoţit la venire şi i-au păzit să nu fugă. Le mai spuse că are puşcă, baionetă şi o sută de cartuşe. Voi hotărâţi dacă o arunc, sau o ţinem ascunsă pentru ca, la nevoie, să vânez vreo sălbăticiune pentru hrana noastră.

                    Bulibaşa, uitându-se încruntat la fiecare, citindu-le gândurile, le zise tuturor:

                    -Trifu, dacă vrea să stea cu noi, este ţigan de-al nostru şi numele de botez Trifu i se potriveşte.

                    -Da! răspunse dezertorul. Şi nu-i voi mai părăsi până la moarte pe oamenii care m-au ajutat să scap de urgia războiului!

                    - Trebuie să jurăm cu sânge, preciză bulibaşa. Că nimeni nu va vorbi despre acest lucru, decât acela care va trăi după moartea lui, dacă va fi cazul. De azi înainte, Trifu este ţigan căldărar ca şi noi şi să jurăm că-l primim în rândul nostru.
                   - Jurăm! ziseră juzii într-un glas.

                    Mihai scoase din chimirul bătut cu ţinte de alamă un şuriu cu plăsele de os din corn de cerb, învelit într-o treanţă roşie, scuipă pe lama lucitoare şi apoi o şterse bine cu acea cârpă. În linişte şi cu atenţie îşi crestă pielea de pe braţul stâng. Sângele începu să curgă şi gestul fu urmat de toţi lăieţii, inclusiv de Trifu. Cu mâinile întinse, se ridicară în picioare, apoi pe rând îşi lipiră braţele, încrucişându-le unul peste altul, lipind tăieturile însângerate cu cea a noului venit, gest de jurământ și frăție în faţa lui Dumnezeu.

                      - Dumnezeu să ne ajute! Unul şi acelaşi pentru toţi, mai grăi bulibaşa şatrei stabilită lângă Suha Balca din Transnistria. Să spuneţi la toţi, dacă vă întreabă, că Trifu este lăiete rătăcit de şatra lui şi până şi-o găsi-o va sta cu noi, împărţind şi bunele şi relele. Până va avea un cort şi piranda lui, îl iau să stea, să mănânce şi să doarmă la mine, într-al meu.

                      Bulibaşa se îndreptă cu faţa la Răsărit şi îşi făcu semnul crucii de trei ori. Apoi băgă mâna dreaptă în tăşulă şi scoase de acolo un inel de aur cu diamant, care prinse o rază de lumină şi străluci simbolic în întunecimea din cort. Îl prinse de braţ pe Trifon şi i-l puse pe degetul inelar de la mâna dreaptă, în semn de încredere și cinstire a noului venit.

                     - Este darul meu şi ţi-l dau să fie al tău pe vecie. Să-ţi poarte noroc! Să-l porţi sănătos, dar nu acum, că ţi-l iau jăndarii. O da Dumnezeu ş-om scăpa din iadul ăsta, că n-am răstignit noi pe Hristos! Din membrii staborului făcea parte şi Gheorghe Vânătu, însurat cu Bria, care, fără să se ştie de şătrari, o avea adoptată, ca fata lui, pe Mariţa.

I.C.Gociu

                   Gorjeanul

                          ISSN 5 949990 520103, SERIE NOUĂ, ANUL XIX, NR. 6120 

                       Povestea unui dezertor (I)

                05 Decembrie 2012

                       Afişări  87

            În plină noapte, peste câmp, un soldat ce ducea în spate o povară care atârna mai mult de jumătate din greutatea lui, se întorcea dinspre front, gâfâind de efort şi trăgând cu greu bocancii din noroiul cleios. În crăpat de ziuă, ajunse la cortul bulibaşei Mihai.

             Având în mână puşca încărcată cu cinci cartuşe, stătea nemişcat, în picioare, la oareşice distanţă de uşa cortului. Fără să strige, aştepta. Era sigur că oamenii din cort se treziseră de hăpăitul câinelui de sub căruţa lor ce lătra a om şi va deschide cineva să vadă cine este. Un catâr ce veghea sub învelişul de adăpostire agăţată de belie şi el tot în picioare, slobozi, ca o rafală de mitralieră, nişte pârţuri din burdihanul mai mult gol. Apoi, blând, parcă să-l identifice pe musafirul nepoftit, întinse botul spre locul unde sta soldatul speriat, din a cărui raniţă se simţea un miros plăcut de pâine. Pânza cortului se mişcă, semn că cineva privea în afară prin vreo gaură făcută anume în urdar. Câinele bulibaşei, singurul scăpat nefript până acum, mai lătra încă, dar parcă nu mai era aşa agitat şi înrăit ca la început. Când urdarul se desfăcu şi bulibaşa Mihai scoase capul afară, soldatului i se păru că vede capul lui Hristos, aşa cum era pe fresca din tinda bisericii din comuna sa natală, cu Isus răstignit pe Cruce. Lăietele îl recunoscu imediat şi ieşi întins spre el.

             - Ce-i cu dumneata, boierule? Te-ai rătăcit? Intră în casă că ţi-o fi frig ş-ai fi nedormit şi ud la picioare, continuă lăietele Mihai, stăpânul şi judecătorul ţiganilor din şatra lui.

             - Am fugit de la armată şi-ţi cer găzduire. Nu vreau să mor ca un câine pe pământurile astea, aşa, doar că… vrea Mareşalul. Ţara mea şi-a ta e acolo de unde am fost aduşi aici şi eu, şi voi. Primeşte-mă şi-ţi voi fi recunoscător!

             - Da eşti dezertor şi-ţi rămân copiii pe drumuri, fără niciun ajutor, mai zise bulibaşa cu înţelepciune… Hai, intră în cort, că mă luă frigul, iar dumneata eşti obosit şi asudat şi nu-i bine să stăm aşa.

            Din dunele cu miros rânced de untură de urs se auziră râsuri de copii care chicoteau fără griji şi cu bucurie că le-a venit un musafir de la care o să primească câte un dar. În limba ei ţigănească, fetiţa cea mai mare le spuse celor de sub bulendre că „eu l-am mai văzut pe rumânul ăsta alaltăieri şi-l ştiu bine că mi-a dat tutun dintr-o cutie cu capac, să-şi umple luleaua ăl bătrân!”

                                                                            *

              Când soldatul se trezi, soarele era la orizont şi abia mai strălucea palid pe cer. Dormise bine în cortul nomazilor şi nu-l mai deranja mirosul supărător de fum şi untură râncedă. Afară se auzeau glasurile copiilor şi câte o voce răstită de părinte, care poate îi certa să nu facă prea multă gălăgie, „că în cort doarme un boier.”

                                                                            *

              Azi-noapte, când a venit, rupt de oboseală şi de frigul care-i pătrunseseră în toate mădularele, l-a ascultat pe bulibaşă şi s-a culcat în cort, în locul dinspre marginea, unde era căruţa. N-a dat jos de pe el decât bocancii şi obielele, trăgând în locul lor ciorapii de lână împletiţi într-un cârlig, ca să fie mai groşi, de nevastă-sa, înainte de a pleca de acasă. Îi încălţa numai în cantonamente când se culca, să nu-i îngheţe picioarele. Foaia de cort a întins-o peste şerand şi pe sub dună s-a astrucat cu pătura lui de soldat, care mai mirosea slab a naftalină.

              N-a fost timp să-i spună bulibaşei cum s-a întâmplat şi ce gânduri are, dar mâine, după ce se scoală şi se spală şi după ce mănâncă o cutie de conservă din fasole cu carne de porc, are timp de toate. În raniţă şi în sacul legat la gură cu o sârmă de la baloţii de fân, erau cutii de conserve să mănânce pe săturate, toţi ai lui Mihai! Măcar o dată să se sature. A fost primit omeneşte şi nimeni nu i-a cerut nimic, ba dimporivă, l-au adăpostit omenește.

              „Până una alta, se gândea soldatul, m-or ţine să stau cu ei, măcar până se ia zăpada! O să fac tot ce zic şi cum zic, o să muncesc cot la cot cu ei, o să învăţ să bat fierul şi arama, că nu-i mai greu decât să faci un ulcior de pământ, la care eu sunt meşter recunoscut. Oare, o să trăiesc să mai apuc să fac vreo oală? O să-mi mai văd copiii şi muierea care o să primească vestea că eu am murit? Ce-o fi în sat, când se va auzi? O să-mi facă şi pomană!... Dacă or avea din ce. La început, e bine să-mi facă de post că-i costă mai puţin! Azi îi vinerea, zi în care sunt declarat mort la datorie. Cred că o să-i dea pensie, că-i văduvă de război şi mama a doi copii mici.” (Va urma)

I.C.Gociu