Note de lector
Maia
(I-II) de Ion C. Gociu în colecţia OPERA OMNIA
Ion C. Gociu reprezintă un caz special, în peisajul literar şi în
contextul epicii narativ–ficţionale ale Gorjului. A debutat în 2010 şi, exact
după trei ani, dilogia sa de succes imediat în plan editorial (Maia I: Calvarul
Secolului XX, 2. Blestemul aurului) s-a retipărit la prestigioasa editură
TipoMoldova din Iaşi, în la fel de semnificativa colecţie «OPERA OMNIA /
ROMANUL DE AZI» şi numărând 574 pagini.
În ceea ce mă priveşte, ca titular pe Ştiinţele Comunicării al
Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu, pot sintetiza ca o trăsătură
integralistă a acestei scrieri prozastico-fresciale că ea şi-a cucerit statutul
de titlu încununat cu atributul izbânzii graţie mai ales unei sinteze
remarcabile a celor patru paradigme comunicaţionale: structural-expresivă,
formal-tranzacţională, relaţional-sistemică, fenomenologico-praxiologică.
Nu insist pe aceste componente (meta)teoretice ci pun accent pe alte
dimensiuni ale temerarei întreprinderi scriitopice, iată, receptată, prompt, în
mediul critic şi, mai nou, exegetic. Întâi şi întâi, romanul „Maia” – repet – e
o vastă frescă social-politică şi istorico-economică. Pe canavaua ei autorul
implementează, prelevează, individualizează personaje-simptom. Fiecare
apariţie-portret în parte dislocă, alveolează, un tip-efigie al unei epoci, una
mereu subminată de criză: morală, etică, estetică, etc., care, încărcat cu o
menire, se achită de sarcină. O face în stilu-i caracteristic, ascunzându-şi,
strategic, o pseudomediocritate călduţă, deşi pronia divină, fatalitatea,
judecata de apoi îi dă replica ce se cuvine, impusă de intrigă, de context, de
poziţionare spaţio-temporală și de tramă/dramă
Scos în excelentă înfăţişare grafică, romanul „Maia” impune un om, un
complex de atitudini, un conglomerat de idei, mai toate interzise cândva. Asistăm
la un atac frontal al mai multor tematici grele, dificile, imposibile: problema
ţiganilor, drama evreiască, eşecul şi nostosul numite Basarabia,
monstruozitatea dictaturii dejisto-ceauşiste, maladia, cancerul securisto-procustanizant/ostracizant.
Sigur că romanul, deşi e redactat în termenii celei mai evidente modernităţi
dorice, ca notă dominantă, nu-şi refuză ispita postmodernă ori paradigma
transmodernă (în definitiv – de ce nu? – şi pe cea metamodernă).
Aşa se derulează subiectiv/obiectiv lucrurile. Scriitura lui Ion C. Gociu
e o venire în text şi o revenire din el. Ea simte imperios necesitatea
motivării. Se revendică din aducerea aminte. Se distribuie contrapunctic „de pe
Linie pe Deal” sau alternativ (intrare-surpriză).
Își arogă rolul de instanță supremă. Timpul în romanul „Maia” posedă
anumite trăsături caracteristice, care indică natura fictivă a lumii romanești.
Ne aflăm pe un tărâm ficționant. Autorul Ion C. Gociu și-a distrus volens-nolens identitatea lui
separată și avem impresia că afirmația nu este făcută nici la trecut nici la
prezent, dar și la trecut și la prezent.
Planurile se întrepătrund: cel real și cel oniric; sau se înglobează
reciproc. Citez: „În spectacolul real, visa că plutește într-un abis, că
dincolo de el se află limanul norocos al făgăduinței, un pustiu confuz de unde
un Rabin sau un Moise, cu toiagul în
mâini, îi făcea semne să se apropie.” Apoi survine comparația aglutinată:
„Șatra i se păru a fi un trib izraelit în pustiu, așa cum și-l imagina ea când
asculta povestirile tatălui său în zilele de Peshah” , care se contopește metonimic
(metaforic) pentru al transporta pe cititor fie în fantastic fie într-o meta-
istorie a cărui filozofie transpare în fluxul narativ alterna(n)tiv: „Visul ei
devenise o altă realitate.” (Vis versus realitate, - n. m. IPB).
Ion C. Gociu se comportă ca un pictor. Adică precum cel cu celebra
precizare: „Aceasta nu este o pipă.” Și iată că mă surprind din postura de
critic la întâmpinare, confundând pe a fi cu a reprezenta, ca și cum ar fi
echivalente. La fel pare a înregistra memoriile unei persoane istorice, desigur
invizibilă, trăitoare în spatele textului: unul însă obiectiv, redactat la
persoana a treia, neutru, fără a arăta că s-ar fi angajat emoțional.
Stilul romanului este unul adecvat, alegerile ele însele adecvate; și
este un stil totodată eficient. Dat fiind că scriitorul imaginativ nu se
folosește de limbaj numai pentru a descrie un set de întâmplări existente ci și
pentru a le interpreta, oarecum nevinovat, și a le restitui valoric, modul său
de folosire denotativă a cuvintelor prezintă însemnătate estetică.
Dar Ion C. Gociu a asimilat conștient un paradox-truism: scriitorul imaginativ
creează ceea ce descrie. De aici rezultă că fiecare exprimare imaginativă este
o simbolizare adecvată experienței pe care o transmite, dat fiind că nu există
nicio altă simbolizare posibilă a aceleiași experiențe.
Ne găsim într-o vorbire orală, argotică pe alocuri, populară pe de
altele, specific țigănească unde e cazul. Odată spart codul limbii utilizate,
prozatorul Ion C. Gociu își continuă aventura-i scriitoricească din postura de
cititor implicit al faptelor, actelor, evenimentelor, abordate cu o luciditate
imperturbabilă, cu o plăcere mereu motivată a artei microportretului, a
detaliului care paradigmatizat construiește o atmosferă autentică, veridică,
verosimilă.
Și totuși câte un personaj pierde noțiunea timpului exact, ca-n ficțiunea
postmodernistă, fragmentarizată,
transversalizată, aceea care are ca trăsătură esențială schimbarea dominantei.
Adică – (mă) excplic – imaginea istoriei literare va trebui și ea să se schimbe
substanțial căci, cu asemenea noi opere, devine incomparabil mai bogată ori
măcar mai completă însăși istoria României, rescrisă (rescriptibilă) integral
după 1990.
Funcția estetică, fiind o dominantă transistorică, se grefează pe o artă
verbală ușor accesibilă lectorului de azi,
unul inerent grăbit (dar nu comod) urmând să se dumirească asupra (non)
adevărului romanesc din perspectivă ontologică și dinspre orizontul unei lumi
posibile cu sublumii (zise și domenii narative). „Tensiunea și disparitatea
dintre sublumile diferitelor personaje și dintre sublumile lor și lumea
ficțională „reală” sunt cele care au format baza poeticii epistemologice
moderniste și, înaintea acesteia, a celei realiste” - afirmă Brian McHale.
În replică, Ion C. Gociu
estompează granițele externe ale ficțiunii, ne provoacă, sugerându-ne că
epiderma ficțiunii sale nu este o membrană impermeabilă ci semipermeabilă.
Departe de a fi bine definite și izolate, granițele ficțiunii în „Maia” par să
fie accesibile, reînnod un fir anterior, în mod variat, uneori ușor de încălcat
respectând tipurile diferite de constrângeri în contexte diferite și multiple
cunoașteri.
Ca atare Marița se transpune într-un preludiu sexual, inspirată de o
fotografie a altei femei. În Transnistria, Trifon Mogoș începe să aibă
convingeri proprii și să se ascundă dezertând din calvarul isoriei urmând „jocul
destinului” printre membrii unei șatre de lăieți. Aici își întemeiază o
familie, traversează infernul de la Suha Balca…
Prozatorul caută semnificații peste tot avansând – repet modelizator – în
construirea socială a (i)realității pe zone. Dar ce este o zonă? Spațiile pe
care scriitura imaginată le traversează, prin simplu fapt de a le fi traversat
într-o ordine inteligibilă, constituie o zonă heterotopică. Fiecare zonă în
parte este renaturalizată încât implantul sau transplantul de fantezie auctorială
să nu deruteze masa de cititori doritori de asemenea incursiuni (explorări) în
interiorul romanului - în - sine. Zonele se juxtapun halucinant, ba chiar se
suprapun, înlăuntrul lor totul și toate se derulează când lent când precipitat,
când onest când „mincinos”, când apocrif (o figură istorică poate să iasă
dintr-un hotel al lumii reale și să intre într-o casă ficțională) când
legitimizat.
Astfel procedând, Ion C. Gociu, când survin asemenea deplasări, o barieră ontologică, dintre real
și ficțional, dintre câmpul extern de referință și cel intern - a fost transgresată. Ba mai mult, cusătura
dintre realitatea istorică și ficțiune este și nu este în evidență, făcând
tranziția de pe un tărâm pe altul cât mai normală, alteori cât mai șocantă,
prin contrazicerea vizibilă a documentelor publice ale istoriei oficiale de sub
dictatură, fie ea carlistă, antonesciană, dejisto-ceaușistă etc.
Ca să închei: romanul „Maia” e o întreprindere curajoasă, a unui om
tradițional, dar pregătit pentru orice eventualitate. Vocea sa străbate
etnografia către orice posibilitate de a se manifesta („- Om trăi ș-om vedea! –
spuse Mărgăreta cu tonul vocii potrivit pentru a pune capăt discuției”, pag.
121.) Constrânse, realemele (neologism lansat de Itamar Even-Zohan –n.m. IPB)
istorice, culturale, compatibilizate cu realul demascat, vehiculate de Ion C.
Gociu, ne obligă la o moralitate severă, la
o etică demistificatoare.
Atrocitățile comise față de țigani, evrei, români trebuie să ne interzică
orice confort choral. Ele vor fi nu numai amendate ci pedepsite exemplar. Asemenea
elemente umanoide criminale (măști ale răului absolut al istoriei) îl
întristează profund pe autor, îl revoltă
în subsidiar. Iar sancțiunea supremă e moartea. Moartea reinstaurează domnia
binelui, ordinea stricată, legea dreptății.
Ion Popescu-Brădiceni
