La umbra unui fag rotat[1]
După un
an de cătănie, soldatul Constantin Burcescu, cu grad de fruntaș, se întorsese acasă, în concediu. Făcea milităria într-o
unitate de geniu. Se scursese o treime
din durată - stagiul militar era de trei ani - timp în care s-a acomodat greu
cu programul cazon, unde, la instrucție se combinau concepțiile
noi sovietice, impuse, cu cele vechi ale Armatei Române, care, deși fusese decimată după abdicarea Regelui Mihai și
devenise Armată Populară, mai existau. Programul zilnic era încărcat de-i sufoca pe tinerii rectruți. Mulți erau fără
carte, alții absolvenți de școli primare și chiar medii, încorporați
din toată țara. Din 365 de zile ale
anului, soldații beneficiau numai de 15 zile destinate concediului pe care și-l
petreceau în familie. Restul zilelor se desfășurau la
instrucție în cazarmă, iar cele practice
la construcții de drumuri și poduri. Învoiri
în oraș primeau numai o parte
dintre ei, în zile de sărbătoare și când erau vizitaţi de rude.
Costică,
așa era alintat de ai lui, revenise
acasă, în satul în care s-a născut. Aici
își petrecea vacanțele și pe timpul
cât a fost elev la liceul din orașul reședință de județ. În acest timp,
părinții lui locuiau în altă comună, mai îndepărtată de cea natală, unde tatăl
lui avea serviciu.
Parcă a
fost ieri! - își aduse aminte domnul Constantin Burcescu, de-acum pensionar, de acele zile de repaus trăite la începutul
lunii septembrie 1952.
Ploile se ostoiseră, căldura nu mai era înăbușitoare,
iar diminețile își deschideau generos perdelele oferind celor care îl priveau
spre desfătare, cerul luminos ca sticla. În casa părintească locuia numai bunica sa, îngrijind gospodăria și pe soră-sa, fiica
cea mică a familiei, elevă la școala primară, o ființă năstruşnică de afectivă.
Văzându-l întors acasă, puștanca devenise fericită. Între ei diferența de
vârstă era de opt ani. Legăturile de iubire
sporeau fetiței sentimentul de
apropriere și de siguranță …că i-a venit protectorul, Nana în concediu! Pe
vremea aceea, cu apelativul Nana, se adresau
copiii, fraților mai mari.
Într-una
din diminețile admirabile, că băiatul simțea plăcerea de a mai merge pe izlazul
unde, pe timpul verilor, în copilărie ducea vacile la păscut, se pregătise pentru
această treabă. Când soarele se ridicase de o suliță, de pe drum, chiar la poarta casei, l-a strigat nașă-sa Cătălina, vecină, cumnată cu
nașul său de botez. Erau și rude, bărbatul ei fiind văr al bunicului dinspre
mamă.
Înarmat cu un baston făcut de el cu ani în
urmă din lemn de corn - o amintire - pus
cu grijă la ștreașina șoprului unde sălășuiau animalele ca să nu se piardă, a
scos vitele din obor - două vaci, un mânzat și doi viței - și împreună cu nașă-șa
au mânat turma spre izlaz, locul cu iarbă
deasă de pășunat al vitelor și, în amintirile lui, meleag de zbenguială cu prietenii,
copii de toate vârstele ai satului. În acel an vara fusese secetoasă. Nici
știuleții porumbilor nu crescuseră, rămânseseră capete de cocoș. După
ploile din luna august, natura se schimbase, iarba reînverzise și vitele
o pășteau cu lăcomie.
- Și azi să face cald! Pe mine mă
prinsă zăpușala, îi zise neliniștită nașă-sa Cătălina când vitele se opriseră și pășteau.
- Hai
să stăm undeva la umbră! Acolo sub fagul rotat e mai răcoare, o îndemnă
cu voce de bărbat format, copilul de altădată.
În
locul acela zăboveau întotdeauna păstorii animalelor. Poziția era dominantă, bună
de supraveghere. Copacul avea coroana bogată, cu frunze dese de nu i se vedeau
ramurile și razele soarelui cu greu pătrundeau printre ele.
- Poate „Ale
Frumoase!” (în mitologie ielele) plecară la culcare! își dădu cu părerea Costică. Auzise, când era copil,
multe basme despre aceste taine care fascinau bărbații și le prevesteau lucruri
rele.
Cu
furca prinsă-n brâu și cu fusul în mână – Cătălina își torcea caierul de fuior făcut din cânepa adunată de pe ogor, culeasă,
murată, melițată și dărăcită în vara aceea. Era o muncă migăloasă dar necesară
pentru urzeala țesăturilor ce trebuiau lucrate la război în iarna ce urma.
Cu pași domoli, cei doi păcurari se îndreptară spre umbra alesă. Vitele
flămânde smulgeau fără alegere iarba
crudă, mestecând-o sumar și înghițind-o cu nesaț în burdihanele veșnic
nesățioase. Vițeii, ca niște plozi neastâmpărați, întrecându-se,
cu cozile ridicate alergau în jurul lor și din când în când căutau
țâțele pentru a mai suge lapte din
ugerul golit decurând. Dorința lor era zadarnică fiindcă în loc de
îngăduință, acum erau înlăturați de maicile
lor cu o atitudine neobișnuită. Motivul? …de acasă, ca să mu sugă, pe botișor li
se pusese câte un căpici , împănat cu piroane, cu vârfurile ieșit în
afară, ca să înțepe.
Resemnați de refuzul vacilor care i-au fătat,
o luau din nou la goană în preajma turmei, parcă să uite afrontul neașteptat ce l-au
primit.
- Fine mumă, cum te descurci mneta în
melitărie? …îl întrebă nașă-sa care auzise
de la omul său, dezertor în Primul Război Mondial cât este de greu în
armată. Gheorghe al ei, numai prin
indulgența Mareșalului Averescu, - că a fost considerat redus mintal, - a
scăpat de condamnarea la moarte. În schimb, a fost osândit la mulți ani de pușcărie.
Împreună cu alții ca el, au fost pedepsiți să facă opt ani de muncă silnică. Duși cu escortă au ajuns în
ocnele de sare, de pe urma cărora căpătase un mare beteșug. De câteva ori pe an
îi curgeau din pulpele permanent tumefiate, cu pielea vânătă și exfoliată,
șiroaie de sânge.
- Nașă Cătălină, te rog nu mă alinta cu
dumneata ca pe un străin. Zi-mi ca întotdeauna când mă strigai, Costică! Nu voi
uita niciodată că, de câte ori intram în bătătura matale mă așezai la masă și
îmi dădeai să mănânc dintr-o străchinuță zmălțuită, luată atunci de pe polița
din pivniță, ca să nu-mi fie silă, că din celelalte mâncau și oamenii mari. Sau
când nu era timpul mesei, ca să nu plec cu mâna goală, te urcai în podul
șoprului și din cuibarul găinilor primeam câte un ou pentru care ziceam
Bogdaproste și de bucurie mergeam tot într-o fugă până acasă să mi-l pună
mămica în tigaie.
- Ba mumă!
…că te-ai făcut om și de acum toate muierile trebuie să să scoale în picioare
când treci pe lângă ele, ca să-ți răspundă la bună zâua.
Peste
izlaz se lăsase un strop de liniște.
Erau numai ei și vitele. Păsările migratoare plecaseră și pe băiat
îl luară gândurile. Un vânticel domol se porni, semn de avertizare că toamna se apropie. Frunzele fagului
începură să foșnească trezindu-i în suflet cu zumzetul lor, poveștile auzite în
copilărie despre iele .
-
Nașă! …când era flăcău, nașu Gheorghe poate a auzit și le-a văzut vreodată pe Ale
Frumoase? …își dădu cu părerea băiatul ca să-l scuze pe bărbatul
neputincios și s-o consoleze pe femeia care l-a suportat de-atâta vreme să-i
fie nevastă.
- Nu
fine! …pe ăsta mumă-sa l-a făcut un nevolnic. De când m-a luat nu
l-am auzât niciodată vorbind de așa ceva. A fost un mutălău și d’aia lumea l-a poreclit Muie, că nu putea să zâcă nici mumă când era copil. Numai eu știu
ce-am pățit cu el o viață întreagă! Acu’ sânt bătrână! …și oftă din tot
sufletul.
Eu am
dus-o cu el cum zâce vorba aia care mi să potrivește ca un jujău pe grumazul
porcului că, „cine n-are noroc până în prânz nu-l mai prinde până sara!”
...Între
degetele femeii, fusul se învârtea ca o
sfârlează în mâna dreaptă iar cu mâna stângă smulgea șuvițe din caier, scuipa
pe degete pentru a le moleși, răsuci
și aduna pe el. După măsură se
vedea că-i doldora, până la refuz. Un alt fus alături de un cocoloș de lână
flocăită, aștepta în săcuiul agățat
peste umăr, să fie făcut fire de trebuință pentru împletirea flanelelor și
ciorapilor de purtat peste iarna.
Tânărul
o privea cu insistență, încercând să-i citească de pe față gândurile care o
copleșiseră. Când era copil auzise multe vorbe trăncănite de muierile satului despre
viața tumultoasă a acestei femei, adusă în casa socrilor, dar multe lucruri îi
erau neclare.
În văzduh liniștea era la ea acasă. Se mai
auzeau doar zbârnăitul unui cosaș[2]
și rumegatul ierbii de bovinele aduse la păscut. Cătălina, femeie în vârstă, cu
privirea fixă, își încrețea pielea frunții ce părea bântuită de cugetări ascunse. Dintr-o dată se retrăsese în
sufletul ei. În ritmul torsului, tăcând, mișca înainte și înapoi capul,
închizând ritmic ochii, gest ce prevestea că ar vrea să spună ceva, și așa a
fost.
- Mumă Costică
acu’ ești om mare și poți pricepe ce vreau să-țî povestăsc. Poate ai auzit
multe zvonuri, adevărate or’ ba, spuse de lume pe
sama mea. Vreau să mă descarc de ce am pe suflet, lucru ce-l fac acu’ pentru prima oară în viața mea, că poate mneta mă înțălegi. Curând pleci iar
la cătănie și nu să știe dacă ne mai vedem, …că-s muiere bătrână. Ai fost
copilu’ al mare al Domnichii și mi-ai
plăcut de cân’ te-a făcut mumă-ta, că și eu am fost lângă ea în zâua aia. Mai târziu cân’ te
făcusăi mărișor și veneai în bătătura
cășii mele, îmi erai tot așa de drag și
te iubeam ca pe ai mei. Mă rog la Dumnezău
să mă erte că pe ei i-am făcut din flori dar n-am păcătuit, că așa am fost îndemnată să-i fac și popa
i-a botezat.
„Hopa!...
își zise tânărul rămas uluit de intenția
ei; că vrea a se destăinui
cum i-a fost viața ca femeie măritată cu un impotent, vorbe pe care el
le reținuse din bârfele auzite în copilărie, - că cei doi
fii ai ei deși sunt gemeni, au țați
diferiți”
*
- Împlinisăm
17 ani - începu Cătălina să vorbească,
după ce se opri din tors și puse fusul în poală - și-mi venisă și mie vremea de măritat cum gândesc părinții să facă cu
fetele lor. După 20 de ani erai fată bătrână și nu să mai uita nima la
tine, poate doar vrun văduv sângur,
rămas cu mai mulți copii pe cap. Eu sân’ făcută la Văleni și pe tata îl chema Vasile Dobru. Eram fată frumușâcă și până atunci nu mă pețisă nima. Băieții ai buni
fusăsără luați la oaste și prin sate mai erau doar cei pristos de contingent. Mie, de ăștia rămași la cășile lor, nu-mi era
drag de niciunul. Dumitru al Măriții
care să țânea după mine, plecasă melitar
și după trei ani când trebuia să să întoarcă, începusă răzbelul cu nemții.
Săracu’ de el, nici nu s-a mai înturnat! A murit pin lumea albă și nima nu a
aflat, cine și unde l-au îngropat. L-am plâns ca pe frate-meu care și el a fost
împușcat la Pui ,
unde o fi locul ăla, că eu numai atunci am aflat de acest sat. L-am auzât pe
poștaș când ne-a cetit hârcia aia primită de la regimentul unde a fost corporat.
Tot satul l-a plâns, iar eu cu muma și
tata l-am jălit de credeam că o să ne prăpădim de-atâta durere. După pomana de trei zâle, până la a de șasă săptămâni în
fiecare dimineață mergeam la copiii Zmerendoaichii, o vecină a noastă de peste
drum, să le dau de pomană colaci și câte o strachină cu demâncare. Da’ uite că
mă luă vorba și n-apucai să-ți spun năcazul meu care m-a chinuit o viață.
Cu o zî
înainte de Sâmpetru, care cădea duminica, când
era Bâlciul al mare unde veneau
oamenii din toate comunele vecine, nașu Răducan, omul Polinii Mitoioanei, care ne-a cununat, a venit
la noi acasă cu Muiacul ăsta de trăiesc și acu’ cu el. Era o zăpușală afară de nu puteai să
stai nici la umbră, că te umpleai de
sudoare. Au bătut la poarta cășii, muma s-a țânut la câne și au intrat, că nu
era sângur. El avea în mână o demijană de trei kile, plină ochi cu răchiu de-al
tare. Ălălalt, Gheorghe avea spânzurat de spinare căldarea aia ce o poartă încrojnată, cu
clopoței care zdrăngănesc să adune copiii să cumpere zama ce
o țânea în ea. O am și acu’ în pimniță. Atunci era plină cu bragă răcită cu gheață
luată de la Predescu. O
- „Vasile! așa îl chema pe tata. Am venit cu băiatul ăsta să-ți pețim pe
Cătălina!…a zâs nașul. Să știi că e un
copil blând, rușinos și în fiecare an merge să facă bani la Giurgiu. Pela Nicolae
al lui Gorgan, feciorul vecinului vostru de la Deal , care este mare comersant. Acum a venit să-l
însor că tată-su și mumă-sa au rămas sânguri. Pe fete, că a avut două, le-a
măritat ș-au plecat la oamenii lor, departe, unde a dus mutu’ iapa! Vezi
cazanul ăsta plin cu bragă, este al lui. E făcut din alămuri și-i luat pe bani
grei de la turci. Auzi cum sună clopoțeii atârnați de el, puși anume ca să
adune lumea să bea bragă și limonată!”
Și să auzâm a zdrăngănit din ei.
Mumă Costică,
după Sântămărie a Mare ai mei mi-au
făcut nunta. Am plecat de la casa mea plângând. Ca să nu mă vadă nima, țâneam nasul băgat în ștergar și am venit în satul
ăsta. Pe drum am mers suiți în trăsura lu’ nașu care avea gume pe roți și
era trasă de doi cai roibi cu hamuri noi, colorate ca căldarea lui Gheorghe. Cinstit
îți spun, că di la început nu mi-a
plăcut de el, dar am crezut că o să mă deprind.
Din
prima zî am durmit în hodae cu ai lui. Noi în patu’ di la
vale, mumă-sa și tat-su în patu’ di la deal. Să
mă ierți Costică că-ți mărturisăsc ceva ce nu să spune la nima. În fiecare sară
după ce stângeam lamba, ne suiam în pat, și eu mă aranjam să să ia de mine. Pe
întuneric beznă, sub pătură râdicam cămeșa pân la țâțe, să mă sâmtă cum ard,
dar el… bleau! Am crezut că i-o fi rușâne
de ai lui că ne aud, că așa a zâs nașu de el, …că-i rușânos. După trei zâle
l-am chemat cu mine prin pădure să
adunăm surcele, că ne trebuia’ să aprindem
focul. Îmi fierbea sângele ca mustul în butoi și chibzuiam că acolo fin sânguri,
unde nu ne vedea nima, îmi face și el felul cum fac toți bărbații muerilor cân’ se
împreună. Mă gândeam că măcar în prima lună să-mi fie făcută plăcerea trupului,
că apoi, el iar pleca la
Giurgiu și nu mai venea acasă până la Crăciun.
„Doamne! …cum o fi stat această femeia
cu un asemenea bărbat?” se miră în sinea lui Costel,cum îl alintau
fetele. El permanent era doritor de-o aventură erotică. Înainte de încorporare încercase s-o facă într-o seară cu Silvia,
colega lui de școală, când se întorceau de la nedeie și o conducea până acasă
la ea. Se plăceau și jucaseră împreună în horă. Luna încă nu răsărise, cerul
era senin și stelele scânteiau ca jăraticul. Liniștea nopții era spartă doar de
un ciuhurez care se mai auzea cântând, undeva departe, și ei nu se mai săturau
de sărutat. Când au ajuns la marginea unui lan de porumbi unde el credea că și
ea o să vrea, timid,i-a propus domnișoarei să intre acolo, „că nu va spune la
nimeni”, dar a fost refuzat „până vor pune pirostriile pe cap!” ceea ce el n-aveam de gând să fac prea curând acest pas.
- Am mai stat așa vro lună - a
continuat să povestească nașa Cătălina - după care mi-am adunat țoalele cu care
venisăm, le-am pus la locul lor în lada de zăstre adusă de la ai mei și i-am
trimis vorbă lui Taica să vină cu
căruța, să mă ia acasă!
Pe
drum și acasă m-au certat de nu mai știam de mine; mă podidiseră lacrimile și
mă trăgeam de cozi să-mi rup părul din cap. Îmi zâceau, că „ce-o să zâcă lumea
din sat; că cine o să mă mai ia de nevastă începută de altul; că au cheltuit o
găleată de parale să-mi facă nunta!
Să le spun, la început mi-a fost rușine, că
doar erau părinții mei, dar până la urmă
mi-am luat inima în ghinți și le-am povestit tot. În hodae s-a făcut
liniște de auzai musca zbârnăind, că acolo eram băgați. Afară ploia și era
un frig timpuriu ce-ți dedea fiori. Cu o săptămână înainte bătuse și Vântu’al Mare
și vremea se schimbase. După ce m-au ascultat, parcă-l văd pe betu’ tata,
cum s-a sculat de pe pat și a ’eșit în
tindă . Muma, șădea pe laviță, că o adusă- să
de-afară și era pusă lângă sobă, dusă pe gânduri
După un
timp a venit cu o ulcea de la Joi Mari plină cu vin din care mai săreau năstrapii.
- „Mărie! i-a zâs mumii ca să fie
atentă. Cătălină, mi-a zâs mie ca să-l ascult. Bine c-ai
plecat de la scopitul ăla! Eu l-am văzut că-i spân dar am crezut că dacă vrea
să se însoare și-l are naș pe Răducan, îi bun și de muiere! Auzâsăm eu că la ăi
care nu-s buni de așa ceva nu le crește barbă și rămân ca
cocoșii fără creastă. Dacă-i țâi de rudă, mănâncă de pomană boabele de
pe bătătură și găina cloceşte degeaba ouăle că din ele nu ies pui, că n-au sămânță de la cocoș!
- Adusă mă-ta oala asta rasă cu vin,
să bem în sănătatea ta mă fato! Să știi că n-a rămas plasa fără băieți și tu abia
ai 17 ani! Și i-a întins ulceaua mumii
să bea ea întâi. El băuse bine în pimniță, că se vedea mânjit cu roșu pe la
gură.
- Văsile! a grăit muma
privindu-l în ochi pe taica. Să nu cumva să-i mai zâci ceva fetii ăștia de-acu’ încolo. E a noastă și o să avem grijă să n-o bârfească satul. Gura lumii îi slobodă
și n-o astupă decât pământul!
- Cătălină! să nu fi tristă! Ne-or călca
bătătura și alți pețitori mai ales cân’
s-o auzî de ce ai plecat de la nevolnicul ăsta!”.
După
două săptămâni, cred că n-au fost mai multe, ne-am trezât într-o sară că bătea cineva
în poartă și cânele lătra un om.
- Ia vezi Cătălină cine-i! mi-a zâs
taica. El sta pe laviță în cotu’ sobii
și curăța niște drugi pentru boabe de măcinat, că nu mai aveam făină de mălai
în nelei.
- Lasă Cătălină, că mă duc eu! a zâs
muma. Trebuie să mă țin și la câne să nu sară pe om. Mie îmi știe de frică și
când strâg o dată la el, fuge de mănâncă pământ’ și intră su’ pătul!
Mi-a luat frica de când l-am bătut cu păleața, țânut legat, cân’ a rupt
capu’ gâscanului care s-a dus să-i ciugulească din mâncare.
După o
vreme, muma s-a întors cu nașu Răducan care venise în sara aia până la noi.
Parcă-l văd și acu. Avea în mână un iepure, că era mare vânător și pe vremea
aia gemea’ pădurile de iepuri.
Taica s-a ridicat în picioare, și-a scos
căciula de pe cap și i-a urat:
- Bine
veniși pe la noi nașule! Ne ertați că ne găsâși în neorânduială cu atâtea gloduri
pe jos, dar s-a terminat făina și mâne mă duc să macin boabele la moară.
- Să te duci la moara Trocanilor, că-i moară
pe apă! Zăbovești mai mult, dar iese
făina bună, de mănânci turta și mămăliga și cu ochii. La moara lui Bobei care-i
de foc, boabele se macină mai repede, dar făina iese prea încinsă și se râncezește iute!
Cât au
vorbit de moară, muma a adus un scaun de-al ‘nalt, a pus pe el un opreg și l-a poftit pe nașu să să așăze.
- Mărie! … ia tu iepuru’ ăsta, du-l
afară undeva la răcoare și după ce îl belește Vasile, să-l țâi o zi în vin
amestecat cu ceapă, morcovi, cimbru și
busuioc, opărite și răcite. Carnea se dostoiește și o să
fie mai gustoasă când îl frigi. Îl împeni cu cățăi de usturoi și fărâmături de
slănină și după ce-l coci în sobă o să vezi cât îi de bun, că nu te mai saturi
mâncând.
- Vasile!
… când iei pielea de pe el, începi s-o tragi de la picioarele dinapoi
către labele din față și o scoți
întreagă ca pe flanel când te dezbraci. O sărezi, dup-o zi, o bagi pe o blană
și o țâi după sobă până se usucă. apoi o întorci cu părul în afară și o pui
bine! S-o păstrați ca pe ochii din cap! Când vă doare pe vrunul spinarea o
băgați pe un brâu și vă încingeți cu
ea pe locul ăla. În trei zile vă face ca
nou!
În sara
aia a stat nașu la noi până spre miezu’ nopții. Începuse cu epuru dar nu pentru asta venisă. După ce a
mâncat boabe de porumb ferte, c-aveam ceaunul cu ele pus pe plită, a băut vin
din cana pe care muma i-a umplut-o de vreo două-trei ori, apoi a început
să vorbească despre Gheorghe și ne-a zâs așa:
- Mărie
și Vasile, venii acu’ la voi să discutăm pe ’ndelete situația fetii ăștia,
care nu-i deloc ușoară și mi se rupe inima de ea. Acum știu de
ce a plecat de la prăpăditul ăla de Gheorghe și nu mai trebuie să vorbim despre
asta.
- Costică mumă, noi stam și-l ascultam încremeniți că nu pricepeam unde
vrea să ajungă. Ne-a spus că a vorbit cu el o sară întreagă, că dacă a știut că
nu-i bun de muiere să-i facă copii de ce s-a mai însurat și l-a mai pus și pe
el naș, ca să ajungă de râsul lumii; că eu până nu merg să bag divorț nu mă mai
pot mărita și cheltuiala îi mare; și
„că nu face ocaua cât daraua!”.
Cântasără
cocoșii o dată când, uitându-să în
oichii mei mi-a zâs:
- Fato!
…ascultă-mă bine ce-ți zâc. Așa ț-au hărăzit ursitoarele, ca tu să ai parte de
un om neputincios! După ce ți l-am judecat pe Gheorghe ca pe
pravilă, i-am spus că tu te întorci la el numai dacă te lasă să faci copii cu
cine îți place ție!
Ce crezi că i-a răspuns Gheorghe?
- Nașule, din partea mea e liberă să facă
treaba asta cu cine îi place ei! Eu plec și stau tot anul la
stăpân, la Giurgiu. Vin
pe acasă doar de Crăciun, de-a neamurile. Am vrut să mă însor ca să aibă cineva grijă de casă, că
vezi bine că tuțu și muma nu mai pot! Mâne, poimâne, o să moară și până vin eu
de acolo n-are nici cine să-i îngroape.
- E, acum tu ce ai de zâs? …m-a întrebat nașu’ pe mine și apoi, după o scurtă cugetare, tot
el a vorbit.
Nu-mi răspunde acum. Chibzuiți bine toți trei
și până la praznicul de Sfântul Ranghel
la care de acum vă poftesc, să veniți și să-mi dați răspunsul! Vine și
Gheorghe, că-l chem și pe el, ca să fiți fată-n față.
Așa s-a terminat sara aia. După ce a plecat
nașu’ m-am pus iar pe plâns și toată noaptea mi-am blăstămat soarta!
Până la Sfântul Ranghel
„Măria Stanchii lu’ Bursuc
a făcut fata cu jăndarul Căpeț și i-a mers bine și nemăritată. Și ce fată
frumoasă avea!” a mai vorbit muma ca să mă încurajază.
*
Până la Sfântul Ranghel
„Măria Stanchii lu’ Bursuc
a făcut fata cu jăndarul Căpeț și i-a mers bine și nemăritată. Și ce fată
frumoasă avea!” a mai vorbit muma ca să mă încurajază.
*
…Soarele
ajunsese la amiază și vacile sătule se culcaseră la umbră, rumegând în voie
iarba adunată în burțile pline. Cătălina da semne că își terminase povestea dar
Costică n-a fost lămurit și nici n-a întrebat-o: cum de a născut gemeni,
care, zicea lumea, fiecare dintre ei
semăna cu câte un bărbat din comună. Copilul Ion semăna cu Bundan iar Nicolae
cu Tică al Sandii. Bundan și-a asumat paternitatea și l-a ajutat pe Ion să
învețe la o Școală de Arte și Meserii. Nicolae a fost înfiat în alt sat.
- Costică mumă, nima nu stie ce-ț mărturisăsc
acu’! Bundan, cân’
venea în conced, că lucra la București, trecea de multe ori pe la mine și-mi spunea că,
dacă-i fac un copil o să zâcă că-i al lui, că muere-sa îi starpă. Atunci cân’ am
rămas borțoasă el nu venisă acasă. În anul ăla trăcusă pe la mine, dar
mai târzâu cu vreo lună. Eu cred că Ion este copilu’ lu’ nașu Răducan, dar să
nu spui la nima treaba asta. Am vrut să mă spovedesc, să spun păcatu’ popii, dar m-am răzgândit. Ion îi copil frumos și dăștept ca nașu-su, dar fincă a
zâs Bundan că-i al lui, așa a rămas. Până acu’ n-am vorbit cu nima despre asta.
*
…Când
s-a întors la cazarmă, într-o scrisoare
pe care a primit-o după câteva luni de la părinți, a aflat că, nașii Gheorghe și Cătălina muriseră la o
săptămână unul după altul.
Da! …și-a zis în sinea lui Costică. Omul
când presimte moartea, ca să se elibereze de ceva apăsător pe suflet,
simte și nevoia de a se destăinui, așa cum i-a făcut lui, nașă-sa Cătălina.
Ion C Gociu, Târgu Jiu, 1 aprilie 2016
