marți, 16 februarie 2016

IrinaBărbulescu la Sămănătorul

                       

                         Întâlnirea tinerilor cititori cu scriitorii gorjeni

             „În seara zilei de joi 14 ianuarie 2016, înainte de Ziua Culturii Naţionale, dar subscrisă acesteia, la Biblioteca Judeţeană ”Christian Tell” Gorj, s-a petrecut un fapt inedit, care, cu siguranță va rămâne încrustat în memoria celor prezenți atunci la Sala de Lectură a instituției. „Întâlnirea tinerilor cititori cu scriitorii gorjeni” – așa cum a fost concepută de remarcabila profesoară Elena Roată, a prins contur și înfăptuire cu sprijinul managerului Bibliotecii, Olimpia Bratu și președintelui Cenaclului Columna, Marius Iorga.

             Elevi ai claselor a XI-a și a X-a de la Colegiul Național „Tudor Vladimirescu” înfățișatu-s-au înarmați cu lecturile și, mai ales, cu punctele de vedere, obiective, bine structurate în prezentări, față în față cu autorii textelor împricinate, așadar – Iulia Popescu, Alin Negrea, Adina Lilă, Nicoleta Roșoiu, Eliza Alionescu, Irina Bărbulescu, Cristina Pănescu, Iulia Stroe, Ionela Marinescu, Mihai Merișescu, Eduard Mititică, Roxana Călin, Carina Oprea, Mihaela Guran, Annemarie Mocioi, Adelina Sichitiu, Andreea Croicu, Simona Santu și Mihaela Mogoș versus tot atâția scriitori.

 

Grupul elevilor participanți

  

          Și au fost nouăsprezece. Pionieri ai unei acțiuni inedite. Frumoși și sinceri, interesați și interesanți. Nouăsprezece temerari pe care i-am ascultat cu sufletul la gură – fiindcă niciodată nu ni se mai oferise o asemenea șansă: să fim față în față cu niște critici (chiar lipsiți de experiență!) de la care nu știam la ce să ne așteptăm. Perechile au fost astfel: Popescu Iulia – Doru V. Fometescu, Alin Negrea – Ion Popescu-Brădiceni, Lilă Adina – Spiridon Popescu și Mariana Cornoiu, Roșoiu Nicoleta – Eli Gîlcescu, Alionescu Eliza – Nina Voiculescu, Bărbulescu Irina – Ion Gociu, Pănescu Cristina – Vasile Ponea, Stroe Iulia – Viorel Gârbaciu, Marinescu Ionela – Gelu Birău, Merișescu Mihai – Lazăr Popescu, Mititică Eduard – Marius Iorga, Călin Roxana – Mihai Amaradia, Guran Mihaela – Ion Trancău, Ane Marie Mocioi – Ion Mocioi, Sichitiu Adelina – George Drăghescu, Croicu Andreea – Zoia Elena Deju, Simona Santu – Viorel Surdoiu, Mogos Mihaela – Cristian George Brebenel.

            Emoțiile s-au simțit de la început de ambele părți și-am încercat să le diminuăm trecând peste orice formă de politețe, fără prezentări și fără cuvântări premergătoare. Am intrat direct în program, așa cum s-au organizat elevii. Le-am dat mână liberă, urmărindu-i, studiind, în paralel, emoția cu care vorbea fiecare și emoția cu care îl privea autorul despre care se cuvânta. Spre final, când au terminat toți nouăsprezece, a venit rândul autorilor să se prezinte. Iar părerile au fost unanime: după-amiaza era salvată, fiindcă fusese un succes.

          Elevii găsiseră calea optimă pentru a se apropia de fiecare.”

                                              NOTE DE CITITOR

 

 Eleva Irina Bărbulescu

Bună ziua!

Mă numesc Bărbulescu Irina și sunt elevă la Colegiul Național „Tudor Vladimirescu” în clasa XI-a H. Faptul că mă aflu aici în fața dumneavoastră, oameni de cultură ai județului Gorj, îmi face o deosebită plăcere să mă bucur, că noi, generația tânără avem ocazia să fim alături de Domniile Voastre.

Pusă în situația alegerii  unui autor a cărui operă să o pot promova și în rândul adolescenților, pentru mine a fost o circumstanță  destul de ușoară, după ce am citit lista cu scriitorii Cenaclului Columna, prezentată de către profesorul nostru de Limba română, doamna Elena Roată.

Pentru că îl cunosc de când eram la o vârstă fragedă,  l-am ales pe domnul colonel (r) Ion C. Gociu, despre care știam de la tatăl și bunicii mei unde am găsit volumele operei dânsului și le-am citit  în vacanțe. Dintre creațiile dumnealui: „Din Văianu la Toronto”, „Cireșe amare”, „Maia”  volumele I și II, „La vârsta senectuții” și co-autor împreună cu doamna Nelly Gociu  la romanul „Copilul nedorit”, am ales opera care se pliază mai bine pe sufletul meu. Fiindcă sunt o persoană pasionată de psihologia vieții, de modul în care omul își desfășoară întreg parcusul ființei sale, am ales prima carte lansată în anul 2010 „Din Văianu la Toronto”, un Bildungsroman (roman al vieții) sau cum noi adolescenții îl numim, un Jurnal.

Domnul Ion C. Gociu, născut la 10 mai 1934, în comuna Ciuperceni, județul Gorj, a ales să-și publice primul său roman semnat cu pseudonume: „Mugurel Pădureanu-Coarba”, un lucru destul de abstract pentru mine la început. Citind volumul, am aflat că prin locul unde s-a născut și a copilărit s-a considerat un mugurel al pădurii, iar Coarba este un loc dominant cu o poiană într-un codru secular. De asemenea, titlul a fost ales în urma unor întâmplări, domnul Gociu petrecând destul de mult timp în Canada, la fiica și ginerele dumnealui. Acolo, departe de Țară și soție, dispunând de mult timp fără alte griji, a început să scrie într-un Jurnal personal, gânduri, amintiri din copilărie și adolescență, întâmplări ce aveau să devină mai târziu, rânduri ce îi împânzesc cărțile.

În bildungsromanul „Din Văianu la Toronto”, autorul a reliefat în mod original satul gorjenesc, cu tradiții și obiceiuri, cu graiul specific și cu dor nemărginit asupra locurilor natale. Năzbâtiile petrecute la vârsta copilăriei, „Întâmplări pe drumul lung al târgului”, „Radioul învățătorului”, datinile care încă îi mai dăinuie prin minte și în suflet precum: Ignatul (sacrificarea porcului de Crăciun), „Pițărei” (colindeții), întâmplări din viața satului, „Casa în care m-am născut”, „Vârtejul”, „Mătușa Gheorghița”, „Am cum să n-am” sau „Dare-ai în punga lui popa Radu”.

Cu un talent deosebit este descris modul în care se săvârșea comerțul prin modul „Troc” (marfă contra marfă).

 În „Drumul lânii”, prin descrieri superbe ne amintește de relațiile dintre românii din Regat și de cei de dincolo de munți, pe vremea când încă nu se realizase Marea Unire. Chiva, regățeancă, fată săracă, dar frumoasă plecată  după lână cu sarsanaua plină de ulcele, tutun, arnici etc., ajunge la Cornereva, locul de destinație, să fie cerută în căsătorie de un gugulan bogat, cu multe stâne de oi, care o pețește mergând la părinți.

Plecată de acasă, în grupul de olteni încălțată în opinci, se înapoiază  adusă de gugulan călare pe un cal, în picioare purtând ghete oferite de acesta.

  De atunci,  „Odată pe an, pe un cal frumos, cu desage grele și bine cumpănite, Tanti Chiva trecea munții pe același  „Drum al lânii”, să-și vadă părinții și frații, cu copiii și nepoții lor. Așa am cunoscut-o și am asemuit-o cu Vitoria Lipan, eroina romanului „Baltagul” de Mihail Sadoveanu”. (pag. 93)

Nelipsitele idealuri ale tinereții precum și bucuria împlinirii acestora, emoțiile simțite în timpul dragostei adolescentine, a primului sărut și nu numai, „Galbenă gutuie”, dar și greutățile întâmpinate de-a lungul vieții, au format omul de azi. Vezi „În căutarea destinului” (pag.121)  din care, încă de la început reții din moto:„Dacă găsești un drum fără obstacole, probabil că drumul acela nu duce nicăieri”(J.F.Kennedy).

  Ajuns elev în școala militară,  Ion Gociu a suportat cu stoicism toate privațiunile  și servituțiile învățământului militar, gândind că drumul pe care l-a început îl duce spre realizarea idealurilor sale.

Din punctul meu de vedere, omul de azi (autorul) a realizat faptul că în ciuda apăsărilor sufletești ce bântuie viața oricărei persoane, viața merită cu adevărat trăită.

Aceasta este cea mai mare învățătură pe care noi, cititorii de pretutindeni, o putem concluziona la citirea acestei cărți, că nu trebuie să ne dăm în lături de la această luptă permanentă cu viața și trebuie să facem tot ce ne stă în putință să nu ni-o irosim.

Indic această operă, nu pentru că sunt aici să fac asta, o propun din suflet.

O recomand atât adolescenților care, cu siguranță  au ce învăța   din această scriere, o propun și persoanelor mai pretențioase din punct de vedere al literaturii, pentru că merită cu adevărat, dar nu în ultimul rând, o indic și oamenilor ce se încumetă să dea piept cu adevăratele greutăți și sentimente pe care un om ajuns la o vârstă octogenară le-a trăit cu atâta patos.

Vă mulțumesc!

Irina Barbulescu, 14 ianuarie, 2015.

Publicat de Sămănătorul - bloguri pe teme de interes la marți, februarie 16, 2016

                               

        CIREȘE AMARE DE ION C. GOCIU

            Editura TipoMoldova, Iași, 2014

         Volumul de proză „Cireșe amare”, semnat de Ion C. Gociu, un scriitor deja cunoscut în lumea literară gorjeană și nu numai, tipărit la Editura TipoMoldova , colecția Opera Omnia -proză scurtă contemporană, Iași, 2014, cu o prefață de prof. dr. George Mirea, intinulată „Debranșarea de la viciul… lecturii”, cuprinde în cele peste 300 de pagini titlurile a cinci nuvele: Idile, Jugul din Gura Lupoii, Coarba, Destăinuiri la ceas de seară și Cireșe amare       

        Prima nuvelă, intitulată Idile, este povestea sinuoasă a unei femei care era  „pur şi simplu revoltată de viaţa ei anostă, lipsită de bucuriile tinereţii” .Violeta Neşu, nora  Tomiţii lui Boian Neşu din Brădet, este venită la ţară, în casa soacrei sale, pentru a îngriji de gospodărie, cât timp  femeia era internată la spital. Persoană trăită la oraş, cu tabieturi „de doamnă abia trecută de 25 de ani”, căsătorită cu un bărbat mai mare cu câţiva ani, mereu plecat cu serviciul, este nevoită să se acomodeze pentru câtva timp cu treburile gospodăreşti într-o ogradă plină cu o „tâlvură” de păsări şi chiar să ducă vitele la păscut în Ogaşul popii, pe Valea cu Urzicile.

.       Acolo îl întâlneşte pe Bebe Popescu, student medicinist în anul IV, cu care are o scurtă poveste de iubire. Când se întoarce acasă, plină de remuşcări, constată trecerea unei alte femei prin patul conjugal şi atunci hotărăşte în sinea sa că ea trebuie să se realizeze, să  urmeze o facultate, să meargă la serviciu, indiferent de compromisurile pe care va trebui să le facă. La examene îl cunoaşte pa Ionel Pop, cu care va a vea cea mai frumoasă poveste de iubire, un om alături de care se simte încurajată  şi ocrotită. În al patrulea an de iubire şi întâlniri scurte, distanţa şi problemele familiale ale lui Ionel, duc la răcirea relaţiei. Totuşi Violeta îl aşteaptă să-i fie alături la examenul de licenţă, aşa cum i-a promis. El nu vine, ei i se face rău în sală şi „are un atac miocardic, petrecut în timpul susţinerii examenului de licenţă”. Moare, fără să fi aflat că, „în urma unui stupid accident de circulaţie” , nici Ionel nu mai trăieşte. Ca o stupidă coincidenţă, ei sunt înmormântaţi în aceeaşi zi, aproape la aceeaşi oră, dar în localităţi diferite.

Cea de a doua nuvelă, Jugul din Gura Lupoii, poartă cititorul pe la Lupoaia, locul unde „plecam duminica, cu vitele să le păşunăm, toată ziua”. Aceasta era ocupaţia  copiilor mai mărişori, bucuroşi că merindele aduse de acasă le permiteau să petreacă toată ziua, prinşi în felurite hârjoane şi, de ce nu, în jocuri idilice. Astfel, autorul aduce  amintiri din copilărie, asemeni veşnicului copil humuleştean, al cărui suflet tremura pentru Smărăndiţa Popii. Aici, pe acest colţ de rai, se petrece idila cu Menţa, cea cu care „la  jocurile în care ne ţineam de mână, am fost nedespărţiţi ziua întreagă, iar transpiraţia palmelor ne-a unit şi mai mult sentimentele”.

Dar tot aici, în gura văii, pe „un salcâm scorburos de vreme” atârna un jug vechi şi, alături, o tăbliţă de lemn scorojită care explica: „Trecătorule, blestemă să se aleagă praful de el şi de copiii celui ce a furat boii care trăgeau la acest jug”.

Peste ani şi ani, avea să se vădească făptaşul  furtului în persoana lui nea Păntilie al  Constandinei din Boştini, gospodar cu trei copii, oropsit de necazurile acestora şi rămas singur. Pe patul de moarte, la spovedanie, mărturiseşte preotului că el este  vinovatul. Cu abilitate literară, folosind metoda poveste în poveste, autorul ne aduce obiceiuri, credinţe, mituri, superstiţii, eresuri din lumea satului Ciuperceni şi a împrejurimilor sale. Astfel este şi povestea cu  moroiul Vâjaică şi cu obiceiul cunoscut plaiurilor  olteneşti: „l-au dezgropat şi i-au înfipt în burtă un piroi de-al mare, de se bat în căpriorii coperişului la căşi”

.

Cea de-a treia nuvelă, Coarba, prezintă cititorului  o poveste de vânătoare petrecută în aceste locuri. Folosind iar metoda poveste în poveste, scriitorul îl lasă pe Vasile Popete, un prieten din tinereţe, să spună o întâmplare neobişnuită. Povestind acela despre locul special numit Coarba, după numele unei femei care a locuit singură în această poiană  „Coarba a fost frumoasă ca o zână, iar trecută  de tinereţe era harnică şi pricepută în toate” şi a întocmit un fel de han, ca Moara cu noroc, unde se adăposteau „în caz de primejdie....unii din locuitorii satului”.

Vasile Popete, întors după ani şi ani în locurile natale, unde „Poiana de la Coarba nu mai este ca altădată!”, pleacă la vânătoare prin locurile ştiute, „pe matca Puturoasei, înspre Coarba”. Ezită să tragă „într-o hâţă de mistreţi încolonaţi perfect…era o scroafă cu şase godaci”, apoi, într-o poieniţă, găseşte „în ciopor, nişte căprioare, toate îndreptate cu capetele spre mine”. Singurul foc de armă slobozit lasă căzută una, care nu este moartă și pe care vânătorul o înjunghie cu pumnalul. „Eu eram autorul fărădelegii și eram buimac”. Această întâmplare îi aduce alte remușcări și îl determină pe Vasile Popete să-și vândă prețioasa sa armă tânărului său coleg Nicu. Peste un timp acesta este găsit mort, împușcat în burtă și „cu arma găsită lângă el, în partea stângă”. Un sfârșit dramatic, pentru care autorul lansează o întrebare: „Cine oare decide și rostuiește cursul evenimentelor atât de nefericite!:”

Cea de a patra nuvelă Destăinuiri la ceas de seară, prilejuiește prozatorului o analiză minuțioasă a metamorfozei oricărei femei. Relația dintre Panti și Pușa, doi oameni trecuți de o anumită vârstă, care se află într-o relativă singurătate, soții fiecăruia plecați în străinătate, la nepoți, începe aproape instantaneu. Pentru Panti această legătură amoroasă, târzie și oarecum scurtă, îi întărește convingerea că femeia poate avea până la șaisprezece ani puritatea unei flori sfioase de Viorea, spre douăzeci de ani ademenirile unei Zambile, ce își dezvăluie parfumul delicat și promițător, fără a-și deschide petalele, după treizeci de ani este un adevărat Crin Imperial, în plinătatea puterilor cuceritoare, cu parfum amețitor și petale gata-gata să se deschidă în fața unui cuceritor care o merită, după patruzeci de ani. Trandafirul  darnic și parfumat, devine stăpânul inimilor, iar după cincizeci de ani, femeia capătă frumusețea și înțelepciunea unei Crizanteme, care știe că depinde numai de ea să trăiască armonios, cât mai armonios, împreună cu iarna care vine.

Pentru Pușa, stadiul de Viorea se scurge între descoperirea propriei înfloriri și statutul de „fiică de exploatatori”, stare  care-i creează neplăceri la școală. Trecând de această perioadă îl cunoaște pe Adrian, inginer petrolist, viitorul soț și stare de Zambilă, căsătorită deja, îi oferă o nouă viață. Apoi cucerită de Sandy, „șeful unei echipe de control… bărbat frumos, matur și serios”, Crinul Imperial acceptă o aventură extraconjugală, fără urmări majore. În continuare se desfășoară viața de floare Trandafir când Pușa descoperă o infidelitatea a soțului petrecută în căminul conjugal, însă nu poate înțepa fiindcă acesta conchide: „Să fii rezonabilă, să iei lucrurile așa cum sunt și să știi că și tu la vârsta ei, ai făcut la fel. …Mulțumesc, doamnă, pentru înțelegere și să trăiești sănătoasă, iubitoare și tot așa de frumoasă”…Acum, relația cu Panti este un început în viața florii Crizantemă: Bondarule cu crisalide argintii, nu uita că ești singurul care te-ai înfruptat din nectarul meu de Floare Crizantemă!”

 Cea de-a cincea nuvelă Cireșe amare, are o temă mai tristă. Ionel, copilul Mariei şi a lui Costică Bobocel, ajuns elev de liceu, părăseşte satul şi locuieşte cu tatăl său, acum muncitor la fabrică, într-o cămăruţă cu chirie. Alături erau şi alţi chiriaşi, printre care şi Florica, muncitoare şi ea. Ionel încearcă să se obişnuiască cu rigorile noii vieţi. În ziua prăznuirii Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena merge împreună cu Victor, noul său prieten, la scaldă. În hârjoana lor, cocoţaţi apoi într-un copac, cei doi îi văd în zăvoi pe Costică Bobocel şi vecina Florica, prinşi într-o scenă  amoroasă. Băiatul este bulversat de această descoperirie, iar Costică, tatăl întors acasă, plin de remuşcări, a încercat să-şi împace feciorul cu cireşe dulci de mai, fructe pe care băiatul le refuză, lăsându-le neatinse. Şi  „Cireşele aduse în pungă, în dar pentru copilul său, într-o zi de mare  sărbătoare, din soiul de cireşe pietroase şi dulci, se făcuseră amare.”

Întregul volum de proză „Cireşe amare”, semnat de  domnul colonel (r) Ion C. Gociu, este o poveste  fabuloasă în care obiceiurile strămoşeşti, superstiţiile, blestemele se împletesc frumos cu descrierile  spaţiului, ale timpului şi ale anotimpului. Încât, ca şi  cititor, te întrebi dacă au fost necesare toate acestea pentru a învălui tema erotismului ce predomină aceste nuvele. Sau, dimpotrivă, înţelesurile şi subînţelesurile erotice au fost create special de acest autor talentat, pentru a avea posibilitatea să plimbe imaginaţia cititorului prin locurile de basm ale ţinuturilor natale. Oricare ar fi fost intenţia scriitorului, strategia folosită de domnul Ion C. Gociu a condus la o victorie: o carte frumoasă, bine scrisă şi captivantă,  pentru care scriitorul merită felicitări!

           Lucia Pătrașcu, Brăila, ianuarie 2016