Rezumat

MAIA roman vol.I

                                          Şatra din poiana Stejerelului

           Era într-o zi de sâmbătă după-amiază, când Petrică al Mărgăretii lui Mogoş coborî transpirat din  maşina încărcată de călători până la refuz.   

           Venise cu RATA, un autobuz anume destinat să fie cursă, ce făcea transportul călătorilor de la gara târgului până în comuna sa natală şi… mai departe. După ce-şi primi de la şofer cele două geamantane, aduse  de  pe portbagajul aflat pe acoperişul maşinii, fiindcă erau grele, se hotărî să le lase la magazinul sătesc al cooperaţiei, urmând să le care ulterior acasă, cu vreo ocazie. Erau pline cu de toate cele trebuincioase mamei şi neamurilor din sat.  De aici până la casa unde văzuse lumina zilei era  cale de vreo doi kilometri şi mersul pe jos, acum, chiar îi prindea bine, mai ales că se scăpase de greutatea  celor două valize. După atâtea ore de stat în  tren şi pe maşină, avea nevoie  şi de puţină mişcare, iar mersul prin sat era o desfătare. Se vedea copil, mergând la şcoala primară, duminica la căminul cultural, la nedei şi la horele de la sărbători,  însoţind şi câte  o fată, colegă sau mai mică,  până aproape de casa ei.

 Mergea încet, sperând să revadă din  oamenii care mai trăiau, consătenii lui de-odinioară, să le dea bineţe şi să-i întrebe de sănătate. Trecu de şcoală şi ajunse la intrarea în sat. Comuna Valea Mare avea şapte sate, că de aceea i se şi spunea Valea Mare. Pe poiana ce se află   de-a lungul mătcii Stejerelului, pârâu ce da numele satului şi trecea pe lângă el, acum, ca şi altădată, se instalase o şatră de nomazi. Aveau locul lor, stabilit de când lumea, şi-l respectau în fiecare an. Deşi le mai furau câte o gâscă, o găină, mai dau iama prin grădini şi culegeau fasolea şi pătlăgelele de pe araci, castraveţii şi ardeii graşi buni de cules, sătenii îi tolerau, sporind însă şi grija pentru averea lor. Lăieţii le spoiau tingirile, le cârpeau căldările, le reparau povernele şi câte şi mai câte treburi. Ţuica se face şi s-a  făcut întotdeauna numai în cazane de aramă şi acestea erau meşteşugite numai de nomazii căldărari.

 Când a trecut pe lângă şatră, s-a uitat atent spre cele trei corturi instalate şi a văzut că parcă nu mai arătau ca în   amintirile din copilărie. Copiii acestora nu mai erau aşa de murdari şi zdrenţuroşi precum cei de altădată, nu-i săriseră în cale cu mâna dreaptă întinsă să le dea… un ban,  bătându-se cu pumnul stâng în piept şi scoţând sunete guturale spre a-l impresiona. Locul, nu prea mare, părea mai aranjat, corturile puse în ordine având căruţele în spatele lor. Ba, mai mult, dintr-un cort se auzea o muzică dintr-un aparat de radio. O fetiţă cu părul blond, făcut codiţe şi plin de bănuţi  de argint strălucitori, prinşi cu grijă să nu-i piardă,  stătea pe un şezlong instalat în uşa cortului – ce-i drept cam murdar - având pe lângă ea, în supraveghere, mai mulţi copilaşi care se jucau prin iarbă. Deodată, s-a ridicat în picioare şi  l-a întrebat:

- Nene, cât e ceasu’?

 Profund uimit, fiindcă se putea aştepta la orice întrebare numai la aceasta nu, s-a uitat la ceasul de la mână şi i-a spus ora exactă,  precizându-i şi minutele, după care copila de vârstă incertă i-a mulţumit şi s-a retras în cort, pentru cine ştie ce treabă urgentă.

„Da!... Şi la căldărari s-au schimbat multe!” gândi domnul Petrică, bărbat cu studii superioare, trăitor de mai mulţi ani  în capitala tării, unde îşi avea serviciul ca inginer la o uzină de renume, reîntors în sat să-şi vadă mama, sora şi nepoţii, pe care nu-i mai văzuse de câţiva ani.

                                                                          *

Fiindcă era  sfârşit  de zi de vară cu soarele ajuns la chindie şi sătenii încă nu se întorseseră de la culesul roadelor sau cu vitele de la păşunat, drumul era pustiu. Pe bătăturile caselor nu se vedea ţipenie de om. Gospodinele rămase acasă trebăluiau grăbite prin cuhnii, cu grija mălaiului şi a terminării fierturii pentru cină. Aşa că Petrică nu  avu parte să întâlnească, până acum, pe cineva. Totuşi, îi ieşi norocul în cale că, la poarta lui Vasile al Gheorghiţii,  trei săteni se speteau ca să despice un caravei, un butuc gros de gorun cioplit în patru muchii, să-l facă scânduri. Pe un suport  amenajat, numit capră, lemnul supus lucrului  era suspendat şi prins în lanţuri. Un bărbat suit pe el urmărea direcţia corectă a pânzei joagărului,  ţinând şi trăgând în sus cu mâinile de cadrul ferăstrăului,  de care alţi doi bărbaţi, în picioare, împingeau şi trăgeau în jos cu putere pentru a spinteca  butucul în scânduri, treabă la care cu mulţi ani în urmă, pe când era student în vacanţă, muncise şi inginerul de acum,  tânărul Petrică de altădată.

- Bun lucru, oameni buni! salută Petrică după obiceiul locului.

- Mulţumim dumneavoastră!  răspunse omul suit pe capră, el fiind primul care-l văzuse, ceilalţi fiind întorşi cu spatele, opintindu-se când  trăgeau şi împingeau de cadrul ferăstrăului.

Prezenţa unei persoane străine îi determină pe cei trei lucrători să se oprească din treabă, profitând astfel de o mică şi binevenită pauză.

- Merge, merge? întrebă domnul Petrică, aşa, ca să se afle mai mult în discuţie. Blănile astea le făcurăţi azi? Observ că sunt bine despicate şi sunt destule pentru o zi de lucru! preciză el ca un bun cunoscător al sporului într-o zi de muncă, de care desigur că nu era străin.

- Ia te uită cine veni pe la noi! zise Gheorghe al Floarei din Deal, omul din pereche,  vecinul de mai la deal al casei mamei lui Petrică.

Lucru se oprise, joagărul fu lăsat din palme, iar omul de pe capră coborî să dea şi el  mâna cu musafirul sosit, pe care nu-l cunoştea, dar înţelesese că-i la origine din acest sat.

- Bă, Petrică, mânca-l-ar nenea, că nu te-am mai văzut poate de zece ani! Parcă ieri erai un băieţel şi veneai pe la mine să-ţi fac praştie să tragi după gaiţe. Cât de greu i-a fost Mărgăretii, rămasă văduvă de război când nu împlinise  30 de ani, să vă crească singură, pe tine şi pe soru-ta Domnica! Şi ce mai tată aţi avut! Era de fală în toată Valea Mare! Cine vrea o oală bună, mergea la Trifon să cumpere. Doamne, cât de repede mai trecu timpul şi cât de bătrân trebuie să fiu, dacă tu eşti aşa de mare şi om în toată firea! continua nea Gheorghe cu tristeţe în glas după tinereţea-i dusă.

Domnul Petrică  înţelesese că, revenit aici în satul în care s-a născut, este iar Petrică  din copilărie şi că  trebuie să se acomodeze cu apelativul de altădată, altfel, devine caraghios în faţa acestor oameni curaţi sufleteşte, dar neschimbaţi în mentalitate.

- Cât stai pe la noi? îl întrebă direct nea Gheorghe.

- Până după Sântamărie! răspunse Petrică.

- Aaa! o săptămână de zile… Te aştept să treci mâine pe la mine, că-i duminecă, să mai stăm de vorbă şi să bem câte un ţoi cu   ţuică bătrână. O am de peste zece ani, îi roasă de butoi şi-i galbenă ca lămâia. Pe aici n-are nima aşa ceva! De vreo trei ani  am tras-o şi o am pusă într-o damigeană de 25 de litri. O beau ca pe doctorie şi numai cu domni mari! Când am oameni la  lucru, le dau beutură din alt butoi, ţuică de anul trecut, care-i tot bună, dar nu-i tocmai doctorie!

- Mulţumesc, nea Gheorghe! Ne-om vedea ş-om mai vorbi, zise  Petrică luându-şi la revedere, ca să nu ţină oamenii din lucru, că li se ducea sporul! Dădu mâna şi cu ceilalţi doi ţărani, care fuseseră tăcuţi la discuţia lui cu Gheorghe. 

Până acasă nu se mai întâlni cu nimeni. Doar câinele de la casa lui Opregel îl lătră cu înverşunare scoţând  capul pe sub poartă, iar la Ioana lui Iosif îi sâsâi agitat şi cu ură un gâscan leşesc, enervat, când trecu prea aproape de tâlvura de gâşte, haremul  pe care-l stăpânea.

Drumul pe care-l mai avea de parcurs şerpuia de-a lungul pârâului. Când ajunse la ultima cotitură, pe fundalul livezii cu meri, peri şi pruni văzu profilându-se casa în care  s-a născut. De cinci ani nu mai venise pe aici, dar parcă nimic nu se schimbase. Se opri s-o privească. Soarele  n-o mai lumina. Se ascunsese după un nor ce căpătase borduri roşietice, viu scânteietoare, îmbiind la meditaţie. Ziua se micşorase şi o adiere răcoroasă, ca întotdeauna când vine  toamna pe aceste locuri, îl întâmpină cu suflul ei mângâitor, prietenos. Pe aici erau cândva locurile lui de joacă în momentele de repaus între prânz şi amiază, când vitele erau ostoite între două păşunări. Se opri… Aici era poieniţa unde altădată, pe timp de seară, se făcea focul pentru Furcă,  un obicei în serile de sfârşit de  vară  şi început de toamnă, când la un foc ce se aprindea seara prin grija copiilor, femeile veneau cu de lucru  şi  sporovăiau până noaptea târziu. Privi stâlpul crăpat de ploi şi soare, suportul pe care se monta Vârtejul la sărbătoarea Dragobetelui. Era făcut de bunică-su, din lemn de salcâm, ars la partea îngropată în pământ, ca să nu putrezească. Îşi mai aduse aminte cum s-a dat prima dată în Vârtej cu Floarea lui Mitru, colega lui de clasă, şi mamele lor râdeau de ei şi le scoseseră vorbe că se plac. Se aşeză pe  un butuc gros din lemn de salcie, scobit a fi bancă. Deşi era de pe vremea copilăriei lui, crăpase şi se înnegrise, dar  nu  putrezise, sau uitase el cum a fost. Deja era impresionat şi timpul parcă se oprise în loc... Privi unde odinioară era  vatra focului, unde se coceau jaiurile de la porumbii rămaşi toamna verzi. Atunci iarba  nu creştea niciodată pe această vatră, acum era verde şi se gândi că aici nu s-au mai aprins surcelele de multă vreme. O dovadă că „s-a pierdut obiceiul!” constată Petrică şi-l prinse iarăşi nostalgia.                                                                                                                     

 Îşi aduse aminte că în acest spaţiu se oprea toboşarul comunei şi anunţa poruncile stăpânirii, hotărârile primarului privind prestaţiile comunale şi câte şi mai câte. În zilele de sărbători şi mai ales în duminicile, când nu mergeau la hore, aici se adunau femeile  tinere şi bătrâne, frumos primenite şi cu busuioc la ureche, pentru a-şi spune păsurile şi bârfele despre altele, iar noi, copiii, asistând cu „gurile căscate”, auzeam şi ceea ce n-ar fi trebuit, mai ales cele spuse despre bărbaţi, de multe ori neînţelegători faţă de necazurile nevestelor. Mămicile tinere îşi aduceau şi plozii sugari, cu leagănele în care-i ţineau, cărora le schimbau, în văzul lumii, scutecele ude şi murdare de nevoile fireşti, după care,  spre a-i împăca, fiindcă plângeau, le strecurau în gură ţâţa pe care o sugeau cu mai multă lăcomie, până adormeau cu nasul în sânul rotofei. Aici l-a văzut ultima oară pe tatăl său, când împreună cu alţii de seama lui şi-a luat la revedere şi au plecat la război, de unde nu s-a mai întors. Pe timpul războiului, aici se citeau scrisorile venite de pe front, se pomenea despre soldaţii morţi,  răniţi sau dispăruţi şi erau jeliţi de toată suflarea prezentă, indiferent al cui era.

 Aici, în acest loc, era, vrând-nevrând, şi o şcoală a vieţii, de la care şi Petrică a învăţat multe.

                                           _____________               

                                                      Clepsidra timpului

Îşi aduse aminte că la 22 iunie, ziua Sfântului Grigore Dascălu a anului 1941, în puterea nopţii, au început să bată clopotele bisericilor. Sătenii speriaţi din somn s-au îmbrăcat sumar şi au ieşit din case, adunându-se după cum le era obiceiul pe această poiană. Auziseră de mai multă vreme că-i primejdie mare, dar parcă nu le venea să creadă că va fi iar război  ca-n 1916. Omului de ce îi e frică nu scapă!

Crăcănel, cântăreţul de la biserică, aduse vestea că a început războiul pentru eliberarea provinciilor ocupate de ruşi. În noaptea aceea, Mareşalul ordonase: „Ostaşi, treceţi Prutul!”

Bărbaţii buni de armată care mai erau pe acasă rămaseră încremeniţi şi, duşi cu gândul la ce-i aşteaptă, începură să se închine. Femeile, deznădăjduite şi îngrijorate de  neprevăzut, gândindu-se la „ce se vor face singure cu copiii!”, se puseră pe plâns. Era o zi tristă, ca un bocet nesfârşit ce se întrecea cu dangătul clopotelor.

Tăcut, cu imaginile de atunci în minte, Petrică socoti din cap: „Aveam  nouă ani şi terminasem cu premiul întâi  clasa doua la şcoala primară.”

          Îşi mai aduse aminte de reacţia celor din casă, când tatăl său a primit ordinul de mobilizare. Toţi plângeau… iar mumă-sa  era disperată. Îşi smulgea părul din cap de deznădejde! Pătulul era gol, porumbii de-ai vechi erau pe terminate, iar anul nu se ştia cum va fi. Urma cea de-a doua praşilă şi ploaia întârzia. Comuna se golise de toţi bărbaţii tineri. Aproape toţi dintre ei fusese încorporaţi, mobilizaţi şi repartizaţi la unităţile ce se pregăteau să plece pe front.

În imaginea păstrată în memoria  sa mai văzu prima şi ultima scrisoare trimisă de taică-su, o carte poştală ce avea şi o ştampilă dreptunghiulară „CENZURAT”, din  care a reţinut că-i scria  mamă-sii: „Mărgăretă, să ai grijă de copii, că de-acum sunt numai în seama ta… Dumnezeu să-ţi ajute!”.

Şi atât.

           Îi veni în minte şi ziua când factorul poştal a adus certificatul de deces al tatălui său. Era într-o zi din postul Crăciunului, friguroasă, dar cu  soare. Printre sughiţurile care-i înfundau respiraţia, poştaşul l-a citit, fiindcă ea, mumă-sa, era aproape leşinată şi toţi vecinii care se adunaseră în bătătura casei, să audă nenorocirea, ţipau cu palmele la ochi. 

- „Fruntaşul, Mogoş Trifon , născut la data de 1 februarie 1911, în comuna Valea Mare … contingentul… şi a început şi el să plângă de n-a mai putut citi oprindu-se un moment,  …a murit în lupta de respingerea  atacului bolşevic la 2,5 km.  vest de localitatea Suha Balca din Transnistria”...  În acel document, îşi aduse aminte că mai scria …că a fost avansat post-mortem la gradul de caporal şi decorat cu Medalia Virtutea Militară. Era semnat de comandantul regimentului din care făcea parte.  Certificatul era  păstrat cu sfinţenie de mamă-sa la un loc cu mai multe scrisori, acte şi poze, toate îngrămădite în sertarul mesei din odaia bună.

            …S-a văzut apoi în clasă, la şcoală, când toţi copiii şi dascălii l-au primit ca pe un fiu de erou căzut la datorie pentru Patrie.  Pentru jertfă, lui taică-su  i s-au adus laude ce l-au făcut pe copil să fie mândru că-i fiul lui. Plânsese destul acasă în seara şi noaptea aceea, aşa că aici, în faţa tuturor, a vrut să arate că ştie să fie bărbat şi nu i-a curs nicio lacrimă, în timp ce toate fetele, colegele lui, plângeau cu lacrimile înnodate sub bărbiţe. 

                                                             _____________

                                                      Mândrie de mamă

…Se ridică şi dădu să plece. În drum, în faţa casei părinteşti, era un câine florean, care, văzându-l,  se ridicase în patru labe şi începuse să latre.

 „Câinele ăsta pe mine mă latră!” gândi Petrică. Şi aşa era, fiindcă numai el era pe  drum şi câinele era cu capul întors spre locul unde se aşezase, urmărindu-l ca pe un duşman al său.” Şi n-am niciun băţ cu care să mă apăr. O să stau aici până mai vine cineva!”

De pe Linie la Deal, se auzi hurducăind o căruţă. Era trasă de doi cai ce alergau la trap. Petrică îi făcu semn să oprească, sperând un ajutor de la căruţaş, şi-i prinse bine. Vizitiu era Dumitru lui Pricină, ţăran cu doi ani mai mare, cunoştinţă din copilărie, care opri căruţa  când ajunse în dreptul lui.

- Târrr!... zise Dumitru, strângând hăţurile, şi caii  rămaseră pironiţi lângă omul necunoscut, care făcuse semn să oprească.

- Bună ziua, Dumitre! Ce te uiţi aşa la mine, nu mă mai cunoşti? …îi spuse Petrică omului din căruţă.

Dumitru, cu hăţurile în mâini, îl privea fix şi nu-i venea să creadă  ce vedea înaintea ochilor. „Domnul acesta, bine îmbrăcat ca  la oraş, o fi  sau n-o fi copilul Mărgăretii, cu care se asemuia şi pe care nu-l văzuse de atâta vreme?”

- Bată-te să te bată norocul, Pătrule!... că aşa-i zicea în copilărie, când jucau ţurca pe izlaz.  Ţi-aduseşi şi tu aminte să mai vii în satul unde te-ai născut? De când nu te-am mai văzut! Că dacă nu vorbeai, nu te-aş fi recunoscut!..  Răsuci hăţurile pe capul vârtejului de la loitră, sări sprinten din căruţă şi-l cuprinse în braţe. În timp ce-l săruta, cu barba-i nerasă de-o săptămână, Dumitru îi înţepa  obrazul neted, amintindu-i lui Petrică de gestul pe care-l făcea cu peste patruzeci de ani în urmă tatăl său, când îl ţinea pe genunchi şi-i freca faţa cu barba, …ca să-l facă bărbat!

…Sporovăiră minute bune. Caii, bătând ritmic din copite, se apărau de muştele supărătoare, mişcând aprig din cozi. Dumitru, care se grăbea să ajungă în luncă să aducă un zgău de drugi – culesese porumbii – sări în căruţă şi îi promise că la întoarcere îi aduce valizele lăsate la cooperativă. Înainte de a da bice cailor,  strigă la doda Mărgăreta, mama lui Petrică, să lege câinele, că trece pe drum un domn de la oraş, de care o să se bucure…  când l-o vedea!

                                                                          *

 Mărgăreta, ieşită la poartă să-şi ia şi să lege câinele, văzu că  domnul care vine pe drum nu-i altul decât Petrică al ei! Nu putea să se bucure de plânsul care o podidi, udându-i obrazul cu pielea întinsă şi arsă de soare. Unul în braţele altuia, zăboviră mult la poartă, parcă uitând unde sunt.

Petrică rămase surprins când pe lângă ei trecu  ieşind din curte o tânără şi frumoasă ţigancă de căldărari, care îi spuse mamă-sii: „Săru-mâna, cocoană!”

- Brânduşo! Să treci zilele aste pe la mine, să-ţi mai spun câte ceva.

                                                           * 

Când Petrică   intră în bătătura casei părinteşti din Valea Mare,  unde nu mai trecuse mai nimeni de multă vreme, avu marea surpriză s-o găsească pe mumă-sa cu  masă întinsă sub dud, în partea cu umbră din bătătura casei. Pe masa rotundă cu trei picioare erau două străchini smălţuite, în care mai rămăsese câte ceva din ciorba de găină, pusă în ele. Prezenţa lui, venit pe neaşteptate după atâta vreme, strică rostul tainei duse la masa plină cu bucate.

- Vă stricai masa şi taina, mumă! Cine-i ţigăncuşa asta aşa de frumoasă de ţi-a intrat pe sub piele şi mâncarăţi amândouă?

- E de la corturile pe lângă care trecuşi. Mumă! Ăştia-s lăieţi ca lumea, cinstiţi şi curaţi şi mai spălaţi  ca Ioana lui Floricel, după care,  de nespălată ce-i, pute şi pământul pe care calcă. O trimisă tat-su să-mi aducă clopotul ăsta pentru Joiana. Că-i dată dracu de n-are păreche vaca asta! Tot timpul se răzneşte la păscut, de n-o mai găseşti prin tufe şi ogaşe. Auzi ce frumos sună!

 Îl luă de zgardă şi-l bălăngăni.

- Sună frumos, ca ăl de la Biserica Mare şi străluceşte ca soarele, preciză convingător Mărgăreta fiului său.  Îmi mai zisă să-l leg cu lanţ şi să-l prind cu lacăt când îl pun la gâtul vacii, că-i scump şi să nu-l fure cineva.

Petrică  luă clopotul în mână, îl cântări în palmă, văzu că-i turnat  din bronz şi fusese bine lustruit. Probabil  cu amor,  o pastă de lustruit metalele, pe care o ştia el de când fusese elev la liceul militar şi-şi lustruia nasturii de alamă ai ţinutei.  Ţinându-l de zgardă, îl  scutură   şi constată că mumă-sa avea dreptate. Suna frumos!

- Cred că se aude din capul satului când vii cu vacile acasă! remarcă Petrică cu sinceritate. Cât dăduşi pe el?

- Niciun ban. Lăietele ăl bătrân a trecut într-o zi prin sat, m-a văzut la poartă şi m-a rugat să-i dau o ulcea cu apă,   să bea, că-i era sete. Era o căldură de te ardea năsipul la tălpi. Părea ruşinos, că nu s-a uitat în ochii mei când mi-a zis: „Săru-mâna, cucoană!” După ce a beut toată apa, se uita pe drum la Vale când s-a şters la gură cu dosul palmei. Se aşezase într-o dungă, îngândurat, şi apoi îmi zise:

- Cucoană, fiindcă fuseşi bună cu mine, am să-ţi fac un clopot pentru vacă, c-o fi vreuna dintre ele mai rea, care n-are stare la păscut. O trimit pe fie-mea a mică să ţi-l aducă şi, dacă mai ai nevoie de ceva, să-i spui ei!

 Atât a zis şi  s-a dus ca din puşcă, pe drum la vale.

- O fi fost grăbit, că lăieţii când te prind nu mai scapi uşor de ei, zise Petrică, rotind privirea pe bătătura curată, măturată de azi.

„Plecă şi asta aşa de repede! cugetă Mărgăreta mai mult pentru sine, dar cu referire la lăiaţa tânără. Nici  nu terminai de vorbit ce aveam cu ea. Da, lasă că mai vine ea!  Vream şi o căldăruşă de aramă spoită,  cum am văzut la popa Vanghelie, aia care o duce cântăreţul Crăcănel, la Bobotează, în care oamenii  aruncă  banii. Fierbi în ea orice fiindcă nu cocleşte. Şi ce mânuelnică e!”

- Dacă o momişi cu ciorbă de găină, mai trece ea pe aici. O  să-ţi şi descânte, să-ţi dea în bobi şi să-ţi citească norocul în cărţi sau în ghioc. Dar, vezi să nu te adoarmă şi să găseşti casa goală după ce pleacă! Nici nu  ştii când a dispărut şi  ce ţi-a luat de prin casă.

- Văzuşi, Petrică, ce frumoasă e? spuse Mărgăreta, încântată de tânăra lăiaţă, de parcă vorbea de fata ei. Nu miroase deloc a ţigancă. N-are palmele crăpate, nici unghiile murdare, parcă n-ar face nimic la cort şi vorbeşte ca noi. Când o mai veni, o s-o descos şi o întreb eu mai multe şi  ce hram poartă! Ce crezi?... O fi fost furată de mică, de la vreun român, că-i prea albă la piele ca să fie  lăiaţă. De drag, să te tot uiţi la ea!... S-o mângâi ca pe o păpuşă de marmură, cum avea soru-ta una, când era mică, şi-a pisat-o Nicoliţa  lu’ Pârvu cu-n pietroi, când, jucându-se de-a mămicile, s-au încăierat pe ea, că nu s-au înţeles care să-i dea mai întâi să sugă.

Petrică se sui în tinda casei, băgă nasul prin camere şi rămase  uimit de curăţenia păstrată şi acum, ca pe vremea când mama lui era tânără. În ambele camere paturile erau aranjate, iar cei doi pereţi din odaia  bună erau acoperiţi cu odoare ţesute, de sus până jos. Unul cu o scoarţă şi celălalt cu un macat lucrat în cocleţe. Peste saltea erau puse aşternuturi ce se vedeau a fi curate. Căpătâiele din ţesătură aspră şi umplute cu paie  fuseseră înlocuite cu perne albe ce aveau cusuţi trandafiri de arnici şi erau umplute cu pene. Casa era primitoare şi fu convins că  va dormi bine cât  va sta în Valea Mare.  Acum îi părea rău că n-a mai trecut pe aici de-atâta vreme.

- Cu puricii cum stai, mumă? întrebă Petre, mai mult în glumă.

- Bine! …că eu nu ţin porcii pe bătătura căşii, ca alţii. Dar să ştii că în oborul de la vaci mai sunt. Acolo am şi porcii şi acolo doarme şi Floricel, că i-am făcut culcuş moale de fân, lângă coteţul viţeilor, să-i păzească noaptea. În hal-an  au venit lupii la şoprul lui Berci şi i-au rupt ulucile, de s-a speriat tot satul! Hainele cu care umblu pe-afară  nu le bag în odaie. Le las  agăţate pe cui în tindă, că nu le ia nima! Frunzele de nuc, înşirate pe jos, de-aia le-am pus, să nu intre purecii în odăi!     

Petrică ajunsese iar în casa părintească şi o găsise pe maică-sa sănătoasă,  cu gospodăria aranjată. Era o femeie încă în putere şi se apropia de şaizeci de ani. Tinereţea  şi-o petrecuse singură, crescându-şi copiii, şi numai ea a ştiut prin ce greutăţi a trecut. Îi scoseseră vorbe muierile din satul de  la Vale, că ar fi trăit cu unul din Brebenei, că se întâlneau pe curătură, dar n-a prins-o nimeni în fapt. Erau doar vorbe de muieri rele la adresa ei, femeie frumoasă şi singură, care n-a vrut nici în ruptul capului să se mai mărite.

- Nu mai găsesc eu om ca Trifon! răspundea ea la aluziile celor care îi purtau de grijă. Am doi copii şi trebuie să-i cresc cum se cuvine şi să-i iubesc şi pentru tat-su. Bărbaţilor  de-al doilea nu le pasă decât de muiere, nu şi de copiii ei de pe bătătură!... Aşa punea ea punct discuţiilor de acest fel, care n-o priveau, căci n-o interesau.

 Pensia de văduvă de război era  mică, dar era! Cu timpul,  nu-i mai ajungea nici pentru cumpărături de la prăvălie şi doar nu cumpăra multe, că muncea şi avea de toate. După război, banii se devalorizaseră şi de pensie se alesese praful! O vreme nici n-a mai primit-o. Nu mai era ca la început. A fost ajutată de naşu-su Cârlogea, învăţătorul copiilor, care l-a dus pe Petrică să înveţe la Liceul militar. Aflase că Mareşalul dăduse ordin ca fiii rămaşi orfani şi cei de invalizi de război, buni de carte, să aibă întâietate la admitere în aceste licee, unde toate cheltuielile erau plătite de stat. Opt ani n-a interesat-o nimic pe mamă. Şi aşa copilul ei i-a ajuns om mare.

Când era întrebată vreodată: „Cum  se descurcă fiu-su prin străini?”, Mărgăreta se lăuda la lumea de prin sat:  „Copilul meu primeşte totul pe degeaba. Îi dau haine din ştofă de ofiţer, bocăncei din piele de iuft,  mâncare şi găzduire. Armata  are şcoli unde să înveţe, să se spele, să mănânce şi să doarmă. Până şi bilete de drum primesc pe degeaba, când vin în vacanţă!”

 După un an de liceu, când a venit în vacanţa mare, nu-l mai cunoşteai, aşa de frumos se făcuse Petrică! Se deşirase şi-i stătea  bine în hainele de culoare kaki. Pe cap, avea o beretă tot kaki, ce avea o stemă în frunte şi-o purta pusă pe-o ureche, de nu mai putea Mărgăreta de dragul lui. Toate fetele îl plăceau şi se băgau să joace lângă el în hore. Doamne, ce fericită era Mărgăreta când îl vedea! Şi fetii notarului îi plăcea de Petre al ei, dragul de el!

„Mai este şi frumos şi cuminte!” glăsuia lumea când îl vedea trecând prin sat. „Seamănă leit cu tat-su,  fie-i ţărâna uşoară!”

                                                                          *

Aproape de miezul nopţii, Petrică se întoarse de la soru-sa Domnica, unde fusese aşteptat cu masa pusă, să cineze toţi. Locuia  cu bărbatu-su în casa lor, pe o uliţă, mai la deal de unde sta mumă-sa.

Pe fie-sa Domnica Mărgăreta şi-o măritase cu Vasile al lui Prunescu, tot în sat, dar locuia pe uliţa Pruneştilor.

 Acum, pe vară, Domnichii, care o avea pe fie-sa contabilă, măritată la oraş, îi venea o nepoată în vacanţă. Era un înger de fată, hărnicuţă şi bună de carte, ca şi maică-sa. Toată vara, cu fetele şi băieţii  de seama ei, păşteau vacile pe izlaz, şi pe ale bunicii, şi pe-ale străbunicii. Petre a cinstit-o cu ce adusese şi i-a mai dat şi bani, să aibă de cheltuială pentru bragă şi gogoşi, când merge duminica la hore.

 Intră uşor în odaie, se dezbrăcă de haine, îşi puse pe el pijamaua şi se culcă în patul pregătit din timp, de maică-sa. Pe masa înaltă din odaie, Mărgăreta îi pusese o ulcea nouă de pământ, umplută cu apă proaspătă, în care  aşezase pentru fiul ei un buchet cu flori de busuioc, cătină şi ochiul boului. Lângă ea, ca să fie! o cană cu lapte acru, acoperită cu un peşchir frumos lucrat, cu flori şi bordură din arnici roşu pe pânză de bumbac topit.

Liniştea era deplină. Vremea  se răcorise şi Petrică  adormi repede.    

            

                                                               __________

                                             

                                        Drama unei copile

În primăvara anului 1925, în cartierul Păcurari din Iaşi, pe una din străzile cu locuinţe îngrămădite, vechi şi cu geamlâc, în casa lui Aaron Zimmerman, soţia sa Raşel a adus pe lume o fetiţă pe care au botezat-o Maia. Evenimentul a fost sărbătorit potrivit tradiţiei de milenii şi a însemnat un prilej de mare bucurie pentru părinţii fetei, prietenii din comunitatea evreiască, ca şi pentru  cunoştinţele lor români.

Raşela mai avusese două sarcini, pe care le pierduse, şi venirea pe lume a acestei fetiţe a adus o mare bucurie în casa negustorului de coloniale, care şi-a pus mari speranţe de viitor în această mult dorită copilă.

  Până să meargă la şcoală a avut o copilărie fericită. În casa părintească, Maia s-a bucurat de asistenţa unei bone cunoscătoare a limbii engleze, care i-a sădit copilului dragostea pentru limbi străine. Era o gândire  pragmatică, de prevedere, a părinţilor. Raşel  avea din partea mamei ei o mătuşă care locuia în America şi, gândea ea, niciodată nu se ştie cum vor merge timpurile! De aceea era bine ca fata ei să înveţe limba engleză care se vorbeşte de americani. Dacă o fi nevoie să meargă pe la mătuşă-sa, trebuia să ştie să vorbească limba celor de peste Ocean.

Şcoala primară a făcut-o în Iaşi. După cele patru clase obligatorii a dat examen şi a fost admisă la Liceul Comercial, aşa cum doreau părinţii, că numele de comercial al şcolii le suna bine în urechile lor de negustori.

Cu ajutorul bonei şi cu exemplul din familie, fata şi-a însuşit bine manierele de comportament şi codul de respectare a valorilor agonisite cu trudă. Înţelesese rostul şi menirea banilor şi nu cerea părinţilor nimic peste ceea ce aceştia credeau că îi este necesar unui elev de liceu, să cheltuiască zilnic. Învăţase să socotească, să salute şi să mulţumească şi pe englezeşte.

Împreună cu părinţii, de marile sărbători Shannah Roş Ha, Yom Kipur sau Hanuka,  mergea la sinagogă,  unde asculta smerită predicile rabinului, iar acasă asculta cu smerenie citirile din cărţi ale tatălui său şi se ruga lui Dumnezeu pentru iertarea faptelor rele din trecut şi la schimbare în bine, pentru viitor. La sabat, spre seară, când soarele este la asfinţit, prin rugăciune spunea: „Semnează, pecetluieşte!”, adică dorinţa şi urarea pentru un an bun şi fericit.

La liceu, în clasă, deşi  fată fiind, încă din iarnă  a fost supusă  de multe ori răutăţilor fiilor de legionari, care, direct sau pe ascuns, n-o scoteau din „jidoafcă împuţită!”  În acest viespar întărâtat de concepţii rasiste, antisemite,  s-a găsit totuşi un elev dintr-o clasă superioară, care dintr-o simpatie reciprocă îi lua apărarea. Era iubitul ei şi era fiu de români. Într-o seară, când se plimbau numai ei doi pe una din aleile din Copou, prietenul  ei a căzut pradă unor necunoscuţi, care l-au bătut cumplit, chiar în prezenţa ei, „ca să se înveţe minte să se mai plimbe cu o jidoafcă!”

Într-o zi din luna aprilie 1941, după vacanţa de Paşte,  când  a vrut să intre în clasă, a fost primită cu ostilitate de un grup de fete şi băieţi care aveau aplicate pe bluze nişte însemne pe care le cunoştea a fi naziste. Aceştia i-au blocat intrarea în clasă şi i-au lipit pe spate steaua  galbenă a lui David, care atunci era un simbolul  famat şi discriminatoriu al evreilor de peste tot. Îi reproşau că ei, evreii, L-au răstignit pe Isus Hristos şi că sunt vinovaţi de toate relele omenirii!

Durerea strecurată şi cuibărită apoi în sufletul ei de adolescentă a fost atât de puternică, încât a leşinat  când cobora  tristă  pe scările abrupte ale clădirii liceului. S-a împiedecat, a căzut şi s-a lovit la cap. A fost ridicată de unii elevi cumpătaţi  şi dusă la cabinetul medical, unde doctorul, care-i cunoştea părinţii, i-a chemat „să vină s-o ia acasă”. Din acel moment,   cunoscând situaţia din oraş, părinţii s-au hotărât s-o retragă din liceu, înainte de încheierea anului. Fiica lor nu mai putea să reziste umilinţelor şi violenţelor la care era supusă!

                                                                    ____________                        

                                                                Iaşi, iunie 1941

Încă din iarnă autorităţile au început presiunile asupra populaţiei evreieşti, sub toate formele. Casele le-au fost însemnate,  vopsindu-le pe uluci şi ziduri Steaua lui David, şi li s-a interzis cu pedeapsa morţii prin împuşcare părăsirea domiciliului.           

                  A urmat calvarul!                                           

Au fost arestaţi şi duşi la chestură pentru anchete  peste 3200 de oameni, au început jafurile asupra bunurilor pe care le aveau. Cei care nu se supuneau erau împuşcaţi în propriile curţi, în case, pe stradă, oriunde! Li  s-au impus restricţii de circulaţie după lăsarea serii, deşi nu mai îndrăznea nimeni dintre ei să mai iasă din case. În ziua de 29 iunie 1941, la o săptămână după intrarea României în al Doilea Război Mondial, în  gară la Iaşi se formaseră deja garniturile de tren cu vagoane de marfă, care să-i transporte pe evrei către o destinaţie „necunoscută”, deşi  autorităţile ştiau deja că era oraşul Călăraşi. În aceste trenuri ale morţii, în fiecare din vagoane erau înghesuiţi şi peste o sută de oameni, bărbaţi, femei, copii. Căldura era înfiorătoare! Oamenii se sufocau de zăpuşeală, n-aveau apă şi mureau pe capete, deshidrataţi şi înfometaţi. Pe drum, din loc în loc, trenul oprea şi erau scoase din vagoane trupurile celor decedaţi. Era un spectacol macabru, dezolant, cumplit!

 Aaron Zimmerman, soţia Raşel şi fiica lor Maia fuseseră şi ei urcaţi  cu forţa într-un vagon dintr-un tren al morţii. Pe drum, după două zile insuportabile, Aaron moare subit, proptit de soţie şi, după el, de disperare, tristeţe şi neputinţă, moare şi ea, sub ochii îngroziţi de spaimă ai fiicei lor. La una din opririle de pe traseu, morţii au fost aruncaţi din vagoane, uşile închise, trenul pus iar în mişcare, în aceeaşi direcţie necunoscută de nefericitele fiinţe sortite să trăiască iadul pe pământ.

 Maia, la numai 16 ani, rămasă singură pe lume, rezistă până la o altă oprire. Într-o gară necunoscută, profită de neatenţia poate voită a celor care scoteau morţii din vagoane şi coborî. Furişându-se pe sub tren, trecu printre mai multe garnituri staţionate şi ajunse la peron. Pe o tablă imensă, prinsă la vedere pe peretele clădirii, citi numele gării: CIULNIŢA. Auzise de această gară, dar nu-şi aducea aminte pe care cale ferată este. Pe aici nu călătorise niciodată. Nu ştia de unde vin şi unde se duc trenurile. Parcă picase în altă lume.                           

Maia, deşi era acum o domnişoară frumoasă, mignonă, cu faţa prelungă, ochii mari, căprui, nasul drept, cu părul negru, strălucitor, pe care îl purta cu cărare pe mijloc, lăsat pe umeri în două bucle care-i încadrau obrajii măslinii, scoţându-i în evidenţă  gingăşia inocentă, arăta în acel moment ca o fiinţă năucită! Lângă ea îi muriseră ambii părinţi, fără ca măcar să  poată spune ceva şi tot în prezenţa ei fuseseră  aruncaţi din tren şi lăsaţi undeva, pe-un câmp. În prezenţa lor, casa din Iaşi în care s-a născut şi au locuit le fusese devastată  după ce fuseseră scoşi în stradă, luate bunurile şi escortaţi până la gară. Nu mai avea pe nimeni şi era disperată! Nici măcar nu ştia unde se afla. Îi era sete şi foame… De aproape două zile nu mâncase nimic.

S-a aşezat pe o bancă. Cu capu-n poală, sprijinit pe palme, îşi plângea de disperare părinţii şi soarta. Când lacrimile i s-au terminat, au început să-i vină în minte evenimentele pe care le trăise.

 Pe când erau duşi spre gară, lui taică-su dintr-un buzunar ascuns, după ce a fost perchiziţionat şi pălmuit - că-i avea ascunşi - i s-au luat toţi banii pe care-i pusese acolo, precum şi ceasul de la mână, marca Tellus, cu cadranul de aur,  iar mamei sale îi luaseră cerceii din urechi  şi colierul de aur de la gât, un lanţ pe care erau înşiraţi nouă galbeni mari, austrieci.

 Acasă la părinţi avusese un trai pe măsură, îmbelşugat, chiar dacă autorităţile, în pregătirile de război, le rechiziţionaseră o parte din mărfuri şi bunuri. Nu simţise niciodată răul de foame.  În Iaşi avea multe prietene evreice şi românce. Între băieţi, prietenul cel mai bun, de care-i plăcea, fusese  un elev român.

 Învăţa bine  şi era în clasa a şasea de liceu. Mai avea doi ani şi-l termina.

          Acum, nu ştia încotro s-o ia. Îi era sete şi foame. Trebuia să bea apă şi să mănânce ceva. De unde şi ce? Pe cine să întrebe şi cui să-i ceară bani, că nu avea măcar un leu să-şi cumpere un covrig? Trenul din care  coborâse, după ce morţii fuseseră   aruncaţi din vagoane, se pusese din nou în mişcare şi plecase din gară. Unde?... Poate tot înainte, în altă direcţie, sau înapoi, ca să-i deruteze pe cei cărora, încă în agonie, le mai pâlpâia în inimi un licăr de speranţă.                                                                                              

                                                  

                                                                    *

Pe peron, sub comanda unui gradat, a apărut o grupă de soldaţi mergând în pas cadenţat. Zgomotul strident al potcoavelor şi ţintelor de la bocancii loviţi de caldarâm i-a declanşat o spaimă, precum cea de acasă, atunci când au venit jandarmii să-i ridice. Crezu că pe ea o caută. Se ridică din locul unde stătea şi, încet, fără să atragă atenţia, plecă în sens opus. Trecu iar pe lângă şirurile de vagoane şi ajunse la marginea staţiei. Acolo, pe o poieniţă, era aşezată  în trei corturi o şatră de lăieţi. Şaorii, cum o văzură, veniră spre ea să cerşească. Mergea împleticindu-se, îi auzea, dar  nu-i mai vedea. În  spectacolul real, visa că pluteşte într-un abis, că dincolo de el se află  limanul  norocos al făgăduinţei, un pustiu confuz de unde un Rabin sau un Moise, cu  toiagul în mâini, îi făcea semne să se apropie. Şatra i se păru a fi un trib izraelit în pustiu, aşa cum şi-l imagina ea când asculta povestirile tatălui său, în zilele de Pesah. Simţi că nu mai are aer şi se prăbuşi fără cunoştinţă, sub arşiţa fierbinte a soarelui necruţător.

                                                            *

Când deschise ochii, nu a realizat unde este. Visase? Se întâlnise  cu Moise în pustiu şi acum era într-o şatră de lăieţi ce se mişcau haotic în jurul ei? Visul ei devenise o altă realitate. Capul îi era aşezat în poala unei ţigănci vioaie, care   o freca pe la tâmple   cu o fiertură de oţet amestecat cu plante ce aveau miros plăcut şi înţepător, rostind cuvinte neînţelese  de ea. 

- Te trezâşi, domnişoară? Mânca-ţi-aş curul, frumoaso ce eşti, că tare ne mai spăriaşi! De atâta vreme ne tot chinuim să te trezim şi nu credeam că o să-ţi mai revii. În cărţile babei, ieşî că n-o să mori şi ai să trăieşti mult şi bine! O să te măriţi cu un bărbat frumos, dar mai copt decât dumneata, ş-ai să-i faci mulţi copii. Dumnezeu să-ţi ajute! Dă şi la baba un crăiţar, ca să se izbândească şi să-ţi aducă noroc!

Maia, încă ameţită, nu pricepu ce vrea să zică femeia care o ţinea cu capul în poala ei şi, frământându-şi buzele uscate,  ceru să-i dea  apă să bea. De unde să ştie lăiaţa  ce hram poartă această domnişoară de rumân, frumos îmbrăcată şi leşinată de spaimele şi grozăviile sorţii.

- Măă, Gheorghe, mă! Adă repede un ibric cu apă răce, să bea fata asta,  că-i friptă de săte. Hai, că-şi reveni! Că nu mai credeam că este vreo nădejde, după cât fu ea de fleşcăită!

Fusese salvată de la pieire  de nişte ţigani borâţi, dar cu suflete de aur adevărat!

                                                                          *

Revenită din leşin, Maia văzu că între corturi era o vatră, atelierul de lucru, unde trebăluiau trei oameni. Doi din ei băteau fiarele înroşite în foc, pe nicovale ce sunau ritmic. Un altul, cu ambele mâini, manevra două foale făcute din piei de capră, suflând printr-o ţeavă în cărbuni, ca să fie mereu încinşi.

Nu departe, la un alt foc, pe o pirostrie mare, se pregătea cina care  împrăştia un miros deosebit de plăcut. Într-o căldare imensă forfotea mămăliga, iar într-o tingire mare de aramă se prăjeau câteva bucăţele de carne amestecate cu ceapă, mulţi cartofi şi alte legume. Mâncători erau destui, dar şi vasul în care se pregătea era pe măsură.

            Seara veni repede. Vremea se mai răcorise. Înainte de a se întuneca, ţiganii, ca la o comandă, se adunară să cineze la masa  întinsă pe jos. Erau trei familii, neamuri între ei, iar corturile adăposteau 15 suflete. Toţi puradeii erau sub zece ani, iar baba, care era cea mai bătrână, avea, după spusele ei, 35 de ani.

Când mâncarea fu împărţită în trei talere de tablă şi mămăliga răsturnată pe un cârpător şi tăiată cu o aţă în porţii pe numărul de mâncători câţi erau,  starostele rosti rugăciunea, se închinară şi  se aşezară pe jos să mănânce.

- Da, bine, Brio! se răsti Gheorghe de unde sta  pirandei lui. Pe fata aia  n-o chemi, că se uită în gura noastă. E suflet şi ea, fă! mai spuse ăl bătrân către babă.

Bria, nevastă-sa şi doftoroaia care prin descântece şi leacuri o pusese pe picioare, se sculă şi se duse s-o aducă pe domnişoara, să mănânce cu ei, iar Gheorghe numără iară bucăţile de mămăligă. Pentru domnişoară nu era socotită porţia şi tăie dintr-a lui o bucată, că era cea mai mare. Maia, negustată de atâta timp, pierduse reflexul mâncatului, dar mirosul prăjelii o trezise din agonie. Foamea o făcu să uite de regulile în care crescuse, privind cu nesaţ alimentele, care şi cum se mănâncă.

                                                                           *

Trecuseră  câteva luni şi venise toamna de când domnişoara Maia, care trebuia să fie acum la şcoală,  la un liceu din Iaşi, rămasă  fără altă speranţă, trăia într-o şatră de lăieţi. De şcoală uitase. De citit, nu mai citise decât ce scria pe firmele magazinelor şi pe tablele indicatoare puse  pe marginea şoselelor, cu denumirea comunelor prin care au tot colindat. Coborâtă din trenul morţii în gara Ciulniţa, a rămas singură pe lume, la adăpostul şatrei din mila acestor fiinţe de care era, acum, iubită şi ocrotită. Bria credea că ea a înviat-o şi o ţinea numai pe lângă ea, ca pe un obiect drag, ce-i aparţinea. Fata era  blândă şi frumoasă şi unde ea pleca, o lua şi pe domnişoara. Mergeau prin sate, strigau pe la porţi şi unde li se deschidea, baba, aşezându-se pe pământ, se apuca de ghicit soarta în cărţi şi-n ghioc. În suflat pe gât de lup, cap de cuc,  ca să aducă blesteme asupra duşmanilor numiţi, uitându-se mereu în ochii însoţitoarei ei, Bria era preocupată s-o  înveţe şi pe ea să dea în cărţi, să descânte de sănătate şi să le citească  la cocoane norocul în ghioc. Aşa  credea ea  că-i transmite puterea magică a vrăjitoriei şi a ghicitului  viitorului fetelor de măritat!

Pe Maia nimeni n-a întrebat-o până atunci ce nume are. Ce conta! Toţi din şatră îi spuneau „domnişoara”, o strigau „domnişoară!” şi era suficient, aşa că se ştia cine-i domnişoara. Totuşi, că erau mari, că erau mici, lăieţilor din şatră le era ruşine s-o tutuiască.

 După ceva timp, Bria a observat  că românca aciuită la ei  nu se închină şi nu spune „Tatăl nostru”,  că nu face ca ei, aşa cum fac toţi creştinii!

 Pe când mergeau amândouă spre un sat, fiecare purtând în spate câte o traistă în care să adune ce-or primi d-ale gurii, baba a întrebat-o:

- Domnişoară, mânca-ţi-aş curul! Da de ce nu te închini şi nu te rogi ca noi, că eşti tristă şi ai avut atâtea năcazuri, cât toată lumea asta  la un loc, de puteai să crăpi, nu alta?

- În credinţa mea, oamenii nu se închină! răspunse fata cu tristeţe, fără s-o privească, şi tăcu.

„Cum adică, de ce să nu să închine?  se miră baba, oprindu-se din mers şi uitându-se spre fiinţa plăpândă de lângă ea. Cum o să ghicească în cărţi? Cărţile şi ghiocul, dacă nu sânt închinate, n-o să-i spuie ce vrea ea, de la ele!”

- Da de ce nu vă închinaţi, fă? Că aşa-i creştineşte!

Maia se uită cu blândeţe la  femeia care a salvat-o şi acum o ocrotea ca pe copiii ei. Îi răspunse cu glasul şters, vinovat:

- Fiindcă noi nu avem credinţa ca voi. Suntem evrei şi credem în învăţăturile profetului Moise  şi-i altceva decât la voi. Noi n-avem biserică, nici preot. Avem sinagogă fără icoane pe pereţi. Conducătorul  nostru este rabinul cu care ne rugăm, ne învaţă şi ne dă sfaturi  dacă i le cerem. Niciodată noi nu ne spovedim la rabin, cum faceţi voi la preot! Credinţei noastre i se spune iudaism.

 Mergeau agale, fără să mai vorbească. Baba se frământa  cum să-i spună lui Gheorghe, Maia, gândindu-se la părinţii ei aruncaţi din trenul morţii,  la rabinul lor, care-i povăţuia de Sabat când mergeau la slujbă, la sinagogă, mort şi el în aceleaşi împrejurări.  

           De-acum, viaţa ei luase o altă  întorsătură. Trebuia să trăiască ascunsă de lumea în care   s-a născut şi a trăit. Nu avea curajul să-şi  pună capăt zilelor şi  în felul acesta se bucura de lumina zilei. Se resemnase. Se ataşase de aceşti oameni, cu felul şi modul lor de a trăi. Nu-i mai vedea nespălaţi, murdari şi împuţiţi, fiindcă nici ea nu se mai sinchisea de râpul adunat cu timpul pe burtă şi pe picioare. Se obişnuise cu mirosul de untură de urs şi de cort. Când stătea la foc să se încălzească, scânteile n-o mai deranjau, îi deveniseră prietene, se obişnuise cu ele, iar fumul n-o mai ustura la ochii. N-avea nicio grijă şi trăia de pe o zi pe alta. Mâncau ce aduceau pe ghicit şi descântat, cerşit sau schimbat pe vreun făraş, tavă, vătrai sau ibric. Preocupările pentru ziua de mâine dispăruseră.

             Când era elevă şi mergea la liceu, trebuia să înveţe zilnic, să-şi facă temele, să deseneze hărţi, să rezolve exerciţii la matematică, la contabilitate, să facă rezumate ale lecţiilor pe care să le citească în faţa colegilor  şi multe altele. Acum terminase cu toate, n-avea griji, dar ducea cu durere dorul părinţilor, plecaţi din lume fără voia lor.

Trăia!

 „De ce o fi lumea aşa de rea?” se întreba cu tristeţe Maia, de-atâtea şi atâtea ori. „Ce au cu noi de ne omoară fără milă? Că doar suntem tot oameni şi n-am făcut niciun rău cuiva! Acasă, tata  şi mama aveau mulţi prieteni creştini cu care se întâlneau şi se respectau. Clienţii care veneau să cumpere de la prăvălia tatei nu plecau niciodată cu mâna goală. Tata cu sârguinţă le cobora, fără să se supere pe ei, chiar toată marfa de pe rafturi, numai să-i mulţumească, fiindcă erau clienţii lui. Şi erau prieteni. Şi, dintr-o dată, lumea s-a înrăit de-au ajuns să ne ia tot, să ne dea foc  la casă şi să ne omoare. De ce oare? Ce i-a determinat să facă aceste lucruri, că doar şi noi suntem tot ca ei, chiar dacă avem altă credinţă!”

                                                           *

- Bre, andraliule, îi zise a doua zi Bria lui Gheorghe, pe când adunau de prin zăvoi surcele  pentru foc. Domnişoara asta nu-i fată  de rumân!

-  Da ce-i, fă?

- E jidoafcă! Ş-auzii că o cheamă Maia. Când descântam de izdat la fata popii, am auzit muierile vorbind  că pe ăştia, pe jidovi, îi omoară oamenii Mareşalului, pe unde-i prind. Părinţii ei au murit stând în picioare lângă ea, într-un vagon de ălălalt, fără fereşti şi scaune, cum i-o zice, nu ca ăle de dus oameni. I-au luat de acasă pe toţi, le-a luat banii şi aurul şi i-a omorât ca pe câni. Auzi, c-a fost măcel pe strada gării de la Iaşi, că de-acolo au fost căraţi aşa, prin ţară. Ea a scăpat că a sărit din trin, atunci când s-a oprit să-i arunce din vagoanele alea, pe ăi care începeau să se umfle şi să pută de căldură. Mi-a povestit că le bucea sângele pe nas şi pe gură. De-aia a leşinat, de n-o mai puteam pune nici eu pe picioare, cu atâtea leacuri. Săraca de ea, nu mai are pe nima în afară de noi!

Gheorghe rămase tăcut.  Descinse de pe burtă funia din betelii de tei, anume adusă pentru legat braţul de lemne de foc, ca să le ardă în seara aceea, şi le legă strâns, să nu le piardă.

- O ţinem la noi ş-om vedea ce-o mai fi. Or mai veni şi alte timpuri! S-o-nveţi să descânte, să ghicească în cărţi, că-i frumoasă ş-o plătesc bine cocoanele. Din pohtanul ăla  roşu cu floricele multe să-i faci şi ei fustă ca a ta,  s-o piepteni cu cozi şi să-i pui nişte arginţi găuriţi din lada căruţii, să samene a ţigani, ca noi.

- Da’ cu cine o mărităm, că-i trece  vremea şi i-au crescut ţâţăle? 

- ???

                                                             *

Atunci, încă nu bănuiau ce-i aşteaptă şi pe ei, ţiganii nomazi, viitorii deportaţi în stepa Transnistriei.                                                                          

În vara aceea, şatra lui Gheorghe s-a tot mutat şi a ajuns până la Făurei, au trecut şi pe la Slobozia, dar până la urmă s-au întors tot la Ciulniţa, loc liniştit şi ferit de neplăceri, de unde  ziua mai puteau aduna ce mai cădea, sau furau noaptea din vagoanele trenurilor încărcate cu mărfuri şi materiale,  în drumul lor  dinspre şi înspre  Constanţa.   

            

                                                 ____________                          

                      

                                                   Anul 1942

                                    

După bâlciul de Sânpetru,  căldărarii făcuseră rost de bani, că avuseseră mersoare bună la vândut cazane şi căldări. Respectând obiceiul, s-au dus pe la  bănci şi pe unde au mai găsit şi au cumpărat  cocoşei  cu chipul regelui şi galbeni austrieci de-ai mari, zimţaţi. În ziua numărării, Gheorghe i-a scos pe toţi de unde-i ţinea, i-a pus în vasul păstrat anume, cel  alb de porţelan, ţinut în ladă, şi a turnat peste ei vin de-ăl roşu. I-a spălat cu mare grijă, i-a vânturat şi apoi toţi ai casei, de la mare la mic, au băgat mâinile, amestecând cu degetele prin comoară, ascultându-le zăngănitul.

Seara, când copiii s-au culcat sub dune, părinţii au umblat iar la ascunzători. Piranda a descântat locurile goale unde-i păstra, care au fost din nou umplute de Gheorghe, cu toţi galbenii chivernisiţi înainte şi apoi.

                                                           *

                                                                                       

Lângă cele trei corturi de dinainte venite, din primăvară, pe vară mai veniseră încă două. Părinţi, copii şi nepoţi, erau de-acum 22 de suflete peste care bulibaşă era Gheorghe.

Un jandarm gradat şi un soldat trecuseră pe la şatră, îi număraseră şi-i înregistraseră într-un caiet  pe familii, aşa cum declaraseră ei. Dintre toţi, numai patru aveau buletine, restul au fost înscrişi pe nume şi vârstă, după cum au spus ei, sau părinţii lor. Baba Bria, care n-avea nici ea buletin, a declarat că pe fată  o cheamă Mariţa şi-i cea mai mare, apoi pe ceilalţi trei băieţi, Vasile, Grigore şi Ioan, precizând la fiecare şi vârsta pe care o au, că ţinea minte când şi unde i-a făcut.

- Pe fata asta am făcut-o iarna, în Cârnelegi, domnu’ ofiţăr, când eram la Ţăndărei, în satul acela de ţigani! Era zăpada mare şi n-a mers nima la primărie s-o declare, că era departe şi-a rămas aşa! Nici ăşia nu-s cu acce. Şi ce dacă! Aşa-i la noi, a mai explicat Bria autorităţii.

Ţiganii se strânseseră roată în jurul jandarmilor. Ai bătrâni erau  bănuitori şi îngrijoraţi, puradeii încă se mai hârjoneau. Alergau şi ţipau trăgându-se de păr, că haine pe ei nu prea aveau.

                                                           *

- Da bine, ofiţărule, mânca-ţi-aş curul, dar unde vrei să ne duci? Ne scrisăşi pe hârcii şi  văd că vrei să ne păzăşti ca pe vite, să nu fugim! îndrăzni să vorbească Bria în faţa gradatului care venise să-i vadă şi în a treia zi după înregistrare.

- Fiindcă e război şi trebuie să vă adunaţi câţi mai mulţi căldărari la un loc! Am primit ordin să  avem  grijă de voi  până plecaţi. Veţi merge să staţi pe lângă sate,  cu oameni mai bogaţi! Noi, până acolo vă ducem, că aşa este la război. Până mâine, şefii noştri ne spun încotro plecăm, aşa că pregătiţi-vă de-acum căruţele! preciză caporalul, uitându-se spre Gheorghe, starostele şatrei. Şi plecă.

                                                           *

Nu după mult timp, într-o după-amiază de august, la şatra lui Gheorghe şi a Briei de lângă gara Ciulniţa, gradatul s-a întors cu încă trei jandarmi care le-au pus în vedere să se pregătească imediat de plecare, că pe aici trece armata care merge pe front!

- Sunt mulţi soldaţi şi stau cartiruiţi pe lângă gară până se urcă în trenuri.

  Încă o dată le-au mai pus în vedere să se pregătească, fiindcă vor fi duşi undeva, să trăiască mai bine decât aici. Li s-a vorbit frumos, soldaţii au râs cu ei,    le-au plătit  cu bomboane şi ţigări pe lăieţele tinere, să  cânte şi să  joace din buric  jocuri d-ale ţigăneşti, pe babe să le ghicească norocul, de nu mai ştiau de bucurie şătrarii, de la mic la mare, ce noroc a dat peste ei!

- Şi unde vom merge, domn majur? întrebau ăi mai bătrâni cu oareşce neîncredere în cele promise, „că s-ar fi găsit şi pentru ei raiul pe pământ!”

- Bă, noi nu ştim unde! Dar o să vă aşezaţi pe lângă sate bogate, cu oameni darnici. Vă dau, că au de toate!  Şi căruţe  de ale bune şi mai  mari, furgoane, să încăpeţi toţi cu calabalâcul în ele, şi catâri tineri să tragă în hamuri  noi. Acolo găsiţi prăvălii cu stămburi colorate, câte vreţi şi ieftine, foi ţesute din păr de capră să vă schimbaţi pânza găurită de la corturi, pene pentru dune, ca să dormiţi pe moale şi  câte şi mai câte. O să vedeţi  ce bine o să vă fie!

 Unul dintre soldaţi, care pusese ochii pe Mariţa, că-i plăcea de ea şi o urmărea tot timpul, i-a spus gradatului, şeful său, că „fata aia mai mare  nu juca bine din buric, cum jucau fetele mai mici şi vorbeşte altfel ţigăneşte, de parcă n-ar fi ţigancă!”

Dar, fiindcă fusese declarată că a fost făcută de Bria  la Ţăndărei  şi în tabelul întocmit  era trecută lăiaţă în vârstă de 12 ani, aşa a rămas. Părea ea mai mare că îi crescuseră ţâţele, dar mărturisirea Briei conta. Fetele ţiganilor fac copii şi se mărită la vârsta asta şi trebuie să aibă ţâţele mari, ca să le dea puradeilor să sugă! gândea gradatul.  

                                                             _____________

                                               

                                                                  Spre Bug

Pe şoseaua Bucureşti-Giurgiu, într-un singur sens, mergea o coloană interminabilă de căruţe trase de catâri, măgari şi cai piperniciţi, care cum îi aveau, conduse de câte un lăiete  cu pletele lăsate pe umeri şi barbă până la brâu. Era un vacarm de nedescris. Din când în când, coloana se mai oprea să se odihnească şi animalele să se sloboadă de ce aveau rămase prin burdihane. La opriri, de fiecare dată liota de ţigani era înconjurată de jandarmii călări, supraveghetorii care  însoţeau coloana.

Nimeni, nici chiar însoţitorii, nu ştiau destinaţia acestor suflete. Ceea ce se aflase  era că în port la Giurgiu şi la Olteniţa, toţi vor fi îmbarcaţi pe şlepuri şi vor merge spre un loc mai bun decât cel de până acum.

La intrare, în marginea oraşului, coloana a fost oprită şi spre port pleca  doar  numărul de căruţe dinainte stabilit, care cum trebuiau îmbarcate. Ajunşi acolo, ţiganilor li s-a impus să-şi ia din căruţe numai hainele, vasele, mâncarea şi obiectele mărunte, iar catârii, căruţele şi corturile  urmau să rămână pe chei, fiind preluate de soldaţi.

Jale mare!!... Plângeau muierile şi îşi smulgeau părul din cap, copiii ţipau şi se dădeau cu fundul de pământ, iar bărbaţii refuzau să coboare din căruţele pe care încercau să le întoarcă din drum, dar fără nădejde, fiindcă erau înconjuraţi de jandarmii  conduşi de însuşi colonelul comandant al jandarmeriei.

- Da de ce? …De ce ne suiţi pe văpor şi ne luaţi căruţele, domnule? Unde ne duceţi? Vreţi să ne omorâţi ca pe jidani? Erau întrebările disperate ieşite din sutele de glasuri care se auzeau acolo, amestecate cu bocetele muierilor. Vacarmul era greu de ostoit.

Comandantul jandarmilor, suit  pe şlepul pregătit pentru preluarea deportaţilor, chiar şi cu ajutorul subordonaţilor săi cu greu s-a putut face  ascultat!

A chemat şi au fost aduşi la el zece pretinşi şefi cu puteri recunoscute de şătrari. Spera în potolirea răzmeriţei iscată în adunătura de lăieţi, încinsă de disperare.

Ca să-i îmbuneze, colonelul  le-a spus lăieţilor  „că acolo unde vor merge    n-au nevoie de corturi şi căruţe, că pentru ei sunt case şi maşini! Că pe vas n-au loc cu toate troacele lor, dar au alimente să mănânce toţi pe săturate pentru o săptămână, mai mult decât au nevoie.” A mai spus multe, dar  nu era de înţeles, că la întrebările lăieţilor răspunsurile lui au fost neconvingătoare.

- Unde ne trimiteţi şi de ce ne luaţi căruţele şi corturile, unde avem şi noi toată averea noastă? Era întrebarea cheie rămasă fără răspuns din partea colonelului. Unde suim puradeii şi muierile cu copii de ţâţă, bătrânii care nu pot merge? Că doar nu ne veţi ţâne numai pe apă!? Era o altă întrebare tot aşa de incomodă pentru un răspuns care să-i liniştească.

Justificarea „că locul încotro merg este secret!”, că ar putea fi atacaţi şi bombardaţi de bolşevici nu era nici ea convigătoare…

„Că acolo aveţi case şi tot ce vă trebuie care vă aşteaptă”… nici atât!

- Mai bine murim acu’, decât să nu mai avem nimic!

Colonelul a întrerupt discuţiile şi le-a dat drumul celor din stabor să se consulte cu ai lor, dar mai multă nevoie avea el de o pauză, să raporteze şefilor situaţia prea înfierbântată de pe cheiul portului.

La următoarea întâlnire, colonelul a comunicat sfatului bătrânilor că ministrul a aprobat ca să fie urcate pe vas din zece  căruţe  numai una, dar din cele mai bune şi cu animale tinere şi hamuri trainice.

Îmbarcarea s-a făcut noaptea. Cu galbenii scoşi din oiştile şi blănile căruţelor a mai sporit numărul atelajelor îmbarcate. Protestele lăieţilor năpăstuiţi au fost zadarnice, iar cei rămaşi fără mijlocul lor de transport şi îmbarcaţi forţat, cu burţile pline de galbenii înghiţiţi,   s-au aciuit pe lângă cele hotărâte să fie suite pe şlep.

Altă soluţie nu mai era… Şi puterile le pieriseră!

Aurul ascuns în burţi începuse să facă ravagii. Nu suporta mizeria în care intrase şi se vroia afară. Pentru mulţi a fost greu de a mai fi recuperat în totalitate.

Calea spre Transnistria fusese deschisă… Acolo îi aştepta iadul de pe pământ, pe care încă nu şi-l imaginau.

Exodul a durat până la începutul lunii octombrie 1942.

În Transnistria, pe lângă  localităţile stabilite, ţiganilor fără corturi li s-au făcut bordeie  cu paturi de pământ, dar fără aşternuturi şi insuficiente pentru numărul celor aduşi, mulţi rămânând să moară de frig şi foame, sub cerul liber. Între familii, pentru un loc în bordei se dădeau bătălii până la crimă. Încăierările erau ostoite de jandarmi cu armele, mulţi şătrari pierind împuşcaţi din ordin, fără milă.

Din cei rămaşi, ţiganii mureau de frig şi de foame pe capete. Cei cu câte un beteşug, bătrânii bolnavi şi copiii  erau primii care picau.

 „Doamne, ce ţi-am făcut de ne pedepsăşti aşa de rău!?” Erau strigătele de disperare ce se auzeau în plânsetele lor. Porţiile de mâncare, după ce că erau mici, nici alea nu mai veneau. Moartea unei femei grase a fost o binefacere efemeră pentru cei din bordei cu ea. Era îngheţată şi, timp de câteva zile, i-au mâncat carnea de pe coapse, jupuită şi prăjită pe foc! Cadavrul arăta cumplit înainte de a fi aruncat la groapa comună. Canibalismul se declanşase de foame, cu prea multă uşurinţă!

Intraseră cu adevărat în cel mai negru infern!

                                                    *    

Ai lui Vânătu au fost duşi şi ei,  tot cu şlepul! Căldărarii aciuiţi în poiana de lângă staţia Ciulniţa, Gheorghe şi cu ai lui, au ajuns în lagărul de la Suha Balca la jumătatea lunii septembrie. La îmbarcare pe şlep, fiindcă avea căruţă bună, catâri tineri  şi, cu un pumn de galbeni  în plus, dat cui trebuia,   sub motiv că are trei copii cu beteşuguri a fost lăsat şi el să-şi suie căruţa pe şlep. Pentru treaba asta, pe lângă banii de aur, când s-a dus să-i dea, Gheorghe a plecat cu Mariţa după el, aşa cum îi spusese supraveghetorul: „ Că trebuie s-o  vadă şeful, să-i completeze buletinul şi să-i numere anii, în  gură!” Nu c-ar fi bănuită că-i străină, pripăşită printre lăieţi. După ce a dat galbenii, Gheorghe s-a întors singur la ai lui, „că aşa i-a zis jandarul!” Asta a spus el, când l-a întrebat Bria unde-i fata.  

                                                        ______________

                                  Mariţa, pe mâna jandarmului 

                                      

           

Când starostele Gheorghe, uşurat de  o parte din avere, s-a  întors să se ocupe de căruţă şi catâri, să-i suie pe şlep, Mariţa a plecat după jandarmul gradat, pe post de supraveghetor, şi a fost dusă într-o cabină de dormit din pântecul şlepului, ca să-i  stabilească comandantul identitatea.

- Auzi, fato? i-a zis gradatul pe drum. Trebuie să fii căutată în gura şi, după numărul de dinţi crescuţi, îţi stabilim vârsta. După cum arăţi, nu te crede nimeni că ai numai 12 ani!

 Mergând pe lângă ea, jandarmul îi zise încet să nu mai audă şi alţii ce spune el:

- Este… că nu eşti ţigancă? Noi am avut o informaţie că din trenul de Iaşi, care a staţionat în gara Ciulniţa, ar fi fost văzută o femeie care a coborât şi s-a ascuns printre vagoane, dar nu am căutat-o …că aşa am hotărât eu!

 Când a mai auzit şi aceste vorbe, Mariţei, de spaimele trăite până atunci, i s-a pus o negură înaintea ochilor. Norocul ei cu spaţiul scurt, că apucaseră să coboare scara în cală. În timp ce deschidea o uşă, jandarmul îi vorbea domol, cu calm şi îngăduinţă, s-o liniştească. Nu mai avea faţa aia încruntată, cu ochii sticloşi când se uita la oamenii de pe cheiul portului. Amândoi intrară într-o cameră cu pat. Mai întâi el. Pe pereţii acestei cabine unde locuia supraveghetorul, alături de tablourile înrămate ale Mareşalului Antonescu şi Fuhrerului Hitler, Mariţa mai văzu şi alte poze colorate decupate de prin reviste, cu femei goale care îşi expuneau ţâţele dolofane şi sexul încadrat de  părul puberal,  bine conturat şi în diferite poziţii, ca figurile  să fie cât mai atrăgătoare.

- Domnule jăndar, mi-a venit ameţeală şi simt că nu mă ţin ţârloaiele! N-am aer şi-mi vine să cad din picioare, se jelui Mariţa bărbatului care devenise parcă mai îngăduitor.

- Nu-ţi face griji, că-ţi va fi bine şi vei avea numai de câştigat. Asta te asigur eu! Bea din cana asta, să te linişteşti! Şi-i întinse o cană mare emailată. Nu te îmbată, dar te răcoreşte.

- ??

- Spune drept, câţi ani ai şi de unde vii? Vorbeşte-mi pe ţigăneşte ce zic eu: Domnule plutonier,  mă cheamă (cum te cheamă) şi am venit la şatră  (de unde ai venit).

Un plâns dezlănţuit cuprinse trupul copilei, care vibra din toate încheieturile. Se vedea pusă la zid, cu mâinile legate la spate, în faţă cu o grupă de soldaţi  care o ţinteau cu figuri bestiale, având puştile întinse spre ea în aşteptarea comenzii năucitoare …Foooc! Apoi se văzu moartă, într-o baltă de sânge, cu pieptul perforat de gloanţe şi pe ei, pe jandarmi, prinzând-o cu  laţ de un picior, încă nerăcită,  târând-o prin praf şi pietriş până la marginea unei gropi, în care era împinsă cu bocancii, peste un morman de alţi morţi.

- Hai, linişteşte-te!  Că, dacă eşti ascultătoare, nu numai că nu paţi nimic, dar o să-ţi fie şi bine! Eu urc pe punte şi tu stai aici până vin. Pe uşa aceasta, şi-i arătă o nişă, întri într-o baie cu duş. Nu-i apă încălzită la foc, dar apa este destul de caldă şi numai bună de spălat. Acolo găseşti  săpun de-ăl parfumat, prosop şi odicolon. Fă-te curată peste tot, că într-o  oră vin să mâncăm. Să nu-ţi faci gânduri negre, că eu sunt om cu suflet… şi-mi place de tine!

Ieşi, plecând la treaba lui.

Uşa se închise şi în broască se răsuci  o cheie.

Era încuiată. Măcar era sigură că altcineva nu putea intra peste ea. Se linişti şi gândurile negre îi dispărură. Avea speranţe că nu va muri împuşcată ca un câine pe lângă vreun zid, aşa cum văzuse semeni de-ai ei pe străzile Iaşului.

 „Îi place de mine!” Aşa parcă-l auzi că zisese. „Acum, ce-o fi… o fi.!” Şi se uită atentă pe pereţii plini cu poze de femei goale şi frumoase. Toate o urmăreau cu privirile. În orice poziţie se aşeza, ele parcă  tot spre ea priveau şi ai fi putut crede că o urmăreau: „Ce cauţi tu aici?”

 „O fi fost vreuna din astea în cabina asta?” se întrebă  naiv copila încă virgină.   Dacă-mi propune, ce să-i răspund?” era o altă întrebare năucitoare pentru ea. La liceu, colega ei de clasă, Florica Decuseară, fusese exmatriculată fiindcă la vizita medicală de la începutul  anului a fost depistată că era gravidă. „Florica, avea atunci 15 ani, acum eu am 16 ani! Nu mai sunt nici elevă, nu mai am pe nimeni de care să-mi fie  ruşine. Sunt singură pe lume şi totul pentru viaţa mea depinde numai de mine!” gândea ea, înspăimântată de toate cele din juru-i.

„În seara aceea, când stăteam pe o bancă în Parcul Copou şi Ionuţ a fost bătut de garda elevilor legionari, eram numai noi şi era întuneric. Desfăcusem nasturii la bluză şi el, pe pielea goală, se juca mângâind sfârcul ţâţelor mele împietrite de emoţie şi plăcere. La liceu, la orele de anatomie, mi-a plăcut să ştiu totul despre organele genitale şi despre procreare, chiar dacă  planşele de anatomie expuse le priveam pe furiş, să nu mă vadă colegii. Acum, dacă trebuie  s-o fac, o fac şi mă liniştesc!”

Se apropie de o fotografie de revistă cu poza uneia din frumoasele expuse şi o mişcă. Observase că nu se plia bine pe perete şi, ridicând-o, sub ea descoperi o alta. Era aceeaşi femeie, dar fotografiată făcând sex cu un bărbat mai în vârsta decât ea. Amândoi erau complet dezbrăcaţi. Privi cu multă atenţie poziţia femei şi se transpuse. Simţi o căldură plăcută în tot corpul. Instinctiv se pipăi pe locul puberal şi simţi că se udase. Era femeie! Intră în cabina cu duş şi zăbovi mai  mult timp, sub şiroaiele călduţe ale duşului.

Pierduse noţiunea timpului de când stătea singură în cabina  dormitor a jandarmului supraveghetor. Avusese timp să se spele cum n-o mai făcuse de multă vreme. Despletise cozile, scosese arginţii şi zăbovise pe-ndelete, spre a-şi spăla capul în mai multe clătiri de ape şi, cu migală, de grăsimea de urs cu care unsese părul. Chiar şi uitase de când nu-şi mai udase cu apă şi săpun părul de pe  cap!  La casa lor din cartierul Păcurari aveau o baie cu cadă şi duş. Apa o încălzeau la un cazan cu lemne. Din fântâna săpată în curte, care avea o instalaţie cu o pompă de mână, montată pe tubul puţului, zilnic tatăl ei o manevra până umplea  bazinul din podul casei. Rezervorul de apă nu era prea mare şi, de aceea, trebuia să facă economie la spălat. Poate  chiar asta se avusese în vedere, adică economisirea apei, de-l proiectase aşa de mic. Fântânile erau adânci, cu apă puţină, dar ei aveau apă şi la robinet. Îmbăierea familiei  se făcea vara săptămânal, iarna însă mai rar.

La şatră, vara, când era cald, se spălau la râu, când se duceau, dacă se duceau! …Că era cam departe. Mai erau nişte bălţi cu păpuriş, mai aproape de şatră, dar apa de acolo puţea tare rău, aşa că mai bine se lipseau de scăldat. Pe cap, nu-şi aduce aminte de când nu s-a spălat, iar din când în când ungea  părul cu untură de urs, să nu facă păduchi. Nici pielea n-o mânca şi se simţea bine după ce se ungea.

După multă aşteptare, în broasca uşii se auzi din nou răsucindu-se  cheia. Jandarmul gradat pătrunse înăuntru, având  agăţat  la brâu, pe centură, pistolul în toc şi în mână o sacoşă bine burduşită. Se uită la fata care-l aştepta, îi zâmbi şi simţi în nas mirosul discret de apă de colonie.

- Cum a fost? Cred că te-ai plictisit singură!  …Că am stat destul. Îi scandal mare cu ţiganii, îi vorbi el ei, de parcă ea n-ar fi fost luată din şatră. Văd că te spălaşi, te pieptănaşi şi te parfumaşi ca o doamnă. Este adevărat că nu eşti ţigancă?...

Fata nu răspunse şi cu privirea galeşă se uită în ochii lui, încercând să-i transmită îndurare şi promisiunea  …că face orice!

- Cum te cheamă? o întrebă jandarmul înmuiat sufleteşte de fiinţa plăpândă din cabina lui.

- Mariţa!

- Acesta-i numele de-acum, pus la şatră, sau aşa te-a chemat întotdeauna? insistă el, ca să arate că ştie bine ce spune.

- Dacă vă rog, o să treceţi cu vederea şi nu mă divulgaţi?

- Să aud!

- La 12 ani, am fugit de-acasă la Constanţa cu un băiat, că-mi plăcea de el. Nu ştiam că fură. L-au prins şi l-au arestat, iar eu am rămas singură pe drumuri. Am plecat cu trenul şi în gară la Ciulniţa, în tren s-au urcat soldaţii. Toţi călătorii erau controlaţi şi, cum n-aveam buletin  şi nici bilet de tren, am coborât din vagon şi aşa am ajuns la şatră. Ţiganii m-au primit şi m-am hotărât să rămân cu ei. N-aveam unde merge. Ai mei îşi luaseră de multă vreme mâna de pe mine.

- Bine, bine, dar acum ţiganii pleacă …în lumea albă!

- Dar ni s-a spus că acolo unde mergem o să fie bine şi vreau să mi se piardă urma.

- Bine, Mariţo! Hai să mâncăm, că am bunătăţi. Diseară dormi la mine?

- Da!

În timp ce jandarmul, plutonierul Vasile Popescu, om însurat cu nevastă şi copii la Piteşti, de unde venea, cotrobăia după tacâmuri prin chicinetă, dintr-o dată fu îmbunat de  ideea renunţării la ceea ce avea în gând. „Sunt curve destule în port!” Adevărul aflat că fata nu-i ţigancă şi că-i spusese ce dorea îl făcură mai îngăduitor. „Era mai bine dacă ar fi fost ţigancă. Vedeam şi eu cum sunt la pat! C-am auzit că ard… nu alta!” îşi zise el în gând.

  Când se întoarse cu două căni şi cu  farfuriile şi furculiţele de trebuinţă  rămase încremenit. O găsi pe Mariţa întinsă pe pat, dezbrăcată şi întoarsă cu faţa spre el. Peisajul era stupefiant! Era aşezată într-o poziţie lascivă, perfect ispititoare pentru orice bărbat. Capul îi era sprijinit pe braţul stâng. Ţâţele, mere coapte, cu sfârcuri maronii, parcă doreau să-l împungă. Abdomenul supt cu o curbură între tors şi şold  expunea între coapse un ciuf ce marca genunea. Avusese de unde să se inspire. Colecţia de nuduri ale jandarmului supraveghetor, înşirată pe pereţi, era remarcabilă.

- Păi, ce facem? întrebă el nedumerit şi depăşit de situaţie.

- Aştept, fiindcă te doresc! răspunse ea cu tonul pe care-l credea că-i potrivit şi îmbietor, numai bun într-o asemenea situaţie. De-acum deveniseră parteneri egali şi aşa crezu ea  că trebuie să-i vorbească. Altfel, era considerat viol şi vrea să-l liniştească de temerea unui asemenea gând.  Avea 16 ani, vârstă pe care numai ea o ştia şi se putea mărita. Cunoştea destule cazuri, chiar bunica ei se măritase la 16 ani. Vorbind, se eliberase şi ea de complexe. Cel puţin acum, pe moment şi cât stătea aici.

                                                           *

   

Cu promisiunea că se mai întoarce de câte ori primeşte un semn de chemare, în dimineaţa zilei următoare, când i-a spus el să iasă din cabină, a urcat scara pe punte şi a plecat la ai ei. Plutonierul Vasile Popescu îi dăduse dovada scrisă că, în Tabelul deportaţilor, Mariţa în vârstă de 12 ani,  era fiiica lui Gheorghe şi Bria Vânătu.

                                                            *

- Făă!  Ce ţi-au făcut ăştia, de n-ai mai venit!? Toată noaptea nu s-a lipit somnul de mine, de spaimă că o să  te omoare!  Am crezut c-au aflat c-ai fost de ăia, aduşi cu trinul! Vorbe  care  iar o întoarseră.

- Nu mi-a făcut nimeni nimic! Ce să-mi facă? Le-a fost milă de mine că îmi era foame şi mi-au dat să mănânc, răspunse Mariţa şi se depărtă de ea.

- Gândeam că s-au pus pe tine, că eşti arătoasă şi ciupi de oichi! Stai aici, nu pleca şi spune-mi tot!

Fata, cu gândul la părinţii ei morţi şi aruncaţi din trenul morţii, la soarta fără speranţe care o aşteapta, începu să plângă şi se ascunse printre mormanele de lucruri care erau  grămădite pe puntea  şlepului.

Bria,  mai mult ca oricine, înţelesese şi se luă după ea, „să nu sară  cumva în Dunăre!” Cu vorbe domoale, o încurajă şi o asigură că are leacuri bune, că îi descântă şi îi dă o piatră de zbârceală de se face fată mare, cum a fost.

- Pe mine, la 12 ani m-a necinstit un rumân, că-i intrasem în grădină ş-am luat doi căstrăveţi, că mai mulţi nu erau! Mi-a ridicat fusta şi s-a pus pe mine. Numai aşa am scăpat, altfel rumânul, un hăndrălău cât toate zilele, zicea că mă omoară,  că-s hoaţă şi că m-a prins în grădina lui. Am spus asta şi tot ce-am păţit  babei  mele, care a murit şi m-a învăţat ş-a zâs: „Că fetele care-s răzbicite  să se spele cu apă rece şi să dea cu piatră acră pe acolo, când o fi sara aia, în care să mărită”. Nici Gheorghe n-a luat samă când m-am culcat prima dată cu el! Altfel, mă omorau şătrarii când mi-a luat cămaşa pochingheriţele! Nu-ţi face inimă ra, că doar n-ai vrut tu să păcătuești, ci te-a forţat, înghiţi-l-ar apele… de nenorocit!

Pe tot parcursul călătoriei cu şlepul, de mai multe ori,  Mariţa a dormit şi a mâncat pe alese, într-un loc numai de ea cunoscut. Dar acum lăieţii ştiau unde este şi nu-i mai duceau grija.

                                                          

                                                   ____________

                                                                Jocul destinului

Regimentul 18 Dorobanţi, mobilizat pe loc, fusese ţinut în rezervă pentru pregătirea recruţilor şi rezerviştilor. La sfârşitul lunii septembrie 1941 s-a îmbarcat în tren  în mai multe eşaloane şi a fost trimis pe front, cu debarcare la nord de Tighina. Transportul  a durat peste patru zile, iar concentrarea regimentului în raioanele stabilite s-a făcut cu întârziere. În acest timp, trupele române care trecuseră Nistru luptau la marginea Odessei.

                                                                          *

Pentru trupă şi cadrele regimentului începuseră greutăţile, chiar dacă nu intraseră în bătălie. Legumele pentru mâncarea oamenilor şi furajele pentru cai erau pe terminate, drumurile desfundate  deveniseră impracticabile, ploile  nu mai conteneau, iar vânturile reci suflau necruţător.

Transnistria era neprimitoare. Populaţia trăia în localităţi răzleţe, întinse în câmpia dintre Nistru şi Bug, locuind în case de chirpici şi bordeie. Cartiruirea pentru trupă în cel mai bun caz se făcea prin grajdurile colhozurilor, în locuri insalubre.

După un cantonament pentru refacere, regimentului i s-a dat misiunea de asigurare  a ordinii într-un teritoriu eliberat de la inamic, dar cu o populaţie rară, o amestecătură de etnii,  ucraineni, tătari, turci, români, găgăuzi şi altele . Se pregătea terenul pentru aducerea ţiganilor din ţară, aşa cum dăduse ordin Mareşalul. Misiunea a fost terminată în toamna anului 1942. Începând cu luna iunie, au fost aduşi peste 25.000 de ţigani, sedentari şi nomazi, risipiţi pe lângă mai multe localităţi, care erau supravegheaţi de soldaţii români, pentru a nu părăsi locurile stabilite iniţial. Pentru adăpostirea majorităţii ţiganilor s-au folosit  bordeiele făcute de soldaţi, dar şi  multe corturi ţigăneşti,  intrate cu ştirea jandarmilor.

 La terminarea acestei misiuni, care a durat câteva luni, regimentul a primit ordinul de marş, în vederea deplasării spre front. S-a  făcut vizita medicală concomitent cu îmbăierea, în etuve s-a făcut deparazitarea  îmbăcăminţii, s-a reparat echipamentul de pe oameni.    S-au potcovit caii şi s-au revizuit atelajele. La revista de front s-au verificat ţinuta şi armamentul, s-au completat stocurile de alimente şi muniţii,  s-a distribuit hrană rece pe trei zile şi trupele au fost puse grabnic în mişcare. Până la linia frontului aveau de străbătut poate sute de kilometri. Marşul se făcea pe batalioane, batalioanele pe companii, regimentul fiind înşirat pe mai bine de 50 de kilometri. În urma trupelor luptătoare mărşăluia compania de aprovizionare a regimentului, în compunerea căreia se aflau  sute de atelaje şi furgoane încărcate cu muniţii, alimente, echipament şi furaje.  Ştiută fiind acţiunea de diversiune  a grupelor inamice  înarmate, infiltrate în spatele frontului, s-au luat măsuri suplimentare de siguranţă. Fiind ultima subunitate în coloana regimentului, companiei aprovizionare i s-a pus la dipoziţie, ca ariergardă, un pluton de pază şi apărare apropiată.

Drumul era desfundat, noroiul trecea de carâmbii bocancilor. Oamenii şi caii erau obosiţi şi flămânzi, de-abia  se mai târau. Şi trebuiau să străbată în fiecare zi, chiar şi noaptea, cale de până la 50 de kilometri!

În compania de aprovizionare a regimentului se găsea încadrat şi soldatul fruntaş Trifon Mogoş, originar din comuna Valea Mare, care îndeplinea funcţia de încărcător materiale la serviciul intendenţă al regimentului.

                                                                          *

Cu toată pregătirea patriotică făcută soldaţilor de către ofiţerii comandanţi de plutoane, în marea lor majoritate foşti învăţători, pe Trifon nu l-au impresionat argumentele privind ducerea bătăliei până la nimicire totală a bolşevismului. Luase legătură cu localnicii, care trăiau într-o mizerie cumplită, provocată de  sărăcie, de la care nici cu bani nu găseai să cumperi  ceva de mâncare, având copii rahitici, bolnavi şi înfometaţi. Văzuse bisericile transformate în grajduri şi magazii, troiţe sfărâmate,  dar nu era convins să-şi dea viaţa  pentru ţară în felul acesta. Ajunsese la convingerea că oamenii de rând nu sunt aşa de răi cum îi prezentau ofiţerii comandanţi. „Dacă până la Nistru, gândea el, era un motiv să ne dăm  viaţa pentru fraţii basarabeni, dar ce  căutăm la Bug?  Şi până unde ne vor mai duce? De ce i-au adus pe ţigani în Transnistria?” Era o altă întrebare fără răspuns pentru el. Acasă,   s-a împăcat totdeauna bine cu căldărarii care veneau prin sat, cumpărase de la ei două căldări de aramă şi o povarnă de făcut rachiu, după care, acum, îi părea rău dacă o să moară. Şi  aici în Transnistria, când a fost de patrulă pe la şatre, i-a înţeles, le-a deplâns soarta şi, de milă, într-o zi, la cortul lui Mihai, bulibaşa cu care vorbea mereu, a adus pe ascuns nişte cartofi şi fasole, că n-aveau mâncare şi leşinau de foame. Dacă-l prindea majurul, şeful lui, era primul căruia i s-ar fi  aplicat aşa, …de saftea! cele 25 de lovituri cu centura pe curul gol, după cum scria în Ordinul dat de  Mareşal.

                                                                          *

După cinci ore de la plecarea în marş a primului batalion şi 30 de minute a ultimului, s-a pus în marş şi compania de aprovizionare. Drumul se desfundase atât de rău, că abia dacă mai puteau merge pe el căruţele trase de cai şi conduse de câte un soldat. Restul soldaţilor mergeau brambura, nu încolonaţi, ci cum puteau, pe marginea drumului, ocolind băltoacele şi încadrând căruţele  pe dreapta şi pe stânga.

Nu se înserase bine şi coloana companiei a fost atacată de bolşevici cu o şarjă de foc automat. Fusese luată prin surprindere şi plutonul de pază şi apărare dat ca întărire, la care    s-au asociat şi militarii disponibili ai companiei, s-a luptat din greu timp de peste o jumătate de oră pentru respingerea atacului, târându-se prin tufişuri şi ciulinii uscaţi ai stepei. La încetarea focului, compania şi-a continuat marşul.  La prima haltă s-a făcut numărătoarea oamenilor. Lipseau trei soldaţi. Concluzia comandantului de companie a fost că cele trei pierderi sunt victime ale atacului inamic şi cazul a fost raportat la regiment, nominalizându-i pe cei dispăruţi.

A doua zi s-a luat măsura căutării celor dispăruţi, trimiţându-se o ambulanţă la locul atacului. În noroiul din drum a fost găsit mort soldatul Ion Botez, iar la câţiva metri de el, în şanţ, era un alt  soldat mort, greu de recunoscut, fiindcă avea faţa zdrobită de o rafala de gloanţe. Pe semnul de tablă de la gât, unde era ştanţat matricolul, s-a stabilit a fi al  fruntaşului Trifon Mogoş. Cei doi militari au fost avansaţi la gradul de fruntaş şi respectiv caporal. Cel de al treilea soldat pe nume Vasile Apostol nu a fost găsit şi a fost dat dispărut. Cei doi au fost înmormântaţi pe câmp, aproape de marginea drumului. Li s-a pus la cap câte o cruce improvizată, pe care  s-au aninat căştile de metal şi li  s-a scris numele. Puştile au fost preluate de plutonierul de companie  şi, verificate, corespundeau la serii cu acelea primite de cei doi militari. Bucăţile din semnele de identitate cu numărul  matricolelor şi schiţa după hartă a locului unde au fost înmormântaţi cei doi militari au fost trimise, prin curier, la biroul evidenţei trupei de la regiment.

                                                                           *

                                                    

De la locul atacului bolşevic până la şatra lui Mihai, bulibaşa care stăpânea peste 300 de suflete în  corturi şi   bordeie, era  o cale lungă.  Drumul era anevoios din cauza mocirlei ce se formase.  Pe cer,   norii se răzbunaseră şi luna, timid, îşi făcuse apariţia într-o geană.  Părea imensă, dar era palidă de tristeţea ororilor la care era martoră şi  încerca  să spargă timid negura apăsătoare, instalată deasupra stepei ruseşti.

                                                           

                                                ____________

                              Povestea unui dezertor

În plină noapte, peste câmp,  un soldat ce ducea în spate o povară care atârna mai mult de jumătate din greutatea lui, se întorcea dinspre front, gâfâind de efort şi trăgând cu greu bocancii din noroiul cleios. În crăpat de ziuă,  ajunse la cortul bulibaşei Mihai.

Având în mână puşca încărcată cu cinci cartuşe, stătea nemişcat, în picioare, la oareşce distanţă de uşa cortului. Fără să strige, aştepta. Era sigur că oamenii din cort se treziseră de hăpăitul câinelui de sub căruţa lor ce lătra a om şi va deschide cineva să vadă cine este. Un catâr ce veghea sub învelişul de adăpostire agăţată de belie  şi el tot în picioare, slobozi, ca o rafală de mitralieră, nişte pârţuri din burdihanul mai mult gol. Apoi, blând, parcă  să-l identifice pe   musafirul nepoftit,   întinse botul spre locul unde sta soldatul speriat, din a cărui raniţă se simţea un miros plăcut de pâine.

Pânza cortului se mişcă, semn că cineva privea în afară prin vreo gaură făcută anume în urdar. Câinele bulibaşei, singurul scăpat nefript până acum, mai lătra încă, dar parcă nu mai era aşa agitat şi înrăit ca la început. Când urdarul se desfăcu şi  bulibaşa Mihai  scoase capul afară, soldatului i se păru că vede capul lui Hristos, aşa cum era pe fresca din tinda bisericii din comuna sa natală, cu Isus răstignit pe Cruce. Lăietele  îl recunoscu şi ieşi întins spre el.

- Ce-i cu dumneata, boierule? Te-ai rătăcit? Intră în casă că ţi-o fi frig ş-ai fi nedormit şi ud la picioare, continuă lăietele Mihai, stăpânul şi judecătorul ţiganilor din şatra lui.

- Am fugit de la armată şi-ţi cer găzduire. Nu vreau să mor ca un câine pe pământurile astea, aşa, că… vrea Mareşalul. Ţara mea şi-a ta e acolo de unde am fost aduşi aici, şi eu, şi voi. Primeşte-mă şi-ţi voi fi recunoscător!

- Da eşti dezertor şi-ţi rămân copiii pe drumuri, fără niciun ajutor, mai zise bulibaşa cu înţelepciune… Hai, intră în cort, că mă luă frigul, iar dumneata eşti obosit şi asudat  şi nu-i bine  să stăm aşa.

Din dunele cu miros rânced de untură de urs se auziră râsuri de copii care chicoteau fără griji şi cu bucurie că le-a venit un musafir de la care o să primească câte un dar. În limba ei ţigănească,  fetiţa cea mai mare le spuse  celor de sub bulendre că „eu l-am mai văzut pe rumânul ăsta şi-l ştiu bine că mi-a dat tutun dintr-o cutie cu capac, să-şi umple luleaua  ăl bătrân!”

   

                                                                         *

            Când soldatul  se trezi, soarele era la orizont şi abia mai strălucea palid pe cer. Dormise bine  în cortul nomazilor şi nu-l mai deranja mirosul supărător de fum şi untură  râncedă. Afară se auzeau glasurile copiilor şi câte o voce răstită de părinte, care poate îi certa să nu facă prea multă  gălăgie, „că în cort doarme un boier.”

                                                                          *

Azi-noapte, când a venit, rupt de oboseală şi de frigul care-i pătrunseseră în toate mădularele, l-a ascultat pe bulibaşă  şi s-a culcat în cort, în locul dinspre marginea unde  era căruţa.  N-a dat jos de pe el decât bocancii şi obielele, trăgând în locul lor ciorapii de lână împletiţi într-un cârlig, ca să fie mai groşi, de nevastă-sa, înainte de a pleca de acasă. Îi încălţa numai în cantonamente când se culca, să nu-i îngheţe picioarele. Foaia de cort a întins-o peste şerand  şi pe sub dună s-a astrucat cu pătura lui de soldat, care mai mirosea slab a naftalină.

N-a fost timp să-i spună bulibaşei cum s-a întâmplat şi ce gânduri are, dar mâine, după ce se scoală şi se spală, şi după ce mănâncă o cutie de conservă din fasole cu carne de porc, are timp de toate. În raniţă şi în sacul legat la gură cu o sârmă de la baloţii de fân, erau cutii de conserve să mănânce pe săturate, toţi ai lui Mihai! Măcar o dată să se sature. A fost primit  omeneşte şi nimeni nu i-a cerut nimic, ba dimporivă, l-au adăpostit.

„Până una alta, se gândea soldatul, m-or ţine să stau cu ei, măcar până se ia zăpada! O să fac tot ce zic şi cum zic, o să muncesc cot la cot cu ei, o să învăţ să bat fierul şi arama, că nu-i mai greu decât să faci un ulcior de pământ, la care eu sunt meşter  neîntrecut. Oare, o să trăiesc să mai apuc să fac vreo oală? O  să-mi mai văd copiii şi muierea care o să primească vestea că eu am murit? Ce-o fi în sat când se va auzi? O să-mi facă şi pomană!... dacă or avea din ce. La început, e bine să-mi facă de post că-i costă mai puţin! Azi îi vinerea, zi în care sunt declarat mort la datorie. Cred că o să-i dea pensie, că-i văduvă de război şi mama a doi copii mici.”

Singur în cort, se aşeză în genunchi cu faţa unde crezu că-i răsăritul, spuse rugăciunea Tatăl nostru, se închină de trei ori şi-şi mai dădu un curaj ...că nu trebuie să moară! Se ridică în picioare, se întinse, făcu câteva mişcări din braţe şi ieşi afară şi pe primul lăiete văzut, era un copilandru, îl întrebă de  bulibaşa Mihai.

- E în partea ailaltă. Stă de vorbă cu juzii la  Sfatul bătrânilor! Vrei să te duc la ei? continuă băiatul să-i vorbească ca la unul de-al lor.

- Mai târziu oleacă. Şi întră din nou în cort.

   „Să gust ceva din raniţă, că n-am mâncat de ieri de dimineaţă ş-oi merge!”, zise în gând Trifon. Scoasă din raniţă o cutie de conservă, o desfăcu, sparse în palme şi o ceapă, rupse o bucată din pâinea întărită ca lemnul şi cu lăcomie mâncă până se sătură. Din bidonul de aluminiu îşi umplu cana cu ceai rece şi-l bău cu sete. Se şterse la gură, închinându-se mulţumi lui Dumnezeu şi-l rugă să-l aibă în pază. Legă raniţa la baieră şi, de acum intrat în cortul bulibaşei din şatră, avu convingerea că nimeni nu va îndrăzni să-l prade.

„Să-mi pun pătura în spinare şi plec”, îşi spuse în sinea lui soldatul român, pripăşit în şatra ţiganilor deportaţi în Transnistria, consideraţi răufăcători în România.

- Cum te cheamă, băiete? îl întrebă  pe copilul  care îl însoţi şi până la cortul unde era aşteptat de bulibaşă şi juzi.

- Văsâle, boierule! Şi am 15 ani.

 Vasile îl chema şi pe taică-su, de care îi era dor şi nu mai spera să-l mai vadă vreodată.

 - Am muiere şi doi copii, care mi-s tare dragi. Să-mi dai şi mie ceva pentru ei, ajuta-ţi-ar Dumnezeu să-ţi ajute, că eşti boier darnic şi bun.

Într-un cort din mijlocul şatrei,  înşiraţi turceşte, aşezaţi pe pături ponosite puse peste paie, erau  adunaţi vreo zece  bărbaţi, toţi lăieţi dintre cei mai bătrâni. Se sfătuiseră până acum şi-l  aşteptau pe soldatul boier să se scoale şi să vorbească cu el. Întrând,  le dădu bineţe şi ei răspunseră cu „Să trăieşti, boierule!” Lumina de afară pătrundea greu  în interior, iar fumul de la ierburile arse, pe care toţi le fumau din pipe  lungi încovoiate, dădea un miros ca de corlată, dar iute, unde se amestecă fumul lemnelor arse cu răşina din şindrila de brad. Îl poftiră să se aşeze şi să ia loc lângă bulibaşa, care numai el hotăra ce  şi cum merg treburile într-o asemenea situaţie.

- Boierule, zise bulibaşa Mihai, eu te-am cunoscut de când am fost aduşi şi aşezaţi aici, în sălbăticia asta, din care cred că nu mai scapă nima dintre noi. Acu’, de foame, o să ne moară bătrânii, o să moară copiii ş-om muri cu toţii până la urmă. N-avem ce lucra, n-avem ce mânca! Satele sunt rare, lume-i puţină şi săracă, parcă-i sfârşitul pământului! Când ne păzeai, ne-ai lăsat să punem corturile şi s-avem căruţăle noastre. Ne-ai adus să mâncăm ca să nu fugim, ai fost bun cu noi. Nu ne-ai înjurat, nu ne-ai bătut. Eşti om bun. Dumneata eşti dezertor din armată şi dacă ne prinde că noi te ascundem în şatra noastă, ai lu’ Antonescu, nu l-ar mai răbda pământul, ne împuşcă pe toţi, începând cu mine. Vreau să fiu drept cu dumneata, dar  să nu  plătească şaorîi   noştri  oalele sparte! Spune-ne cum ai fugit şi cum ai ajuns în şatra noastră şi dac-om putea, te-om ajuta, aşa să ne ajute şi Dumnezeu nouă, că-i bun şi mare!

  Musafirul îmbrăcat militar, lepădat de gradul de soldat al Armatei Române, începu  a se destăinui:

- Pe mine muma şi tata m-au botezat Trifu (minţi), fiindcă am fost născut la întâi februarie, ziua Sfântului Trifon. Aşa să-mi ziceţi cât oi sta cu voi !

 Din cauza fumului de ierburile arse în lulele, se înecă şi începu să tuşească. Fuma şi el, dar aceştia parcă aveau ardei iute în pipe, de era mirosul aşa de puternic. Făcu o pauză primită în tăcere din partea tuturor. Apoi se apucă să povestească:

- După ce am îndeplinit misiunea de  pază şi ordine, când v-au adus în această tabără, regimentul meu a primit ordinul să plece pe front, spre Cotul Donului. Ne-au despăducheat pe toţi, chiar dacă nu aveam, ne-am îmbăiat şi ne-au dat să avem mâncare pentru trei zile. Eu m-am hotărât să dezertez, că nu vreau să mor pe aici. O fi bine, o fi rău ? Asta-i hotărârea mea ! Când am pregătit furgoanele de marş, că aşa se zice la căruţele de fân, într-un sac potrivit am pus în el câte ceva din ce-mi trebuie şi l-am  aşezat la-ndemână, ascuns, ca să pot să-l ridic oricând. Aseară, pe la răsăritul lunii, când mărşăluiam, am fost atacaţi de bolşevici cu arme automate şi am găsit momentul să fug. Am luat din furgon sacul, raniţa o aveam  în spate, arma în mână şi m-am pitit în păpurişul de pe marginea drumului, unde am stat până s-a terminat atacul. Pe timpul luptei coloana cu căruţele companiei nu s-a oprit, soldaţii ce mergeau alături de ele trăgeau din picioare şi eu am rămas singur, ascuns în tufele de buruieni. Se făcuse linişte ca după furtună. Nu era prea întuneric, fiindcă apăruse luna. Pe marginea şanţului am văzut un soldat căzut. M-am apropiat de el, l-am mişcat şi l-am întors, că era cu faţa în jos, era cald, dar mort. Avea capul zdrobit de o rafală de gloanţe. Sângele încă mai curgea. N-am putut să-l recunosc care-i dintre camarazii mei. Atunci mi-a venit ideea  să-i pun la gât matricolul meu şi să schimb arma mea cu a lui. Puşca  si matricolul lui sunt la mine. Deşi trăiesc, eu sunt cel mort după acte, iar el este dispărut. Dumnezeu să mă ierte pentru acest mare păcat pe care l-am făcut şi acum mă spovedii vouă!

În cort se lăsase liniştea. Toţi tăceau şi cei care înţeleseseră despre ce-i vorba  se mirau în sinea lor de iscusinţa lui Trifu.

 - Vă rog să mă  primiţi să stau cu voi  până la primăvară!

            În cortul unde se adunase tribunalul ţigănesc se făcuse o tăcere de mormânt. Trifu îi încredinţă că, dacă au încredere în el, va munci cot la cot cu ei, unde şi când este nevoie. Ca să nu le facă vreun pocinog, promise să-şi lase barbă şi plete şi-i rugă să-l împrumute cu haine de-ale lor, ale militare de pe el fiind bătătoare la ochi şi atrag atenţia autorităţilor care vin să controleze  şatra. Nu ştia că şi ei aveau câte ceva cazon, vândut lor  pe aur de către jandarmii care  i-au însoţit la venire şi i-au păzit să nu fugă. Le mai spuse că are  puşcă, baionetă şi o sută de cartuşe. Voi  hotărâţi dacă o arunc, sau o ţinem ascunsă pentru ca, la nevoie,   să vânez vreo sălbăticiune pentru hrana noastră. 

Bulibaşa, uitându-se încruntat la fiecare, citindu-le gândurile, le zise tuturor:

-Trifu, dacă vrea să stea cu noi, este ţigan de-al nostru şi numele de botez Trifu i se potriveşte. 

- Da! răspunse dezertorul. Şi nu voi mai părăsi până la moarte  oamenii care  m-au ajutat să scap de urgia războiului.

- Trebuie să jurăm cu sânge, preciză bulibaşa. Că nimeni nu va vorbi despre acest lucru, decât acela care va trăi după moartea lui, dacă va fi cazul. De azi înainte Trifu este ţigan căldărar ca şi noi şi să jurăm că-l primim în rândul nostru.

- Jurăm! ziseră juzii într-un glas.

Mihai  scoase din chimirul bătut cu ţinte de alamă un şuriu cu plăsele de os din corn de cerb, învelit într-o treanţă roşie, scuipă pe lama lucitoare şi   apoi o şterse bine cu acea cârpă. În linişte şi cu atenţie îşi crestă pielea de pe braţul stâng. Sângele începu să curgă şi gestul fu urmat de toţi lăieţii, inclusiv de Trifu.  Cu mâinile întinse, se ridicară în picioare, apoi pe rând îşi lipiră braţele, încrucişându-le unul peste altul, lipind tăieturile însângerate cu cea a noului venit, gest făcut în faţa lui Dumnezeu.

- Dumnezeu să ne ajute! Unul şi acelaşi pentru toţi, mai grăi bulibaşa şatrei stabilită lângă Suha Balca din Transnistria. Să spuneţi la toţi, dacă vă întreabă, că Trifu este lăiete rătăcit de şatra lui şi până şi-o găsi-o va sta cu noi, împărţind şi bunele şi relele. Până va avea un cort şi piranda lui, îl iau să stea, să mănânce şi să doarmă la mine, într-al meu.

            Bulibaşa se îndreptă cu faţa la răsărit şi îşi făcu semnul crucii de trei ori. Apoi băgă mâna dreaptă în tăşulă  şi scoase de acolo un inel de aur cu diamant, care prinse o rază de lumină şi străluci simbolic  în întunecimea din cort. Îl prinse de braţ pe Trifon şi i-l puse pe degetul inelar de la mâna dreaptă a noului venit.

- Este darul meu  şi ţi-l dau să fie al tău pe vecie. Să-ţi poarte noroc! Să-l porţi sănătos, dar nu acum, că  ţi-l iau jăndarii. O da Dumnezeu ş-om scăpa din iadul ăsta, că n-am  răstignit  noi pe Hristos! Din membrii staborului făcea parte şi Gheorghe Vânătu, însurat cu Bria,  care, fără să se ştie de şătrari,   o avea adoptată, ca fata lui, pe Mariţa.   

                                                   _____________