Ştiam că în ebraică „Maia” înseamnă „Primăvară”.
Aşa că, atunci când am primit înştiinţarea de la Reţeaua literară, un site literar pe care îl frecventez din când în când, despre o postare cu acest nume, am deschis linkul, curioasă să citesc despre Maia, cu speranţa că cel care s-a folosit de acest nume pentru personajul său îi ştie semnificaţia şi a creat un personaj pe măsura frumuseţii Primăverii.
Surpriza a fost una de proporţii. Încă din primele fraze am aflat că Maia este o evreică de 16 ani. Textul publicat acolo, m-a captat însă imediat datorită subiectului abordat, plasat la începutul verii anului 1941 în Iaşul răvăşit de presiunile autorităţilor asupra populaţiei evreieşti. Şi pentru că scriitura în sine m-a impresionat, am lăsat un mic comentariu. Nu îmi aminteam să fi citit înainte ceva de autorul respectiv şi nu aveam nici cea mai mică idee cine este.
Domnul Ion C. Gociu, pentru că dânsul este autorul fragmentului pe care îl citisem, a răspuns în scurt timp comentariului meu, atenţionându-mă că citisem doar un fragment din romanul în două volume, Maia, apărut la Editura Societatea Scriitorilor Militari, 2012.
Şi uite aşa, am început un schimb de mesaje cu domnia sa, care m-a onorat şi mi-a trimis în format electronic romanul Maia; cei 8000 de km care mă separau de România în acel moment făcând imposibilă o altă posibilitate.
Acum, când scriu aceste rânduri am în mâini cărţile respective, deşi încă mă desparte de pământul natal 2000 de km, pot să simt mirosul hârtiei şi parcă toate emoţiile şi trăirile personajelor din paginile lor îmi pătrund prin degete şi mă atrag într-un vârtej prin vremurile tulburi din timpul celui de-al doilea Război Mondial şi până mai recent în România anilor '70.
Cine ar putea crede că acest roman ce poartă numele unei fete, botezată de părinţi aşa probabil tocmai pentru că au primit-o în viaţa lor ca pe o Primăvară, te poate purta prin ani în care urgia pornită de minţi bolnave s-a abătut peste popoare şi etnii încercând să le răpună? Nici măcar copertele celor două volume nu te îndreaptă într-acolo. Poţi gândi doar că vei face cunoştinţă cu cea mai frumoasă ţigancă dintr-o şatră de nomazi (vezi coperta primului volum) care în timp ajunge o mare doamnă a cărei fiică va fi o pianistă cu talent, aşa cum ne face să credem imaginea coperţii celui de-al doilea volum.
Domnul Ion C. Gociu se dovedeşte a fi un bun psiholog şi în ceea ce priveşte cititorul, nu doar al personajelor care le-a creat în romanul domniei sale; ştie să atragă prin nume şi imagine.
Romanul Maia este un joc al surprizelor care te ţin cu sufletul la gură până la ultimul punct. Chiar ajuns la sfârşit, nu eşti sigur că scriitorul nu aşteaptă în colţul camerei ca tu să închizi cartea şi să îţi ofere cel de-al treilea volum în care acţiunea să se continue în alt timp şi spaţiu, asta pentru că, trecută prin situaţii la care o fiinţă umană cu greu poate face faţă, Maia, personajul principal al romanului este o supravieţuitoare.
Primul volum începe calm, într-o zi de sâmbătă când „Petrică al Mărgăretii lui Mogoş coborî transpirat din maşina încărcată de călători până la refuz”.Venea de la Bucureşti, unde muncea ca inginer la o fabrică importantă. Nu îşi vizitase mama şi sora rămase în satul natal de mai bine de cinci ani. Găsea mereu o scuză pentru întoarcerea în sat, poate pentru că deşi reuşise profesional şi material să se ridice la un nivel mai mult decât mulţumitor, chiar aşa, orfan de tată mort pe frontul din răsărit în anul 1941, nu reuşise în viaţa de familie, soţia părăsindu-l pentru altcineva.
Revederea locurilor natale şi a oamenilor din sat în drumul străbătut de la staţia de autobuz până la casa părintească îi aduc în minte amintiri ale copilăriei, zile de bucurii ca cele în care „s-a dat prima dată în Vârtej cu Floarea lui Mitru”, dar şi de altele dureroase, „când toţi copiii şi dascălii l-au primit ca pe un fiu de erou căzut la datorie pentru Patrie. Pentru jertfă, lui taică-su i s-au adus laude ce l-au făcut pe copil să fie mândru că-i fiul lui. Plânsese destul acasă în seara şi noaptea aceea, aşa că aici, în faţa tuturor, a vrut să arate că ştie să fie bărbat şi nu i-a curs nicio lacrimă, în timp ce toate fetele, colegele lui, plângeau cu lacrimile înnodate sub bărbiţe.”
Unele lucruri nu se schimbaseră de atunci şi cu surprindere a descoperit până şi şatra de nomazi ce îşi avea locul ei de când lumea, şi-l respectau în fiecare an.
Maică-sa Mărgăreta, îi ieşi în întâmpinare la poartă şi nu putu „să se bucure de plânsul care o podidi, udându-i obrazul cu pielea întinsă şi arsă de soare.”
Personalitatea femeii de la ţară, obligată de soartă să fie mamă şi tată copiilor ei, femeie şi bărbat în casă, este redată cu deosebită măiestrie de autor, semn al cunoaşterii psihologiei oamenilor de la sat, care nu îşi lasă lucrurile ce le au de făcut nici măcar dacă poarta casei este deschisă de fiul umblat prin lumi timp îndelungat, nici măcar dacă este duminică sau sărbătoare, că doar ” Să coşi cămeşi, să ţeşi la război e păcat, că faci lucruri pe care le porţi pe tine şi pot aduce nenoroc.”
După ce suntem purtaţi în lumea satului cu noul şi vechiul care îl definesc într-un mod ce ne duce cu gândul la scriitura clasicilor pentru care satul a fost de atâtea ori izvor de inspiraţie, într-un moment în care parcă monotonia vrea să se instaleze pe pagină albă, autorul ne transpune în Iaşul anului 1941 şi facem cunoştinţă cu Maia.
Fiică de evrei, este urcată într-unul din trenurile morţii împreună cu părinţii săi la numai 16 ani, fără să înţeleagă care este deosebirea dintre ea şi ceilalţi colegi al Colegiului care l-a frecventat, dintre părinţii ei şi ceilalţi locuitori ai oraşului. Asistă neputincioasă la moartea părinţilor şi probabil îşi aştepta propriu sfârşit când soarta intervine şi o îndepărtează în condiţii inexplicabile de trenul morţii, într-un moment în care acesta este oprit pentru a abandona trupurile fără viaţă.
Maia începe o nouă viaţă, într-o şatră de lăieţi care o adoptă, dându-i o nouă identitate şi un nou nume. În vremurile tulburi care se aşternuseră însă peste Pământ, noua identitate nu o scapă de ceea ce îi fusese hărăzit prin naştere. Începe deportarea ţiganilor în Transnistria şi Maia - Mariţa se trezeşte pentru a doua oară, alături de noua ei familie pe drumul spre moarte.
Scriitorul Ion C. Gociu aduce astfel în romanul său un moment zbuciumat din istoria poporului nostru, un moment despre care se ştie destul de puţin şi se vorbeşte şi mai puţin.
Dincolo de Nistru, în lunca Bugului, punctul terminus al călătoriei şatrelor de ţigani, Mariţa îl va cunoaşte pe Trifu din „şatra lui Mihai” cu care se va căsători în ciuda faptului că este mult mai în vârstă decât ea.
Trifu nu este altul decât Trifon Mogoş, ţăranul român înrolat în armată şi dus pe frontul de est pentru recuperarea pământului strămoşesc. Doar că, după ce este depăşită graniţa pământului românesc, Trifon Mogoş nu este dispus să moară pentru o cauză ce nu îi aparţine. În timpul unui atac îşi înscenează moartea şi dezertează, conştient că va trebui să trăiască uitându-şi obârşia şi stând departe de familia avută. Este primit de bulibaşa Mihai în şatră, care îl ocroteşte în faţa autorităţilor ca pe unul de-al lor.
Alături de Trifon, Maia trece prin întâmplări cumplite, care, îi călesc şi îi apropie, dezvăluindu-şi unul altuia adevăratele identităţi şi jurându-şi credinţă până când moartea îi va despărţi.
Trifon ajunge să se identifice perfect cu ţiganii din şatră, deosebindu-se însă prin inteligenţa şi înţelepciunea ţăranului purtat la şcoli, ceea ce îl ajută să devină bulibaşa şatrei şi să îşi asume astfel toate responsabilităţile care îi revin faţă de membrii ei. Dar dacă ţiganii au noroc cu Trifon aducându-i pe mulţi dintre ei din nou pe meleag românesc,Trifon are noroc cu şatra, reuşind să îşi asigure traiul îndestulat pentru el şi familia lui şi chiar să se gândească la vechea lui familie, care în toţi aceşti ani l-a plâns şi i-au purtat pomenile aşa cum se cade unui mort.
Acţiunea este adusă din nou în anii ‘70 când Petrică al Mărgăretii o cunoaşte pe Brânduşa, o ţigancă tânără din şatra ce era aşezată la marginea satului, ce intra des în bătătura mamei sale aducându-i tot felul de daruri neobişnuite oferite de tatăl ei, Trifon.
Petrică, bărbat singur în căutarea perechii alături de care să îşi împartă agoniseala de la oraş, este atras de tânăra pe care doar după hainele purtate o asemănai cu o ţigancă.
Brânduşa, studentă la Conservator îl surprinde prin atitudinea ei pe bărbatul sensibil şi timid. Dar tocmai când îşi propusese să treacă peste timiditatea lui, intervine surpriza şi află că aceasta îi este soră, că tatăl mort pe frontul din răsărit nu este altul decât Trifon, acum Trifu, bulibaşa ţiganilor a căror şatră a întâlnit-o în satul natal.
Se ajunge aşa, din poveste în poveste, spusă cu talent deosebit, în spatele căruia se află şi o exigentă documentare, la un punct al romanului în care aştepţi ca fiul şi tatăl să se reîntâlnească şi să îşi şteargă unul altuia lacrimile de fericire urmând promisiuni că vor încerca să recupereze timpul pierdut.
Dar autorul, maestru al surprizelor şi al înlăturării tuturor acţiunilor previzibile, te pune din nou în faţa unui alt deznodământ.
Trifon moare fără să îşi poată întâlni fiul, dar cu uşurarea că a fost iertat de Mărgăreta pentru viaţa de văduvă pe care i-a oferit-o şi de fiica sa, lăsându-le în acelaşi timp averea creată cu grijă, răbdare şi înţelepciune pentru a o lăsa moştenire celor doi copii.
După moartea lui Trifon, Mariţa, singura cunoscătoare a secretelor spuse şi nespuse ale acestuia, eliberată de jurămintele făcute într-o noapte geroasă de iarnă în bordeiul săpat în lunca Bugului, decide să îşi dezvăluie adevărata ei identitate: Maia Zimmerman.
De altfel se pregătise de acest fapt cu ani în urmă, cu aprobarea tacită a lui Trifon, conştient că doar urgia căzută peste capetele lor i-au adus umăr lângă umăr.
În încercările sale de a-şi recăpăta identitatea, Maia este racolată de un agent al securităţii în schimbul ajutorului dat pentru eliberarea actelor. Acesta, evreu şi el, se îndrăgosteşte, o ajută să îşi termine studiile şi în acelaşi timp contribuie la cheltuielile de şcoală ale Brânduşei, al cărui tată natural este.
Destăinuirea Maiei îi aduce pe Petrică şi Brânduşa din nou faţă în faţă, ca doi străini ce pot să îşi dea curs sentimentelor de dragoste care le umpluseră inimile încă din primele clipe ale cunoaşterii lor şi se căsătoresc.
Brânduşa termină Conservatorul, şi la îndemnul mamei sale, împreună cu Petrică îşi insuşesc averea lăsată de tatăl lui pentru el şi sora sa, ascunsă cu grijă într-o banală căldăruşă de aramă şi un clopot. Părea că viaţa intră pe făgaşul normal. Ea, alături de Petrică, Maia avocată la o firmă de textile din Iaşi împreună cu securistul evreu, şi că în sfârşit, pentru ei soarele nu se va mai ascunde după nori.
Cutremurul din 4 martie 1977 ce distruge Bucureştiul îi prinde sub dărâmături pe cei doi tineri. Maia este pusă din nou într-o situaţie cumplită, aceea de a autentifica după verighetă, moartea fiice ei.
Comoara trecută cu eforturi peste cumplitele zile din timpul războiului, scăpată cu dibăcie de ghearele comuniştilor se pierde (sau poate nu) într-o cizmă veche a Brânduşei care va fi hărăzită de Dumnezeu pentru nepoata lui Petrică, pe când va creşte.
Aşa cum spuneam, Maia, este un roman în care surprizele se ţin la tot pasul, în care autorul trece cu uşurinţă dintr-un timp în altul, dar de fiecare dată ne surprinde prin cursivitatea scriiturii domniei sale. Alături de textul narativ de factură clasică întâlnim pasaje jurnalistice, care nu fac altceva decât să ne plaseze în timp şi spaţiu, să ne ducă alături de personajele sale simţind spaima şi frigul, deznădejdea şi bucuria.
Maia, în accepţiunea mea este un roman istoric care te îndeamnă la toleranţă etnică, religioasă şi socială şi pentru că este scris într-o factură accesibilă oricărui cititor, îl recomand cu căldură tuturor.
Personal, mulţumesc domnului Ion C. Gociu pentru oportunitatea oferită de a citi un roman de calitate, în care este surprinsă o temă căreia îi acord o atenţie aparte.
Din ciclul:
Oameni de lângă mine şi creaţiile lor
Helene Pflitsch
Wiehl, Germania, 2014
Stihuri