„COPILUL NEDORIT” al
domnului Ion C. Gociu și al doamnei Nelly Gociu
Despre
„COPILUL NEDORIT”
al domnului Ion C.
Gociu și al doamnei Nelly Gociu
Editura Societății Scriitorilor Militari, București, 2015
Nicolae BRÂNZAN
***
Pe la mijlocul lunii iulie a acestui an – 2015 – am primit invitația generoasă
a domnului Titi (Lungulescu) și a doamnei Cornelia (Găvănescu) de a face o
călătorie în timp și într-un spațiu apropiat, pentru a readuce în actualitate
fapte și oameni de odinioară, gravate în sufletele și mințile celor doi, grație
unui jurnal ținut „la zi” de către doamna Cornelia încă din adolescență, dar și
grație harului cu care domnul Titi a fost înzestrat și pe care domnia-sa și l-a
cultivat și l-a întreținut continuu, acela de a ști și a putea să lege vorbele
spre a îngădui fiecăruia să înțeleagă poveștile de viață pe care le
înfățișează.
Călătoria a durat aproape un veac condensat în vreo două zile de „taifas” cu
ilustrele persoane care mă invitaseră.
…Am făcut cunoștință, mai întâi, cu Ion Găvănescu, căruia – la sugestia
preotului Mischie, om al zonei – cu toții îi spuneau Ionică; tânărul era
institutor și m-a impresionat prin felul în care își ducea existența: lucid,
harnic, devotat semenilor, copiilor pe care îi învăța carte, corect, demn și
cinstit. În biografia sa, am descoperit numeroase elemente proprii și devenirii
autorului acestor considerații: fiu de țărani cu mulți copii, dornic de a
scăpa, prin învățătură, de condițiile materiale precare, nevoit să-și petreacă
anii de început ai vieții, copilăria, „prin muncă”, la păzitul vitelor,
cultivarea terenului agricol, culesul roadelor și câte și mai câte activități
desfășurate în lumea satelor de la începututl secolului al XX –lea.
Ca ofițer în rezervă al Regimentului 4 Vânători de munte, participase la
luptele duse pentru înfrângerea armatelor bolșevice ale zvăpăiatului Bella Kun.
Noul context de după prima conflagrație mondială (întregirea teritorială a
țării, făurirea statului național unitar, reforme sociale etc.) îi aduce unele
drepturi, printre care și acela de a primi o suprafață de două hectare de teren
pentru a-și întemeia o gospodărie în mediul rural, unde era nevoie de dascăli.
Ionică Găvănescu se integrează în viața comunității din localitatea Mărul Roș
și devine un model, prin înțelepciunea dovedită, prin persuasiunea pe care o
degaja și prin apostolatul practicat. Lumea îl aprecia, fetele îl râvneau,
politicienii vremii îl curtau. El însuși, ca mulți alți intelectuali ai vremii,
devine liberal, nu unul oarecare, ci lider local și zonal.
Prin mijlocirea lui Ion Găvănescu, am cunoscut pe boier Alexe Grofu, proprietar
de prăvălie și pe a sa consoartă, cocoana Lica (Elena), oameni chibzuiți care
știau să obțină, prin eforturi permanente, foloase nu numai de pe urma
prăvăliei, „cea mai veche și mai bine aprovizionată prăvălie, patentată din
anul 1895” ,
ci și de pe urma pământului arabil, livezilor, animalelor deținute. Bogăția cea
mai mare a lui Alexe și a Licăi era, însă, fiica lor, Vetuța, o mândrețe de
fată, absolventă a 3 ani de pension, care își luase ca pildă de comportament și
ținută vestimentară pe Regina Maria. Îi luase, aparent, mințile și
învățătorului Ionică.
După drăguțe și insistente tatonări, cu îngăduința și îndemnul tacit ale
tatălui Alexe (Tuțu), cu încurajarea prefectului Ion Arjoceanu, a doctorului
Hanu și a preotului Mischie, cei doi și-au unit destinele. Am privit cu
dragoste și cu admirație o nuntă ca în povești, cu bucate alese, gătite după
datina locului, o nuntă cu alergători și cu ospătari de la faimosul restaurant
Modern din Târgu-Jiu. Tinerii însurăței erau îmbrăcați după ultimele cerințe
ale modei, promovate de magazinele din Târg. Orchestra lui Costică Turturică
din Arțaru s-a întrecut pe sine, iar solista și-a dezvelit sânul pentru a primi
cocoloașe de bani de la meseni, unul și unul.
Viața ca soți a învățătorului Ion Găvănescu și a Vetuței pornise sub cele mai
bune auspicii. Nimeni nu întrevedea vreo posibilă opreliște în calea unei
fericiri perpetue. Ne-am bucurat, ne-am veselit, am râs, ne-am distrat și, fără
să ne dăm seama, ne-am făcut, cu toții, planuri optimiste pentru anii care
urmau. N-a fost să fie! A trebuit să suspinăm de multe ori și să vărsăm lacrimi
de tristețe. Tinerei familii i-a murit, pe neașteptate, primul copil. Era o
fetiță cu numele Elena, după cel al bunicii sale. Înainte de a pricepe ceva
despre viață, a intrat, la nici zece luni, în lumea de dincolo de bine și rău,
de speranță și deznădejde.
După ani, cel despre care se credea că va duce mai departe idealurile și
experiența de viață a tatălui său, fiul Nicolae Găvănescu și nepotul iubit al
lui Alexe Grofu, feblețea familiei, elev în ultimul an al Școlii Normale din
Turnu-Severin, după cina în familie din preajma sărbătoririi zilei dascălului,
iese „la o țigară”, manevrează greșit o capsă și un material exploziv și rămâne
fără suflare, întins pe zăpada imaculată. Era pe 29 ianuarie 1949.
Pe când aveau deja 6 copii (încă nu pierise Nicolae), dăscălița rămâne din nou
însărcinată și soții pun la cale un avort. Numai că în noaptea de dinaintea
plecării la oraș pentru a-și aplica planul, femeia are un vis crucial: se făcea
că, undeva, într-o apă tulbure, plânge un copil, gata-gata să se înece.
Dăscălița sare să-l salveze, îl scoate din apă și vede că e o fetiță. Era ziua
Sfântului Sfințit Corneliu Sutașul, își dă seama de marele păcat pe care urma
să-l facă și nu mai pleacă. La soroc, se naște o ființă plăpândă, care primește
numele de Cornelia, copil nedorit în împrejurări de neliniște, dar care, până
la urmă, s-a dovedit de mare sprijin pentru tatăl ajuns la anii neputinței.
Fetele cele mari urmează școlile la care au fost trimise și, în condițiile
social-istorice date, pleacă fiecare în lumea largă pentru a-și câștiga pâinea
cea de toate zilele și pentru a li se pierde urma…
Vremurile erau în schimbare radicală, greutățile de tot felul dădeau târcoale
familiei dascălului și dăscăliței. Ascensiunea legionară, dictatura carlistă,
semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov lăsaseră urme adânci asupra soartei
României și a Europei. Are loc cel de-al doilea război, după care țara intră
sub influența sovieticilor. Alegerile parlamentare din noiembrie 1946, „ajutate”
de noii cotropitori, au dus la dispariția partidelor istorice, inclusiv a
Partidului Național Liberal, la circumscrierea României în rigorile lagărului
socialist, la proclamarea republicii.
Destinele multora dintre români se împletesc cu destinul zigzagat al țării.
Prietenul nostru, Ionică Găvănescu, preda prăvălia prin naționalizare, „de bună
voie” la stat livezile, pădurile; este pensionat… fără pensie, pe motiv că
venitul agricol depășea plafonul prevăzut, este declarat chiabur și e supus la
cote obligatorii nejustificate și greu de suportat. Cărțile i se ard. I se
ridică tot ce mai avea: trăsură, cazane, mobilă. Este umilit de către niște
activiști zeloși, soioși și analfabeți. Sunt umilite și fetele care-i mai
rămăseseră pe aproape de către o primăriță (președinta sfatului popular),
bețivă și impertinentă. Cornelia e exclusă din rândul utemiștilor și
exmatriculată din liceu.
Dăscălița se îmbolnăvește grav și, cu toate strădaniile doctorului Hanu și ale
farmacistei Luxița Lupu (fostă proprietară de farmacie, devenită simplă
vânzătoare) își dă obștescul sfârșit. Dascălul, după o vreme și după ce
organizase pomenirea de un an, primește vizita unei femei care, solicitându-i
un butoi sub formă de împrumut, îi aduce mâncare și băutură: cârnați și
mușcheți de la garniță, ouă, țuică. Femeia nu mai pleacă, iar el e chemat de
oficialități pentru a da seama de motivele pentru care… exploatează o femeie
și, pe deasupra este și curvar. Până la urmă, după ce își liniștește și fetele,
Ion Găvănescu se căsătorește cu Gena – așa se numea femeia care – pe lângă
unele satisfacții produse bărbatului, pusese și multă durere la odiseea
intelectualului. Și cum totul se scurge, și viața domnului Ionică s-a scurs,
iar el și-a reunit sufletul cu cel al dăscăliței sale.
Ne-am bucurat pentru reușitele Corneliei. Ea a fost reprimită la liceu
(fără frecvență), pe care
l-a absolvit cu succes, a
acceptat servicii la o Bază de aprovizionare și, apoi, la un Trust agricol.
Domnul Titi Lungulescu, după o încercare neizbutită de a-i fura inima Corneliei
în timpul liceului, o reîntâlnește și o convinge să devină doamna Lungulescu.
Este și explicabil dacă ținem seama de faptul că domnul Titi – băiat de oraș,
frumos și curtenitor – a fost și a rămas un om extrem de serios. A parcurs
liceul la timp, a absolvit Institutul de Studii Economice și Planificare și a
ajuns revizor în urbea noastră, persoană rafinată, cu gusturi fine, cunoscut și
respectat.
Împreună, cei doi, ajunși la o vârstă frumoasă, într-o nouă etapă istorică,
formează o familie onorabilă, în fața căreia, mulți trecători, în serile
destinate plimbării stradale, își ridică pălăriile.
***
Și, cum călătoria s-a isprăvit, să ne întoarcem la curtea Domnului și Doamnei
Gociu.
Primul element de originalitate al volumului constă în faptul că e semnat de
doi autori: Ion și Nelly Gociu. Până acum, aparițiile literare ale scriitorului
Ion C. Gociu erau semnate doar de către dumnealui, doamna fiind prezentă
constant la lansări.
În al doilea rând, transpare cu claritate tenta autobiografică a romanului.
Elementele de viață trăite realmente se împletesc cu cele de viață virtuală,
imaginară. Nu e cazul să încerci a le separa pentru că te poți afunda în
incertitudini. Mai mult, cred că faptele imaginate sunt pe deplin asumate de
către cei doi, încât nici domniile-lor nu le mai pot gândi disparat. Aceasta
este o presupunere, bineînțeles și nu trebuie luată ca judecată de valoare
absolută, deși se întemeiază, printre altele, pe alegerea, în vederea
construcției cărții, a unor nume proprii, a unor toponime și realități de
altădată și mai recente, îndeobște cunoscute. Să spunem că o localitate cu
numele Măru Roșu se consemnează în județul Mehedinți, iar atmosfera descrisă
seamănă izbitor (strict după părerea mea!) cu stările de fapte întâlnite în
arealul Ciuperceni-Godineşti din judeţul Gorj. Adăugăm că nume de oameni precum
Grofu, Mischie, Arjoceanu, Găvănescu, Lupu (poate fi Lupescu), Gâlcescu
(director de liceu) ori de aşezăminte şi străzi – modern, Teatrul Milescu, Sala
Căldăruşe şi altele – sunt de multă vreme în memoria colectivă a gorjenilor.
Talentul autorilor este confirmat pe deplin şi se aşteaptă ca el să fie
consolidat pe mai departe întrucât, parafrazând, talentul vine scriind…
Cartea este prefaţată pertinent şi convingător de către profesorul doctor
Gheorghe Gorun care abordează, mai ales din perspectivă istorică, textul
soţilor Gociu, insistând pe două aspecte definitorii ale scrierii:
Vorbele de duh: „Să
privim înapoi cu iertare,/ înainte cu speranţă,/ în jos cu înţelegere/ și în
sus cu recunoştinţă/”.
Semnatarul „predosloviei”
găseşte, pe bună dreptate, multă înţelepciune şi mult adevăr în aceste
vorbe, pe care le putem echivala
cu expresia atât de cunoscută „sine ira et studio” (fără ură şi părtinire),
atribuită istoricului Tacit. Aceasta ar fi un îndemn la abandonarea mâniei şi
încercarea de a trata faptele istorice cu cât mai multă obiectivitate, aşa cum
au fost.
Legăturile de
nedesfăcut dintre autorii romanului şi evenimentele religioase ce însoţesc
viaţa satului de la începutul până la sfârşitul anului calendaristic şi anului
bisericesc.
La fiecare dintre aceste
sărbători, în prejma lor, în timpul lor sau imediat ce ele au avut loc, s-a
întâmplat ceva semnificativ în trecerea oamenilor prin propria existenţă,
evoluţia comunităţilor şi a societăţii, în ansamblu.
Referiri
competente la carte au mai scris: domnul Ion Predoşanu, jurnalist cu experienţă
vastă în plan publicistic, cultural şi social; poetul Geo Filiș, precum și
Mircea M Pop, poet şi doamna Helene Pflitsch, prozatoare, ambii născuți în
România şi trăitori în Germania. Desigur, când cartea soţilor Gociu va pătrunde
mai mult în public, cronicile vor creşte numeric şi, de ce nu, calitativ.
Întrucât nu-mi
pot îngădui să fac o analiză exhaustivă, reţin atenţia cititorului doar asupra
câtorva aspecte care ţin de personalităţile autorilor, de trăsăturile
intrinseci ale acestora.
Ambii probează un nivel superior
de cunoaştere a lumii, de instruire, de acumulare de informaţii şi cultural,
exprimat prin modul elevat în care ştiu să transmită semenilor acele informaţii
de care dispun şi pe care le transformă în trăiri, în stări de bucurie sau de
tristeţe provenite de la personajele cărţii. Cum spuneam mai sus, luând contact
cu Alexe Grofu şi soţia sa, cu Ionică Găvănescu şi dăscăliţa lui, cu copiii
acestora, în speţă, cu fiicele, este exclus să nu empatizezi, să nu le fii
alături la bine şi la rău şi să nu-i „adopţi” ca prieteni sau chiar rude. Şi –
lucru foarte important pentru scriitor – toate sentimentele pe care ni le
trezeşte lectura se îndreaptă spre domnul Ion şi doamna Nelly, cărora era cât
pe-aci să le zic domnul Titi şi doamna Cornelia.
Cariera de
militar a domnului Ion C. Gociu, domnia-sa fiind colonel (r) al armatei române,
se regăseşte în roman, materializată într-o ordine exemplară a derulării
povestirii, într-o logică perfectă a clădirii frazelor; deşi avem de a face cu
două părţi care ar putea fi considerate distincte, precum şi cu numeroase
componente punctuale, textul rămâne unitar.
Pe de altă parte, frazele ce se
perindă în cele 239 de pagini nu cuprind preţiozităţi lingvistice sau figuri de
stil forţate. De aceea, cititorul va avea de trăit multe satisfacţii
spirituale. Limbajul folosit este „de-al nostru” şi presărat pe alocuri cu
expresii şi cuvinte cu care noi, cei ce ne-am născut şi am stat mai multă vreme
la ţară, ne reîntâlnim. Pe unele le-am menţionat pe parcurs, dar nu strică dacă
le mai transcriem selectiv. Trandafirul, la gorjeni, nu este doar floarea viu
şi divers colorată, plăcut mirositoare, ci şi o bunătate pe care gospodarul o
prepară pentru iarnă din porcul tăiat la Crăciun şi o conservă, alături de altă
delicatesă, muşchetele, în garniţă sau la fum, în podul casei. Cârnelegi,
termen uzitat frecvent, reprezintă săptămâna din perioada de dulce a Crăciunului,
în care e dezlegare la carne chiar miercurea şi vinerea; goci (miligoci) este
banala infecţie a ochiului, numită şi urcior sau, ştiinţific, orjelet; puriceii
sunt un preparat din pâine sfărâmată şi prăjită în tigaie, fiind sinonim pentru
zăbic.
Se poate
remarca o anumită predilecţie pentru surprinderea detaliilor, fie că sunt de
acţiune, fie de ambient. Mobilele din cameră sunt văzute în cel mai mic
amănunt; medicamentele recomandate pacienţilor sunt prezentate cu…
profesionalism; pe becul din tavanul locuinţelor sunt observate petele lăsate
de muşte etc. Tenta doctă de redare se împleteşte cu folosirea accentelor şi
timpul specific zonei noastre: perfectul simplu este utilizat frecvent şi, mai
ales, când trebuie, aşa cum preciza şi domnul profesor Gorun.
În mod inevitabil, evenimentele
istorice nu sunt lăsate în afară. Meritul autorilor este, însă, acela că ei
doar le reamintesc, revărsând asupra lor multă simţire patriotică, fără
implicare pasională, ci, dimpotrivă, cu deplină detaşare.
Romanul se termină printr-o
postfaţă în care se sugerează o meditaţie autentică asupra perioadei de după
anul 1989: ce a fost bun? ce a fost rău? cum putea evolua România.
Acum, alte
învăţăminte desprinse din parcurgerea cărţii:
Un soi de
„luptă de clasă” transcede etapele istorice, apărând ca un fenomen remanent. E
posibil ca, în împrejurări specifice, cei pe care i-ai ajutat cândva să se
ridice împotriva ta; unii oameni devin „instrumente” pentru răzbunări induse de
indivizi interesaţi.
Societatea nu
se manifestă ca o „mamă” pentru membrii săi. Ea îşi arată de multe ori
ingratitudinea.
Ar fi benefic
să revenim la tradiţiile strămoşeşti pentru ca, şi pe această cale, să ne
impunem în faţa altora identitatea noastră românească.
Nicolae BRÂNZAN,
15 august 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu