ISSN 5 949990 520103, SERIE NOUĂ, ANUL XIX, NR. 6115        

                        Mariţa, pe mâna jandarmului (II)

                           27 Noiembrie 2012

                           Afişări:97

Uşa se închise şi în broască se răsuci o cheie. Era încuiată. Măcar era sigură că altcineva nu putea intra peste ea. Se linişti şi gândurile negre îi dispărură. Avea speranţe că nu va muri împuşcată ca un câine pe lângă vreun zid, aşa cum văzuse semeni de-ai ei pe străzile Iaşului. 

            „Îi place de mine!” Aşa parcă-l auzi că zisese. „Acum, ce-o fi… o fi.!” Şi se uită atentă pe pereţii plini cu poze de femei goale şi frumoase. Toate o urmăreau cu privirile. În orice poziţie se aşeza, ele parcă tot spre ea priveau şi ai fi putut crede că o urmăreau: „Ce cauţi tu aici?” „O fi fost vreuna dintre ele în cabina asta?” se întrebă naiv copila încă virgină. Dacă-mi propune, ce să-i răspund?” era o altă întrebare năucitoare pentru ea. La liceu, colega ei de clasă, Florica Decuseară, fusese exmatriculată fiindcă la vizita medicală de la începutul anului a fost depistată că era gravidă. „Florica, avea atunci 15 ani, acum eu am 16 ani! Nu mai sunt nici elevă, nu mai am pe nimeni de care să-mi fie ruşine. Sunt singură pe lume şi totul pentru viaţa mea depinde numai de mine!” gândea ea, înspăimântată de toate cele din juru-i. „În seara aceea, când stăteam pe o bancă în Parcul Copou şi Ionuţ a fost bătut de banda elevilor legionari, eram numai noi şi era întuneric. Desfăcusem nasturii la bluză şi el, pe pielea goală, se juca mângâind sfârcul ţâţelor mele împietrite de emoţie şi plăcere. La liceu, la orele de anatomie, mi-a plăcut să ştiu totul despre organele genitale şi despre procreare, chiar dacă planşele de anatomie expuse le priveam pe furiş, să nu mă vadă colegii. Acum, dacă trebuie s-o fac, o fac şi mă liniştesc!” Se apropie de o fotografie de revistă cu poza uneia din frumoasele expuse şi o atinse s-o aranjeze. Observase că nu se plia bine pe perete şi, ridicând-o, sub ea descoperi o alta. Era aceeaşi femeie, dar fotografiată făcând sex cu un bărbat mai în vârsta decât ea. Amândoi erau complet dezbrăcaţi. Privi cu multă atenţie poziţia femei, şi se transpuse. Simţi o căldură plăcută în tot corpul. Instinctiv se pipăi pe locul puberal şi simţi că se udase. Era femeie! Intră mai apoi în cabina cu duş şi zăbovi mai mult timp, sub şiroaiele călduţe ale duşului. Pierduse noţiunea timpului de când stătea singură în cabina dormitor a jandarmului supraveghetor. Avusese timp să se spele cum n-o mai făcuse de multă vreme. Despletise cozile, scosese arginţii şi zăbovise pe-ndelete, spre a-şi spăla capul în mai multe clătiri de ape şi, cu migală, de grăsimea de urs cu care unsese părul. Chiar şi uitase de când nu-şi mai spălase cu apă şi săpun părul de pe cap! La casa lor din cartierul Păcurari aveau o baie cu cadă şi duş. Apa o încălzeau la un cazan cu lemne. Din fântâna săpată în curte, care avea o instalaţie cu o pompă de mână, montată pe tubul puţului, zilnic tatăl ei o manevra până umplea bazinul din podul casei. Rezervorul de apă nu era prea mare şi, de aceea, trebuia să facă economie la spălat. Poate chiar asta se avusese în vedere, adică economisirea apei, de-l proiectase aşa de mic. Fântânile erau adânci, cu apă puţină, dar ei aveau apă şi la robinet. Îmbăierea familiei se făcea vara săptămânal, iarna însă mai rar. La şatră, vara, când era cald, se spălau la râu, când se duceau, dacă se duceau! …Că era cam departe. Mai erau nişte bălţi cu păpuriş, mai aproape de şatră, dar apa de acolo puţea tare rău, aşa că mai bine se lipseau de scăldat. Pe cap, nu-şi aducea aminte de când nu s-a spălat, iar din când în când își ungea părul cu untură de urs, să nu facă păduchi. Nici pielea n-o mânca şi se simţea bine după ce se primenea astfel. După multă aşteptare, în broasca uşii se auzi din nou răsucindu-se cheia. Jandarmul gradat pătrunse înăuntru, având agăţat la brâu, pe centură, pistolul în toc şi în mână o sacoşă bine burduşită. Se uită la fata care-l aştepta, îi zâmbi şi simţi în nas mirosul discret de apă de colonie.

          - Cum a fost? Cred că te-ai plictisit singură! …Că am stat destul. Îi scandal mare cu ţiganii, îi vorbi el ei, de parcă ea n-ar fi fost luată din şatră. Văd că te spălaşi, te pieptănaşi şi te parfumaşi ca o doamnă. Este adevărat că nu eşti ţigancă?...
Fata nu răspunse şi cu privirea galeşă se uită în ochii lui, încercând să-i transmită îndurare şi promisiunea …că face orice!

           - Cum te cheamă? o întrebă jandarmul înmuiat sufleteşte de fiinţa sechestrată din cabina lui.

           - Mariţa!

           - Acesta-i numele de-acum, pus la şatră, sau aşa te-a chemat întotdeauna? insistă el, ca să arate că ştie bine ce spune.

           -Dacă vă rog, o să treceţi cu vederea şi nu mă divulgaţi?

           - Să aud!

           - La 12 ani, am fugit de-acasă la Constanţa cu un băiat, că-mi plăcea de el. Nu ştiam că fură. L-au prins şi l-au arestat, iar eu am rămas singură pe drumuri. Am plecat cu trenul şi în gară la Ciulniţa, în tren s-au urcat soldaţii. Toţi călătorii erau controlaţi şi, cum n-aveam buletin şi nici bilet de tren, am coborât din vagon şi aşa am ajuns la şatră. Ţiganii m-au primit şi m-am hotărât să rămân cu ei. N-aveam unde merge. Ai mei îşi luaseră de multă vreme mâna de pe mine.

            - Bine, bine, dar acum ţiganii pleacă …în lumea albă!

            - Dar ni s-a spus că acolo unde mergem o să fie bine şi vreau să mi se piardă urma și să rămân în șatră...

            - Bine, Mariţo! Hai să mâncăm, că am bunătăţi. Diseară dormi la mine?
            - Da!

           În timp ce jandarmul, plutonierul Vasile Popescu, om însurat cu nevastă şi copii la Piteşti, de unde venea, cotrobăia după tacâmuri prin chicinetă, dintr-o dată fu îmbunat de ideea renunţării la ceea ce avea în gând. „Sunt curve destule în port!” Adevărul aflat că fata nu-i ţigancă şi că-i spusese ce dorea îl făcură mai îngăduitor. „Era mai bine dacă ar fi fost ţigancă. Vedeam şi eu cum sunt la pat! C-am auzit că ard… nu alta!” îşi zise el în gând. Când se întoarse cu două căni şi cu farfuriile şi furculiţele de trebuinţă rămase încremenit. O găsi pe Mariţa întinsă pe pat, dezbrăcată şi întoarsă cu faţa spre el. Peisajul era stupefiant! Era aşezată într-o poziţie lascivă, perfect ispititoare pentru orice bărbat. Capul îi era sprijinit pe braţul stâng. Ţâţele, mere coapte, cu sfârcuri maronii, parcă doreau să-l împungă. Abdomenul supt cu o curbură între tors şi şold expunea între coapse un ciuf ce marca genunea. Avusese de unde să se inspire. Colecţia de nuduri ale jandarmului supraveghetor, înşirată pe pereţi, era remarcabilă.

         - Păi, ce facem? întrebă el nedumerit şi depăşit de situaţie.

         - Aştept, fiindcă te doresc! răspunse ea cu tonul pe care-l credea că-i potrivit şi îmbietor, numai bun într-o asemenea situaţie. De-acum deveniseră parteneri egali şi aşa crezu ea că trebuie să-i vorbească. Altfel, era considerat viol şi vrea să-l liniştească de temerea unui asemenea gând. Avea 16 ani, vârstă pe care numai ea o ştia şi se putea mărita. Cunoştea destule cazuri, chiar bunica ei se măritase la 16 ani. Vorbind, se eliberase şi ea de complexe. Cel puţin acum, pe moment şi cât stătea aici.

                                                                              *

           …Cu promisiunea că se mai întoarce de câte ori primeşte un semn de chemare, în dimineaţa zilei următoare, când i-a spus el să iasă din cabină, a urcat scara pe punte şi a plecat la ai ei. Plutonierul Vasile Popescu îi dăduse dovada scrisă că, în Tabelul deportaţilor, Mariţa în vârstă de 12 ani, era fiica țiganca a lui Gheorghe şi Bria Vânătu.                                                                              *
            - Făă! Ce ţi-au făcut ăştia, de n-ai mai venit!? Toată noaptea nu s-a lipit somnul de mine, de spaimă că o să te omoare! Am crezut c-au aflat c-ai fost de ăia, aduşi cu trinul!
            - Nu mi-a făcut nimeni nimic! Ce să-mi facă? Le-a fost milă de mine că îmi era foame şi mi-au dat să mănânc, răspunse Mariţa şi se depărtă de ea.
- Gândeam că s-au pus pe tine, că eşti arătoasă şi ciupi de oichi! Stai aici, nu pleca şi spune-mi tot!

           Fata, cu gândul la părinţii ei morţi şi aruncaţi din trenul morţii, la soarta fără speranţe care o aştepta, începu să plângă şi se ascunse printre mormanele de lucruri care erau grămădite pe puntea şlepului.

           Bria, mai mult ca oricine, înţelesese şi se luă după ea, „să nu sară cumva în Dunăre!” Cu vorbe domoale, o încurajă şi o asigură că are leacuri bune, că îi descântă şi îi dă o piatră de zbârceală de se face fată mare, cum a fost.

            - Pe mine, la 12 ani m-a necinstit un rumân, că-i intrasem în grădină ş-am luat doi căstrăveţi, că mai mulţi nu erau! Mi-a ridicat fusta şi s-a pus pe mine. Numai aşa am scăpat, altfel rumânul, un hăndrălău cât toate zilele, zicea că mă omoară, că-s hoaţă şi că m-a prins în grădina lui. Am spus asta şi tot ce-am păţit babei mele, care a murit şi m-a învăţat ş-a zâs: „Că fetele care-s răzbicite să se spele cu apă rece şi să dea cu piatră acră pe acolo, când o fi sara aia, în care să mărită”. Nici Gheorghe n-a luat samă când m-am culcat prima dată cu el! Altfel, mă omorau şătrarii când mi-a luat cămaşa pochingheriţele! Nu-ţi face inimă ra, că doar n-ai vrut tu să păcătuești, ci te-a forţat, înghiţi-l-ar apele… de nenorocit! Pe tot parcursul călătoriei cu şlepul, de mai multe ori, Mariţa a dormit şi a mâncat pe alese, într-un loc numai de ea cunoscut. Dar acum, lăieţii ştiau unde este şi nu-i mai duceau grija.

              I.C. Gociu

  

                          ISSN 5 949990 520103, SERIE NOUĂ, ANUL XIX, NR. 6115        

                      Spre Bug

                 15 Noiembrie 2012

                    Afişări: 98

Pe şoseaua Bucureşti-Giurgiu, într-un singur sens, se pornise o coloană lungă și pestriță de căruţe trase de catâri, măgari şi cai piperniciţi, care cum îi aveau, conduse de câte un lăiete cu pletele lăsate pe umeri şi barbă până la brâu. Era un vacarm de nedescris. Din când în când, coloana se mai oprea să se odihnească şi animalele să se sloboadă de ce aveau rămase prin burdihane. La opriri, de fiecare dată liota de ţigani era înconjurată de jandarmii călări, supraveghetorii care însoţeau coloana.

                  Nimeni, nici chiar însoţitorii nu ştiau destinaţia acestor suflete. Ceea ce se aflase era că în port la Giurgiu şi la Olteniţa, toţi vor fi îmbarcaţi pe şlepuri şi vor merge spre un loc mai bun decât cel de până acum. La intrare, în marginea oraşului, coloana a fost oprită şi spre port pleca doar numărul de căruţe dinainte stabilit, care, cum trebuiau îmbarcate. Ajunşi acolo, ţiganilor li s-a impus să-şi ia din căruţe numai hainele, vasele, mâncarea şi obiectele mărunte, iar catârii, căruţele şi corturile urmau să rămână pe chei, fiind preluate de soldaţi. Jale mare!!... Plângeau muierile şi îşi smulgeau părul din cap, copiii ţipau şi se dădeau cu fundul de pământ, iar bărbaţii refuzau să coboare din căruţele pe care încercau să le întoarcă din drum, dar fără nădejde, fiindcă erau înconjuraţi de jandarmii conduşi de însuşi colonelul comandant al Jandarmeriei.

                    - Da, de ce? …De ce ne suiţi pe văpor şi ne luaţi căruţele, domnule? Unde ne duceţi? Vreţi să ne omorâţi ca pe jâdani? Erau întrebările disperate ieşite din sutele de glasuri care se auzeau acolo, amestecate cu bocetele muierilor. Vacarmul era greu de ostoit. Comandantul jandarmilor, suit pe şlepul pregătit pentru preluarea deportaţilor, chiar şi cu ajutorul subordonaţilor săi cu greu s-a putut face ascultat!A chemat şi au fost aduşi la el zece pretinşi şefi cu puteri recunoscute de şătrari. Spera în potolirea răzmeriţei iscate în adunătura de lăieţi, încinsă de disperare. Ca să-i îmbuneze, colonelul le-a spus lăieţilor „că acolo unde vor merge n-au nevoie de corturi şi căruţe, că pentru ei sunt case şi maşini! Că pe vas n-au loc cu toate troacele lor, dar au alimente să mănânce toţi pe săturate pentru o săptămână, mai mult decât au nevoie.” A mai spus multe, dar nu era de înţeles, că la întrebările lăieţilor răspunsurile lui au fost neconvingătoare.

                  - Unde ne trimiteţi şi de ce ne luaţi căruţele şi corturile, unde avem şi noi toată averea noastă? Era întrebarea cheie, rămasă fără răspuns din partea colonelului. Unde suim puradeii şi muierile cu copii de ţâţă, bătrânii care nu pot merge? Că doar nu ne veţi ţâne numai pe apă!? Era o altă întrebare tot aşa de incomodă pentru un răspuns care să-i liniştească. Justificarea „că locul încotro merg este secret!”, că ar putea fi atacaţi şi bombardaţi de bolşevici nu era nici ea convigătoare… „Că acolo aveţi case şi tot ce vă trebuie care vă aşteaptă”… nici atât!

                   - Mai bine murim acu’, decât să nu mai avem nimic!

                  Colonelul a întrerupt discuţiile şi le-a dat drumul celor din stabor să se consulte cu ai lor, dar mai multă nevoie avea el de o pauză, să raporteze şefilor situaţia prea înfierbântată de pe cheiul portului. La următoarea întâlnire, colonelul a comunicat sfatului bătrânilor că ministrul a aprobat ca să fie urcate pe vas din zece căruţe numai una, dar din cele mai bune şi cu animale tinere şi hamuri trainice. Îmbarcarea s-a făcut noaptea. Cu galbenii scoşi din oiştile şi blănile căruţelor a mai sporit numărul atelajelor îmbarcate. Protestele lăieţilor năpăstuiţi au fost zadarnice, iar cei rămaşi fără mijlocul lor de transport şi îmbarcaţi forţat, cu burţile pline de galbenii înghiţiţi, s-au aciuat pe lângă cele hotărâte să fie suite pe şlep. Altă soluţie nu mai era… Şi puterile le pieriseră! Aurul ascuns în burţi începuse să facă ravagii. Nu suporta mizeria în care intrase şi se vroia afară… Pentru mulţi a fost greu de a mai fi recuperat în totalitate. Calea spre Transnistria fusese deschisă… Acolo îi aştepta iadul de pe pământ, pe care încă nu şi-l imaginau. Exodul a durat până la începutul lunii octombrie 1942. În Transnistria, pe lângă localităţile stabilite, ţiganilor fără corturi li s-au făcut bordeie cu paturi de pământ, dar fără aşternuturi şi insuficiente pentru numărul celor aduşi, mulţi rămânând să moară de frig şi foame, sub cerul liber. Între familii, pentru un loc în bordei se dădeau bătălii până la crimă. Încăierările erau ostoite de jandarmi cu armele, mulţi şătrari pierind împuşcaţi din ordin, fără milă. Din cei rămaşi, ţiganii mureau de frig şi de foame pe capete. Cei cu câte un beteşug, bătrânii bolnavi şi copiii erau primii care picau. „Doamne, ce ţi-am făcut de ne pedepsăşti aşa de rău!?” Erau strigătele de disperare ce se auzeau în plânsetele lor. Porţiile de mâncare, după ce că erau mici, nici alea nu mai veneau. Moartea unei femei grase a fost o scurtă binefacere pentru cei din bordei cu ea. Era îngheţată şi, timp de câteva zile, i-au mâncat carnea de pe coapse, jupuită şi prăjită pe foc! Cadavrul arăta cumplit înainte de a fi aruncat la groapa comună. Canibalismul se declanşase de foame, cu prea multă uşurinţă! Intraseră cu adevărat în cel mai negru infern!

                                                                 *

                Ai lui Vânătu au fost duşi şi ei, tot cu şlepul! Căldărarii luați din poiana de lângă staţia Ciulniţa, Gheorghe şi cu ai lui, au ajuns în lagărul de la Suha Balca la jumătatea lunii septembrie. La îmbarcare, fiindcă avea căruţă bună, catâri tineri şi, cu un pumn de galbeni în plus, dat cui trebuia, sub motiv că are trei copii cu beteşuguri, a fost lăsat şi el să-şi suie căruţa pe şlep. Pentru treaba asta, pe lângă banii de aur, când s-a dus să-i dea, Gheorghe a plecat cu Mariţa după el, aşa cum îi spusese supraveghetorul: „ Că trebuie s-o vadă şeful, să-i completeze buletinul şi să-i numere anii, în gură!” Nu c-ar fi bănuită că-i străină, pripăşită printre lăieţi. După ce a dat galbenii, Gheorghe s-a întors singur la ai lui, „că aşa i-a zis jandarul!” Asta a spus el, când l-a întrebat Bria unde-i fata…

Ion C. Gociu

Mariţa, pe mâna jandarmului (I)

                                                                   23 Noiembrie 2012

                                                                   Afişări: 127

                                                                 

                                           Ion C. Gociu

                     Când starostele Gheorghe, uşurat de o parte din avere, s-a întors să se ocupe de căruţă şi catâri, să-i suie pe şlep, Mariţa a plecat după jandarmul gradat, pe post de supraveghetor, şi a fost dusă într-o cabină de dormit din pântecul şlepului, ca să-i stabilească comandantul identitatea.

                    - Auzi, fato? i-a zis gradatul pe drum. Trebuie să fii căutată în gură şi, după numărul de dinţi crescuţi, îţi stabilim vârsta. După cum arăţi, nu te crede nimeni că ai numai 12 ani! Mergând pe lângă ea, jandarmul îi zise încet să nu mai audă şi alţii ce spune el:

                    - Este… că nu eşti ţigancă? Noi am avut o informaţie că din trenul de Iaşi, care a staţionat în gara Ciulniţa, ar fi fost văzută o fetișcană care a coborât şi s-a ascuns printre vagoane, dar nu am căutat-o …că aşa am hotărât eu! Când a mai auzit şi aceste vorbe, Mariţei, de spaimele trăite până atunci, i s-a pus o negură înaintea ochilor. Norocul ei cu spaţiul scurt, că apucaseră să coboare scara în cală. În timp ce deschidea o uşă, jandarmul îi vorbea domol, cu calm şi îngăduinţă, s-o liniştească. Nu mai avea faţa aia încruntată, cu ochii sticloşi când se uita la oamenii de pe cheiul portului. Amândoi intrară într-o cameră cu pat. Mai întâi el. Pe pereţii acestei cabine unde locuia supraveghetorul, alături de tablourile înrămate ale Mareşalului Antonescu şi Fuhrerului Hitler, Mariţa mai văzu şi alte poze colorate decupate de prin reviste, cu femei goale care se făleau cu ţâţele dolofane şi sexul încadrat de părul puberal, bine conturat şi în diferite poziţii, ca figurile să fie cât mai atrăgătoare.
                    - Domnule jăndar, mi-a venit ameţeală şi simt că nu mă ţin ţârloaiele! N-am aer şi-mi vine să cad din picioare, se jelui Mariţa bărbatului care devenise parcă mai îngăduitor.

                     - Nu-ţi face griji, că-ţi va fi bine şi vei avea numai de câştigat. De asta, te asigur eu! Bea din cana asta, să te linişteşti! Şi-i întinse o cană mare, emailată. Nu te îmbată, dar te răcoreşte.

                    - ??

                    - Spune drept, câţi ani ai şi de unde vii? Vorbeşte-mi pe ţigăneşte ce zic eu: Domnule plutonier, mă cheamă (cum te cheamă) şi am venit la şatră (de unde ai venit).

                   Un plâns dezlănţuit cuprinse trupul copilei, care vibra din toate încheieturile. Se vedea pusă la zid, cu mâinile legate la spate, în faţă cu o grupă de soldaţi care o ţinteau cu figuri bestiale, având puştile întinse spre ea în aşteptarea comenzii năucitoare …„Foooc!” Apoi se văzu moartă, într-o baltă de sânge, cu pieptul perforat de gloanţe şi pe ei, pe jandarmi, prinzând-o cu laţ de un picior, încă nerăcită, târând-o prin praf şi pietriş până la marginea unei gropi, în care era împinsă cu bocancii, peste un morman de alţi morţi.

                 - Hai, linişteşte-te! Că, dacă eşti ascultătoare, nu numai că nu paţi nimic, dar o să-ţi fie şi bine! Eu urc pe punte şi tu stai aici până vin. Pe uşa aceasta, şi-i arătă o nişă, intri într-o baie cu duş. Nu-i apă încălzită la foc, dar este destul de caldă şi numai bună de spălat. Acolo găseşti săpun de-ăl parfumat, prosop şi odicolon. Fă-te curată peste tot, că într-o oră vin să mâncăm. Să nu-ţi faci gânduri negre, că eu sunt om cu suflet… şi-mi place de tine! Ieşi, plecând la treaba lui.(Va urma)        I.C.Gociu

Veste din Toronto - Succesul scriitorului Ion C. Gociu peste ocean, în îndepărtata Canada!

29 NOIEMBRIE 2012

AFIŞĂRI: 82

MAIA – lansată şi prezentată, inclusiv pe coperta revistei OBSERVATORUL a comunităţii românilor din Canada. Autorul târgujian Ion C. Gociu se mai şi întreabă dacă, merită să se bucure.

Eu cred că nu mai încape nicio îndoială, fiind nu numai o bucurie a domniei sale, ci şi un real succes al literaturii române. Şi al scriitorilor gorjeni în primul rând. Iată de ce, vă invităm, stimaţi cititori să continuaţi a citi acest roman, publicat, într-un serial, de cotidianul dumneavoastră de suflet „Gorjeanul”. La bună şi plăcută lectură
(Ion Predoşanu)

Şatra din lunca Bugului

29 NOIEMBRIE 2012

AFIŞĂRI: 106

Zilele îi trecuseră mai repede decât la regiment, aşa simţea Trifu că se scurgea timpul. Se obişnuise cu acest nume, parcă-l avusese dintotdeauna. Conservele de fasole cu carne de porc, deşi era în postul Crăciunului, se terminaseră. Copiii bulibaşei erau fericiţi şi le plăcea de noul lăiete venit în cortul lor, rătăcit de şatra lui.

Trifu trecuse pe la toate corturile, salutându-i şi îndrugându-le verzi şi uscate la toţi lăieţii. Le spunea că este venit din Ardeal şi a fost mai întâi crescut de nişte români, de aia nu ştie bine să vorbească aşa ca ei, dar o să înveţe. Îi asigură că, dacă vin jandarmii, o să se înţeleagă el cu ei să nu le facă vreun rău.  Hainele militare fuseseră fierte în cazane cu coajă de anin şi cer, pentru a se colora în negru. Vestonul şi mantaua fuseseră răscroite şi luate la purtare de câte un lăiete adevărat, iar lui i se dăduseră haine ponosite, purtate de ei. Pe cap, purta căciula ţuguiată de blană de miel negru, pe care o avea de acasă. nstalată aproape de râul Bug, şatra rămăsese mult în spatele frontului. În această câmpie întinsă se făcuse linişte. Trupele române erau la mare distanţă, poate ajunseseră în Cotul Donului, unde se duceau lupte grele. Nici bubuitul tunurilor nu se mai auzea. Zilnic din rândul bătrânilor mureau câte doi-trei. Între localnici se găseau multe familii care vorbeau româneşte, dar asta nu le folosea la nimic. Ţiganii mureau de foame şi boli. Din alimentele ce le adunaseră pentru iarnă şi din cele primite de la autorităţile române, ca ajutoare, nu era posibil să le ajungă până în primăvară. Situaţia devenise disperată. Iarna era cumplită. Nimeni nu mai trecea pe la ei. Erau uitaţi de cei care îi deportaseră şi le promiseseră că vor fi aşezaţi pe lângă sate bogate, că vor avea grijă de ei. ntr-o zi, înainte de Crăciun, pe o vreme de crăpau pietrele de ger şi bătea un vânt năprasnic, împreună cu bulibaşa şi alţi doi lăieţi, Trifu scoase puşca din groapa de sub căruţă, unde o ascunsese, şi plecară să vâneze ceva. Un copil spusese la ai lui că pe lunca râului, când s-a întors din sat de la cerşit, văzuse două căprioare care scormoneau prin tufele de scaieţi. Tatăl copilului era al treilea ţigan în echipă. Au bântuit o zi întreagă, dar până la urmă n-au îngheţat degeaba. La întoarcere, când se înserase, le-au ieşit înainte două ciute. Pe una, de la mare distanţă a împuşcat-o. Cealaltă a zbughit-o în salturi. Trifu ştia să ochească fără greş şi fusese lăudat de comandantul lui de pluton, când au tras pentru antrenament în poligon. În ciută nu trăsese decât un glonţ şi-i mai rămăseseră încă 99. Nu erau multe pentru nevoile lor, dar se încurajă cu gândul că poate or mai găsi alte cartușe pe câmp, din cele pierdute de soldaţi în luptele purtate pe acolo. Să se ia zăpada şi o să caute pe unde au trecut şi s-au dus lupte. Doamne ajută! a zis bulibaşa, fericit că au ce pune în tingire de Crăciun. Cât o ajunge de fiecare, dar… măcar să guste toţi! Vânatul era un ţap căruia îi căzuseră coarnele, era mare, dar şi supuşii săi erau mulţi şi flămânzi. Ca pierderea să fie cât mai mică, ţapul a fost pârlit, nu jupuit. În şatră a mirosit a Crăciun, chiar dacă, în loc de porc, s-a pârlit un ţap sălbatic. Cu ce-au mai primit cerşind şi muncind pe la locuitorii de prin satele abandonate de trupe, au mai adunat de-ale gurii, să-şi astâmpere foamea. S-au dus la colhoz, unde rămăseseră numai femeile şi bătrânii neputincioşi, bărbaţii tineri fiind trimişi pe front, şi, numai pentru mâncare, s-au apucat să le repare acoperişurile la case, magaziile şi grajdurile lovite de schijele proiectilelor. Ascuţiseră fiarele plugurilor, strânseseră şinele roţilor de la căruţe, să fie bune la primăvară, potcoviseră caii cu potcoave cu colţi pentru gheaţă, caii care mai scăpaseră nerechiziţionaţi, reparară hamurile, toată munca în schimbul a câte unui căpeţ de făină pentru mămăligă. În acea iarnă cumplită, aşezată pe câmpia nesfârşită dintre Nistru şi Bug, ca să nu moară de foame, animalele sălbatice ce au scăpat din vâltoarea luptelor între trupe au fost vânate fără alegere. Un cal abandonat de trupele în trecere, un câine rătăcit, iepurii, căprioarele, chiar şi vulpile ieşite în cale au fost împuşcate sau prinse, fierte sau fripte şi mâncate. Trifu, cu arma lui Mausser, împuşca de la distanţă tot ce-i ieşea în cale, spre nefericirea animalelor şi bucuria şatrei unde stătea. În Transnistria era foamete mare! Mulţi au mai murit de foame şi de boli!
I.C. Gociu

Tags:

• Cotul Donului
• Laieti
• Lun

(1 unread) - gociuion1934 - Yahoo! Mail

(1 unread) - gociuion1934 - Yahoo! Mail

                    ISSN 5 949990 520103, SERIE NOUĂ, ANUL XIX, NR. 6112                    

Povestire foileton - Viaţa într-un sat de odinioară (VII)

12 Noiembrie 2012

Afişări:  88

     Figură 1, Ion și Elena Șerbulescu din Câlnic

                              După ce am fost născut, am fost sprijinit în cârpe curate, ţinute la îndemână pentru acest eveniment, spălate în leşie de cenuşă, ca să fiu ferit de vreo boală. Moaşa mi-a cumpărat o cămăşuţă, o baveţică, o plapumă şi o faşă,o sfoară lungă, făcută din fire de arnici şi mătase, cu care se înfăşura plapuma.

                    Drept leagăn, s-a folosit o postăviţă în care, rând pe rând, crescuseră şi fraţii mamei, Ioana şi Gheorghe. Rostul acestui obiect nu era decât acesta, de a ţine copiii sugari. Era „mânuelnică”, lucrată îngrijit din lemn uşor de plop. Locul ei de păstrare, când plodul creştea şi nu mai era de trebuinţă, era în podul şoprului, aşezată cu gura în jos pentru a fi ferită de urdinatul şoarecilor şi afară din calea altor animale necurate. Reintrarea ei în folosire era precedată de o serie de operaţii obligatorii, spălatul cu leşie, clătirea de mai multe ori cu apă caldă şi rece, zvântarea la umbră şi apoi uscarea ei la razele soarelui amiezii, un timp potrivit cât să nu crape. Nu ştiau ţăranii nimic despre ce-i aia sterilizare sau dezinfecţie, septic şi antiseptic, dar activităţile întreprinse în acest scop erau moştenite prin transmitere directă din generaţie în generaţie şi aveau acelaşi efect.

                   Eu am fost ultimul pui de om ţinut în acest „leagăn”. Fratele meu Grigore, născut când tânăra familie Gociu realizase o măruntă instruire, a beneficiat de un leagăn adevărat, făcut special de tâmplarul satului, Dumitru Toacsen, cu lucrătură îngrijită, iar pentru sora noastră, Lori, leagănul era de-acum suspendat pe două picioare, la aproape un metru deasupra solului. Măsură de prevenire a unor situaţii tragice, când pruncii din leagăne au fost victimele nesăbuinţei celor care îi aveau în grijă sau ale porcilor rămaşi slobozi prin ogrăzi, care, de foame, îi mutilau, mâncându-le mâinile, nasul sau, la băieţei, organul genital. În viaţă, am cunoscut persoane care au fost astfel de victime, printre care şi o mătuşă a mamei mele. Ion, fratele mamei, tâmplar şi el, care învăţase meseria la Bucureşti, se întrecuse pe sine în a confecţiona cel mai frumos leagăn pentru copii, cum nu mai era altul în sat! Când lăuza s-a mai întremat, consiliul de femei vecine s-a întrunit să stabilească botezul, creştinarea pruncului Ion, nume stabilit prin tradiţie, adică al bunicului dinspre tată, primul copil al lui Constantin şi Elisaveta. Două lucruri erau importante, data când se oficia botezul şi anunţarea tatălui care trebuia să vină să-şi vadă pruncul. Cele 40 de zile se încheiau odată cu obiceiul Drăgaicei şi sărbătoarea Sânzienele, care se prăznuiau în ziua de naştere a Sf. Ioan Botezătorul. Ce altă coincidenţă mai favorabilă putea să fie pentru un asemenea fericit eveniment?! Veta fu sfătuită să-i scrie lui Costăin, să ştie din timp şi să fie de faţă, conform regulilor, la fericitul eveniment. Luă de după icoană un caiet, rupse o foaie din el şi, cu un creion chimic, muiat în gură, şi-a anunţat soţul plecat „la stăpân”, la Călăraşi, „că-l botezăm pe Ion înainte de Sân Petru” şi-l rugă să facă tot ce poate să fie acasă, „să nu creadă lumea altceva!” În scrisoare îl mai ruga, să vină mai devreme, că trebuie vin şi rachiu „şi numai la Pătru Vulpe din Părău se mai găseşte şi n-are cine să-l aducă, că la Vanghea şi Mergea, dacă e, e scump de nu te poţi lipi!” Patronul lui Costică Gociu, cum îi spuneau cei cunoscuţi, era unul Ilie Tobescu, originar din Ciuperceni prin tatăl său plecat cu zeci de ani înainte, care se realizase material şi devenise din simplu vânzător ambulant, patron de simigerie şi a cărui avere o moştenise acest fiu Ilie. Ca şi tatăl său, îşi angaja lucrători olteni, de regulă din comuna natală, care erau cunoscuţi, guralivi, dar şi harnici când trebuia. Lucrau la unison şi toată lumea era mulţumită, mai ales că, în timpurile acelea, oraşele de la Dunăre cunoşteau o epocă de prosperitate şi înflorire. Patronul era atent cu personalul angajat, fiindcă îi dorea loiali, dar pentru Costică avea o mare simpatie, că i-a spus nevastă-sa „că-i cel mai vrednic lucrător din câţi i-au avut!” Pentru patron, vestea cu botezul copilului a fost bine primită, aşa că l-a asigurat că, deşi este multă desfacere de marfă la prăvălie, îi dă liber până după Sân Petru şi în plus faţă de salariu i-a mai dat şi o primă bănească, binevenită oricând, dar mai cu seamă în această împrejurare. Acum, că veni vorba şi de cocoana patroană, mai tânără mult faţă de bărbatul său, trebuie spus că avea un „cuvânt greu” în treburile negustoriei. Ce dorea, aia făcea! Dacă cutare… nu-i plăcea, părăsea prăvălia. Cu Costel era cu totul altceva. Era bine văzut în ochii patroanei. Discret în faţa bărbatului, îl lăuda mereu pentru hărnicie şi respect. „Nu-i nici unul ca Gociu, din câţi avem aici! Se cunoaşte că a fost orfan şi că se trage tot din negustori!”, sublinia doamna, căinându-l în faţa soţului său. (Va urma)

Ion C. Gociu

              ISSN 5 949990 520103, SERIE NOUĂ, ANUL XIX, NR. 6113                   

Povestire foileton - Viaţa într-un sat de odinioară (VIII)

13 Noiembrie 2012

Afişări: 96

                                                         Elena și Alexe Bârdac         

              La plecare spre casă, o paporniţă destul de încăpătoare fu umplută cu de toate: ulei de măsline, lămâi, făină de grâu trei nule, chiar şi stafide şi câte şi mai câte. Se afla încă un pachet cu lucruri fine pentru un bebeluş, aşa... o atenţie din partea doamnei, care ar fi dorit şi ea un copil, dar nu-l avea, că nu i l-a dat Dumnezeu, dar iată că s-a „îndurat” de Costel lucrătorul din prăvălie. Doamna era cu puţini ani mai în vârstă decât Costel şi cu mulţi ani mai tânără decât distinsul ei soţ, care avea prostul obicei să mai şi adoarmă destul de devreme, seara.

                 …Obiceiul cu micile atenţii primite de la patroană s-a repetat în fiecare an, până când tata a părăsit definitiv oraşul Călăraşi, şi-mi aduc bine aminte de mândria ce mă stăpânea când le îmbrăcam. Ce idilă s-o fi ascuns în aceste atenţii, numai Dumnezeu mai ştie! Se zice că în „oala acoperită nu cad muştele!” În acest caz, poate că într-o zi nu s-a pus bine capacul pe oală, că s-au cam prins unii lucrători care şi ei munceau cinstit şi erau credincioşi stăpânului, dar nu erau aşa bine văzuţi ca şi Costel, cum îl alinta doamna patroană. Ei îi ziceau Costică sau Costăin, aşa cum îi zicea şi Veta, soţia lui de la Văianu. Când o auzeau strigându-l „Costele, ia vino până la mine!” zâmbeau între ei, mai dădeau şi din cap, unii poate sau sigur şi din invidie. Nu uitau să-l tachineze apoi despre „perdaful” la care fusese supus în compania stăpânei, cât lipsise din atelier. Dacă a ştiut sau nu despre această idilă domnul Ilie Tobescu, soţ, nu se ştie, dar mama mea a ştiut, c-am aflat şi eu de când am început să înţeleg de unde proveneau frumoaselor mele costumaşe şi încălţări. Erau noi şi preţioase ca valoare, li se simţea mirosul de magazin şi, când le îmbrăcam, contrastau cu locul şi împrejurarea unde erau purtate. Dacă la Paşti un copil de seama şi originea mea se îmbrăca în cămaşă nouă, cu izmănuţe şi brăciri, eu mă fuduleam cu un costum format din bluză de orăşean, cu pantaloni, bască şi ghetuţe sau sandale romane. Singurul accesoriu nepotrivit era încingătoarea pantalonilor, care putea fi o sforicică oarecare, peste care erau încinse brăcirile. Uitase de acest articol atenta mea donatoare... „Ştie tot satul şi nu ştie bărbatul!” spune un proverb din bătrâni. Se prinseseră toţi lucrătorii că semenul lor, Costică, este protejatul patroanei, dar ar fi îndrăznit vreunul să clevetească, să audă stăpânul? Doamne fereşte! Nici n-ar mai fi călcat prin Călăraşi, darămite prin prăvălia lui domn Ilie! Dar asta nu înseamnă că acasă, la două zile distanţă de Călăraşi, vorba nu putea ajunge. Ion a lui Ion al lui Ciripoi i-a spus lui Gore al lui Drulă, care era „gură spartă” şi care i-a spus povestea lui Ion al lui Ioviţa şi, de aici, până la urechile Vetii Stătienii, n-a mai fost decât vocea Lenei, soţia lui Ion Ioviţa, care a umplut tot satul avid de zvonuri picante. Veta, când a auzit, s-a arătat la început furioasă, dar, când a văzut preţul lucrurilor primite, a ridicat tonul acuzelor, dar n-a făcut scandal „pentru că a fost trişată în dragoste”, mai ales că bărbatul ei pleca din nou de unde venise, adică la stăpâna cu grijile pentru hăinuţele copilului. Mult mai târziu, când mă făcusem şi eu mare, m-a dus mama la Gore să-mi facă un costum de haine de dimie, că învăţase croitoria în armată şi, când mi-a zis mie, ca să audă şi mama, „că-mi face haine mai frumoase ca alea trimise de a lu’ Ilie Tobescu”, mama „a luat foc” şi, cu vigul de dimie sub braţ şi cu mine de mână, a ieşit pe uşa atelierului, să mergem la Cechiuţu, că şi acela e croitor! (Va urma)

Ion C. Gociu