ISSN 5 949990 520103, SERIE
NOUĂ, ANUL XIX, NR. 6115
15 Noiembrie 2012
Afişări: 98
Pe
şoseaua Bucureşti-Giurgiu, într-un singur sens, se pornise o coloană lungă și
pestriță de căruţe trase de catâri, măgari şi cai piperniciţi, care cum îi
aveau, conduse de câte un lăiete cu pletele lăsate pe umeri şi barbă până la
brâu. Era un vacarm de nedescris. Din când în când, coloana se mai oprea să se
odihnească şi animalele să se sloboadă de ce aveau rămase prin burdihane. La
opriri, de fiecare dată liota de ţigani era înconjurată de jandarmii călări,
supraveghetorii care însoţeau coloana.
Nimeni, nici chiar
însoţitorii nu ştiau destinaţia acestor suflete. Ceea ce se aflase era că în
port la Giurgiu şi la Olteniţa, toţi vor fi îmbarcaţi pe şlepuri şi vor merge
spre un loc mai bun decât cel de până acum. La intrare, în marginea oraşului,
coloana a fost oprită şi spre port pleca doar numărul de căruţe dinainte
stabilit, care, cum trebuiau îmbarcate. Ajunşi acolo, ţiganilor li s-a impus
să-şi ia din căruţe numai hainele, vasele, mâncarea şi obiectele mărunte, iar
catârii, căruţele şi corturile urmau să rămână pe chei, fiind preluate de
soldaţi. Jale mare!!... Plângeau muierile şi îşi smulgeau părul din cap, copiii
ţipau şi se dădeau cu fundul de pământ, iar bărbaţii refuzau să coboare din
căruţele pe care încercau să le întoarcă din drum, dar fără nădejde, fiindcă
erau înconjuraţi de jandarmii conduşi de însuşi colonelul comandant al
Jandarmeriei.
- Da, de ce? …De ce ne
suiţi pe văpor şi ne luaţi căruţele, domnule? Unde ne duceţi? Vreţi să ne
omorâţi ca pe jâdani? Erau întrebările disperate ieşite din sutele de glasuri
care se auzeau acolo, amestecate cu bocetele muierilor. Vacarmul era greu de
ostoit. Comandantul jandarmilor, suit pe şlepul pregătit pentru preluarea
deportaţilor, chiar şi cu ajutorul subordonaţilor săi cu greu s-a putut face
ascultat!A chemat şi au fost aduşi la el zece pretinşi şefi cu puteri
recunoscute de şătrari. Spera în potolirea răzmeriţei iscate în adunătura de
lăieţi, încinsă de disperare. Ca să-i îmbuneze, colonelul le-a spus lăieţilor
„că acolo unde vor merge n-au nevoie de corturi şi căruţe, că pentru ei sunt
case şi maşini! Că pe vas n-au loc cu toate troacele lor, dar au alimente să
mănânce toţi pe săturate pentru o săptămână, mai mult decât au nevoie.” A mai
spus multe, dar nu era de înţeles, că la întrebările lăieţilor răspunsurile lui
au fost neconvingătoare.
- Unde ne trimiteţi şi de ce ne
luaţi căruţele şi corturile, unde avem şi noi toată averea noastă? Era
întrebarea cheie, rămasă fără răspuns din partea colonelului. Unde suim
puradeii şi muierile cu copii de ţâţă, bătrânii care nu pot merge? Că doar nu
ne veţi ţâne numai pe apă!? Era o altă întrebare tot aşa de incomodă pentru un
răspuns care să-i liniştească. Justificarea „că locul încotro merg este
secret!”, că ar putea fi atacaţi şi bombardaţi de bolşevici nu era nici ea
convigătoare… „Că acolo aveţi case şi tot ce vă trebuie care vă aşteaptă”… nici
atât!
- Mai bine murim acu’, decât
să nu mai avem nimic!
Colonelul a întrerupt
discuţiile şi le-a dat drumul celor din stabor să se consulte cu ai lor, dar mai
multă nevoie avea el de o pauză, să raporteze şefilor situaţia prea
înfierbântată de pe cheiul portului. La următoarea întâlnire, colonelul a
comunicat sfatului bătrânilor că ministrul a aprobat ca să fie urcate pe vas
din zece căruţe numai una, dar din cele mai bune şi cu animale tinere şi hamuri
trainice. Îmbarcarea s-a făcut noaptea. Cu galbenii scoşi din oiştile şi
blănile căruţelor a mai sporit numărul atelajelor îmbarcate. Protestele
lăieţilor năpăstuiţi au fost zadarnice, iar cei rămaşi fără mijlocul lor de
transport şi îmbarcaţi forţat, cu burţile pline de galbenii înghiţiţi, s-au
aciuat pe lângă cele hotărâte să fie suite pe şlep. Altă soluţie nu mai era… Şi
puterile le pieriseră! Aurul ascuns în burţi începuse să facă ravagii. Nu
suporta mizeria în care intrase şi se vroia afară… Pentru mulţi a fost greu de
a mai fi recuperat în totalitate. Calea spre Transnistria fusese deschisă…
Acolo îi aştepta iadul de pe pământ, pe care încă nu şi-l imaginau. Exodul a
durat până la începutul lunii octombrie 1942. În Transnistria, pe lângă
localităţile stabilite, ţiganilor fără corturi li s-au făcut bordeie cu paturi
de pământ, dar fără aşternuturi şi insuficiente pentru numărul celor aduşi,
mulţi rămânând să moară de frig şi foame, sub cerul liber. Între familii,
pentru un loc în bordei se dădeau bătălii până la crimă. Încăierările erau
ostoite de jandarmi cu armele, mulţi şătrari pierind împuşcaţi din ordin, fără
milă. Din cei rămaşi, ţiganii mureau de frig şi de foame pe capete. Cei cu câte
un beteşug, bătrânii bolnavi şi copiii erau primii care picau. „Doamne, ce
ţi-am făcut de ne pedepsăşti aşa de rău!?” Erau strigătele de disperare ce se
auzeau în plânsetele lor. Porţiile de mâncare, după ce că erau mici, nici alea
nu mai veneau. Moartea unei femei grase a fost o scurtă binefacere pentru cei
din bordei cu ea. Era îngheţată şi, timp de câteva zile, i-au mâncat carnea de
pe coapse, jupuită şi prăjită pe foc! Cadavrul arăta cumplit înainte de a fi
aruncat la groapa comună. Canibalismul se declanşase de foame, cu prea multă
uşurinţă! Intraseră cu adevărat în cel mai negru infern!
*
Ai lui Vânătu au fost duşi şi ei, tot cu şlepul! Căldărarii luați din poiana de lângă staţia Ciulniţa, Gheorghe şi cu ai lui, au ajuns în lagărul de la Suha Balca la jumătatea lunii septembrie. La îmbarcare, fiindcă avea căruţă bună, catâri tineri şi, cu un pumn de galbeni în plus, dat cui trebuia, sub motiv că are trei copii cu beteşuguri, a fost lăsat şi el să-şi suie căruţa pe şlep. Pentru treaba asta, pe lângă banii de aur, când s-a dus să-i dea, Gheorghe a plecat cu Mariţa după el, aşa cum îi spusese supraveghetorul: „ Că trebuie s-o vadă şeful, să-i completeze buletinul şi să-i numere anii, în gură!” Nu c-ar fi bănuită că-i străină, pripăşită printre lăieţi. După ce a dat galbenii, Gheorghe s-a întors singur la ai lui, „că aşa i-a zis jandarul!” Asta a spus el, când l-a întrebat Bria unde-i fata…
Ion
C. Gociu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu