PROZĂ SCURTĂ

                                                     MĂDĂLINA

- Mamă, de ce, de la noi nu cumpără nimeni? Cu ce o să-mi iei caietele de școală dacă nu vindem nimic?... întrebare de copil pe care am auzit-o și mi-a atras atenția în timp ce eram la cumpărături în piață, motiv care m-a determinat să mă opresc. Era vocea unei fetițe în vârstă de șapte-opt ani, plăpândă, cu  părul bălai și ochi albaștri, care, tristă  ședea în picioare lângă mama sa, ce oferea spre vânzare fructele culese într-o găleată  din pomul crescut  sălbatic, în capătul grădinii cu vie hibrid.

Cadru insignifiant în piață într-o zi de Septembrie întâmplat într-un vacarm creat de cumpărători și  vânzători, – un du-te vino de persoane care mergeau de la o tarabă la alta, neștiind de la cine este mai bine să cumpere când toți te îmbie, ca să cheltuiască mai puțin și marfa să fie de calitate. „Dacă vrei să ieși în câștig, vinde când te roagă și cumpără când te roagă!” vorbe mari reținute, când eram foarte tânără, de la un evreu negustor.

Aveam în fața mea o mămică tânăra care venise la piață cu odorul ei, să facă rost de bani, fiindcă peste o săptămână copila începea școala. Într-o găleată din plastic roșie, erau adunate piersici galbene, scuturate din pom cu o zi înainte de a veni la târg. Uitându-mă cu duioșie în ochii fetiței, m-am aplecat și în timp ce pipăiam marfa expusă, îngândurată, în minte ca’ntr-un film, mi s-a derulat evoluția evenimentelor petrecute în viața oamenilor truditori de la sat unde  și eu m-am născut și care, unele au devenit istorie.

Până în Decembrie 1989, piața de aprovizionare cu alimente a cetățenilor târgului ajunsese să fie ceva doar simbolic. Din ceea ce era – până în colectivizare – nu mai rămăsese nimic. Luându-le pământul și vitele, țăranii, altădată gospodari prosperi, fuseseră transformați în orășeni de mâna a doua, mahalagii. Sărăciți, fuseseră atrași la oraș unde, pe șantiere  se creaseră locuri de muncă și implicit satele se goliseră de populație, de bună-stare și frumoasele obiceiuri, care altădată dădeau vieții farmec.

În anii ’70-80 ai secolului trecut, în zilele de târg, dacă îți sacrificai timpul să mergi la piață, aveai neplăcuta ocazie să constați o lipsă totală de produse agro-alimentare care în mod normal numai de aici trebuiau procurate, deci o pierdere de timp. Ici, colea, mai apărea câte o femeie de la țară, vizibil neajutorată, care, oferea spre vânzare chite proaspete de verdeață, ouă, urdă, fasole, vreo sticlă cu lapte, sau de țuică și vin, făcute pe furiș și tot așa vândute, despre care, cu voce scăzută  te avertiza: Am un kil de țuică bună, vi-l dau ieftin ca să plec că mă prinde sara și stau departe…

În perimetrul pieții se construiseră clădiri noi, încăpătoare, hală de carne, dar erau goale fiindcă produsele alimentare plecau la export.  Trebuia ca, în patru ani și jumătate să achităm împrumutul extern de 25 de miliarde de dolari, care,  la început fusese eșalonat, firesc, pe zece ani. Așa a hotărât Partidul, așa trebuia făcut! Ce dacă populația n-avea nici pâinea de toate zilele!...

Gospodăriile agricole (colectiva, cum îi ziceau locuitorii satelor  îmbătrâniți și mai ședeau pe acolo),  nu aveau magazine de desfacere, fiindcă nici n-aveau produse pretabile pentru comerțul cu amănuntul, această activitate fiind un monopol al Trusturilor Întreprinderilor Agricole de Stat și al Stațiunilor pomicole ce dețineau magazine și chioșcuri în care se comercializau legume ce nu erau căutate la export: ciolane de porc, porecliți în batjocură, adidași , gheare și capete de păsări,  puii de găină sacrificați sub greutatea normală  din diverse motive, renumiții, - frații petreuși.

Din ce a fost odată piața târgului ajunsese un maidan, cu câteva mese dărăpănate  sub care sălășuiau în voie câinii vagabonzi abandonați de stăpânii lor, cărora le fuseseră confiscate și dărâmate casele,  pentru a se crea loc de construcție a blocurilor hidoase, dar necesare țăranilor urbanizați. Femeile de la țară, câte mai veneau după un franc, înșirau pe aceste tarabe soioase, sub cerul liber, (vara în soare, iarna în zăpadă), conținutul sărăcăcios al desăgei adusă în spate, pe jos sau cu RATA, de la mulți kilometri depărtare.

După anul 1990 treburile s-au schimbat, dar multe chestiuni vitale au rămas încă nesoluționate. Țăranii și-au ocupat terenurile avute înainte de colectivizare, dar foarte mulți  nici acum nu au posibilitatea să le muncească. Unii sunt bătrâni, alții săraci iar cei tineri n-au chef să se apuce de agricultură. E mai bine la discotecă! În locul atelajelor și vitelor de muncă, predate fără plată la colectiv, n-au primit nimic. Mașinile agricole și construcțiile ceapeurilor au fost lichidate, măsluit, între conducătorii existenți la desființare.

  Piețele au fost modernizate, mesele schimbate și puse sub spații acoperite. În scurt timp au apărut și oamenii de afaceri, bișnițarii isteți care, la nivel național, prin diferite rețele  organizate aduc mărfuri din afara țării. Acum, în piață  găsești produse exotice tot timpul anului la care altă-dată nici nu te puteai gândi. Banane, portocale, ananas, kiwi, struguri, etc. poți mânca în orice anotimp. Piața îi plină de trufandale la prețuri ce concură pe cele autohtone. Trailere întregi pline cu produse agricole nu sunt luate în evidență și statului nu i se dau taxele și impozitele cuvenite. Mesele pieței au fost închiriate de aceștia, iar pentru țăranii producători cu acte în regulă și plătitori de taxe, nu mai este loc. Când, timizi, încărcați cu marfa lor se apropie de vreo masă, sunt alungați  și n-au un loc s-o  pună nici pe jos.

                                                            *

Nici nu terminasem bine de pipăit fructele că mama fetiței mi-a zis:

- Luați doamnă că-s  bune ’n gură și nu-s stropite ca ălea aduse de-afară, că de aia au pete pe coajă, nu de altceva. Gustați una să vedeți ce bune sunt! Dacă vă e silă, mă duc eu s-o spăl la pompă, și o să vă convingeți că-s gustoase și-s de-ale noastre. Ascultând-o, fără să realizez, aproape de mine se mai opriseră două doamne, ascultând și parcă așteptând  un verdict din partea mea.

La pipăit fructele erau tari și, eu nu sunt o consumatoare ahtiată după piersici. Îmi plac fructele și mănânc din toate, dar cu măsură. Prunele și strugurii în exces, îmi produc purgație. Dar… acum sunt pusă într-o situație de compasiune și trebuie să cumpăr fiind convinsă că fac un bine. Pe furiș, privesc fața fetiței care mă urmărește cu speranță că voi lua și de la ele ceva. Ca un avertisment îmi sună în cap teama ei că, nu are cu ce să-și cumpere caiete și peste o săptămână începe școala. Gândesc că poate telepatic îmi transmite ceva. Eu cred în așa ceva și vreau să-i răspund la fel și ei, chiar dacă n-avem legături genetice. Între mine și fetele mele s-au întâmplat multe situații care au confirmat credința mea.

- Câți ani ai domnișoară și în ce clasă ești? am întrebat-o uitându-mă în ochișorii ei azurii ca cerul în luna Septembrie.

- Am împlinit opt ani la Sfântul Ilie și sunt în clasa a doua, și voi fi la doamna învățătoare  Elena Popeangă!

„Ce lucrușoare frumoase am prin casă rămase de la nepoată-mea, care i  s-ar potrivi, unele neîmbrăcate. Păcat că nu am cum să i le dau acestei fetițe de care prinsei drag de cum o văzui!”, chibzuiam în sinea mea în timp ce ea mi-a spus că în clasa întâi a luat premiul cu coroniță.

- Brava! Mă bucur pentru tine și s-o asculți pe mama ta. Uite, îți cumpăr  că-mi plac foarte mult piersicile tale! Când eram ca tine aveam și eu unul în vie și când s-a ofilit, că n-am adunat frunzele de sub el, am plâns.

- Noi le măturăm,  c-a zis bunicul, că dacă rămân se otrăvește pământul și se usucă pomul. Tata le-a ars în șanț să spele apa ploii cenușa, îmi explică mica mea interlocutoare în timp ce eram cu gândul dus la viața aspră de la țară și sărăcia în care se zbate atâta lume.

- Vreau două kilograme! …Mă adresai mamei, care era fericită că cineva străin șade cu ele de vorbă și-i face saftea. Atât i-a trebuit să audă și mi-a oferit o pungă de plastic neagra, să-mi aleg pe care le vreau.

„Nu mănânc eu atâtea nici într-o săptămână, că mai am acasă destule prune și struguri. Le fierb și la fac compot, dar azi fac o pomană de 8 Septembrie, ziua numelui bunicii mele”.

- Pune dumneata, dar unde le cântărești?, am întrebat-o eu.

- La domnul acela, și-mi arătă întorcând privirea spre un bărbat care era  la o masă închiriată încărcată până la refuz cu cartofi, - că-i de la mine din comună și ne cunoaștem, mi-a răspuns mama fetei bucuroasă că vinde și ea ceva și nu rămâne cu găleata plină.

- Cât costă? Am întrebat-o după ce le-a cântărit.

- Le dau cu doi lei kilu, doamnă! Vi se par scumpe?

- Nu, dar nu știam cât să-ți plătesc pe ele!

Din borsetă am scos o hârtie de cinci lei și i-am spus ca leul rest, să-l dea fetiței să-l pună în poșetuța ei pentru când o avea nevoie.

- Mădălină, zî săru’ mâna și mai pune și tu niște piersici în plasa  doamnei!

Fetița s-a repezit și a luat din găleată un pumn de fructe. În mânuța ei erau trei piersici mici. Atâtea au avut loc în palmele sale. Văzând ce a luat, femeia s-a rușinat și  i-a reproșat fiicei sale:

- Mamă, tu luași numai d’ale mici. Ia mai mari, că doamna fu darnică și azi o să ne meargă bine!

-  Mie ăștea îmi plac că-s mai dulci, de aia le luai ! răspunse Mădălina, convinsă în sinea ei, că a oferit din cele mai bune și s-a achitat și ea de doamna darnică în Dumineca dinaintea începerii anului școlar. N-avea de unde să știe, că și pentru doamna darnică un leu contează mult, că pensia îi este mică, de subzistență.

…Când m-am întors și am plecat cu punga plină de piersici, cele două doamne care probabil auziseră discuția mea cu mica vânzătoare și fuseseră și ele impresionate, le-am auzit când le-au spus:

- Puneți-ne și nouă câte două kile!...

Oamenii cu suflet, oricât ar fi de săraci,  la sărbători fac și pomeni.

În această goană nebună pentru câștig fără măsură, care a dezbinat societatea, cu ce s-a înbunătățit viața oamenilor cinstiți după Revoluția din Decembrie 1989?  Mă întreb și eu, …așa!

                                                __________

 

         Mădălina-i veselă. A vândut toate persicile

Fragment de nuvelă „IDILE”

                                 Revista Vatra veche nr. 9/ 2013 (P.55)

Starea prozei

CUM MAI TRECE TIMPUL

 În foișorul din grădina casei, înconjurat de ronduri cu trandafiri și  flori,  Violeta citea pentru ultima oară lucrarea de licență, înainte de a fi dactilografiată. Iedera adusă și plantată pe lângă chioșc îl cuprinsese într-o vegetație perenă, creând adevărate ghirlande de verdeață, care împiedecau razele solare să încălzească excesiv  locul.

Se simțea împlinită. La serviciu, activitatea se desfășura cu rezultate bune. Acum, beneficia de zece zile de concediu pentru licența mult dorită. Se ridicase la nivelul dorit încă din liceu și  considera că-l merită. Era fericită.

Dar, fiindcă întotdeauna mai există și un dar, mai avea un of… care o apăsa și o durea. Cu Ionel nu se mai întâlnise de un an, fiindcă el terminase și primise  diploma de licență. Cu câtă plăcere participase și ea, ca invitată la acel eveniment!

În amfiteatru facultății, în fața juriului și a unui numeros public, Ionel i s-a părut magnific. Disertația lui a cucerit auditoriul avizat și lucrarea i-a fost răsplătită cu calificativul maxim.

 Atunci, își promiseseră să se revadă măcar de două ori pe an, dar au apărut situații neprevăzute. Și el era căsătorit și avusese mai multe necazuri în familie. Soția lui, o doamnă distinsă, licențiată în finanțe, pe care o iubea mult, fusese operată de hernie de disc și, după o lungă suferință, se afla, temporar, la pensie pe caz de boală. De aceea fusese absentă la expunerea lucrării lui și, astfel, fără nici o grijă, mersese Violeta.

 Doar de la serviciu, din când în când și codificat, mai vorbeau  la telefon. Atât le rămăsese în ultima perioadă.

Simțea că dragostea ei întinsă pe patru ani ajunsese la punctul terminus, dar fără să se stingă.  Acum, la încheiere, aștepta să primească de la el un răspuns: „Dacă poate să vină  măcar la agapa de după susținerea a exmenului ei de licență”…

 Într-un asemenea moment, fără el, s-ar fi simțit singură și tristă. George s-a justificat că nu poate să vină… „fiindcă în luna aceasta se face analiza semestrială a îndeplinirii planului  la extracția de cărbune  la cele două combinate.”

 Absența  lui George de la acest moment n-o deranja, dar, ca femeie în această postură, simțea mai mult ca oricând nevoia prezenței unui bărbat protector și acum  dorea să-l aibă acolo pe Ionel. Cu el începuse acest urcuș încă de la primul examen, când uitându-se în ochii ei i-a cuprins mâinile care-i tremurau și i-a transmis curajul și puterea înfruntării! Cu el vrea să sărbătorească acest moment atât de frumoas al vieții, după atâtea eforturi, dar și sentimente de dragoste, devenite uneori mai mult decât  adolescentine. În pandantivul agățat pe lănțișotul de la gât – ca să-i poarte noroc -  a introdus de seara fotogafia lui Ionel.

De ce i-a fost frică n-a scăpat. Ionel n-a venit, deși îi promisese.

- „Mi-am cumpărat o Dacie în rate și vreau s-o vezi și să te plimb cu ea!”

 Acestea au fost ultimele  cuvinte  spuse de el, când au vorbit ultima oară despre întâlnire din preziua  plecării ei de acasă.

Nu putea înțelege  motivul absenței lui, care trebuia să fi fost foarte serios, altfel  o anunța anticipat.  Ea reținuse locuri de cazare pentru amândoi și l-a așteptat toată seara. Simțea telepatic că un ceva era în neregulă și acest lucru o întrista până la disperare. Toată noaptea   s-a zvârcolit în pat, a transpirat intens și s-a trezit din somn cu un junghi în piept, dar nu acesta o îngrijora.

…În același amfiteatru, când i-a venit rândul să-și prezinte lucrarea de diplomă, simțea că nu-i în stare să se concentreze, motiv pentru care a cerut președintelui comisiei, permisiunea să fie lăsată mai la urmă. Fața îi era aprinsă și o transpirație rece îi curgea pe șira spinării. Și acum ca de obicei, în amfiteatru erau distinse persoane - soți, soții sau prieteni – venite ca, prin prezență,  să-i încurajeze pe cei dragi.

După ce a primit încuviințarea de la comisie și sfatul prietenesc să stea pe scaun, ca să se liniștească,  a plecat printre rândurile de bănci,  urcând cu greu gradenile spre partea din spate a amfiteatrului. La un moment dat,  simți că încăperea se întunecă și se învârte cu ea, apoi i se păru că se dezechilibrează. Încercă să se proptească de o masă la un cap de rând…

 Dintr-o dată, se văzu într-o livadă necosită, plină cu flori de iasomie, simți cum i se arată fantomatic Ionel, cu brațele deschise, râzând cu hohote și felicitând-o pentru disertația ei. Simți că este cuprinsă în brațe și este strânsă  așa de tare, că nu mai poate respira. Apoi pe gură, pe față, i se păru că Ionel o sărută, o sărută, o tot sărută… și ea plânge de bucurie.

…Deodată, se auzi un icnet urmat de un zgomot surd. Doamnele prezente în sală începură să țipe de spaimă. Căzută cu fața în jos pe podeaua înclinată, Violeta părea că se relaxează, lichidul arămiu i se scurge șerpuind lin  pe treptele din lemnul de stejar lustruit, trupul ei  făcu spasmodic vreo trei-patru convulsii și inima i-a încetat să mai bată.

Murise…

                                    *

                                                     

Coincidențe?!...                                             

Ziarele cotidiene din două orașe ale țării, unul  transilvan și altul  oltean, în aceeași  săptămână  și-n aceeași zi, anunțau independent unul de celălalt:

 „Soția, Paulica, și copiii minori, Ioana și Vasile, zdrobiți de durere, anunță moartea stupidă în accident rutier a lui Ionel Pop,  om de o înaltă probitate morală, cunoscut funcționar la Banca de investiții din orașul nostru. Înmormântarea are loc la Cimitirul Ortodox, în data de 13 august orele 13.30. Dumnezeu să-l odihnească!..”

În celălalt jurnal, ferparul era încadrat într-un chenar negru șerpuitor:

 „Inginerul Gheorghe Neșu, înmărmurit de durere,  anunță rudelor și prietenilor, despre moartea subită a scumpei și neprețuitei sale tovarășe de viață , Violeta Neșu,  survenită ca urmare a unui infarct miocardic,  petrecut în timpul susținerii examenului de licență.

Înmormântarea are loc la Cimitirul orașului Sfântul Ioan Gură de Aur, pe data  13 august, începând cu orele 14.00 . Lacrimi și flori!”

          ION C. GOCIU