MĂDĂLINA
- Mamă, de ce, de la noi nu cumpără nimeni? Cu ce o
să-mi iei caietele de școală dacă nu vindem nimic?... întrebare de copil pe care
am auzit-o și mi-a atras atenția în timp ce eram la cumpărături în piață, motiv
care m-a determinat să mă opresc. Era vocea unei fetițe în vârstă de șapte-opt
ani, plăpândă, cu părul bălai și ochi
albaștri, care, tristă ședea în picioare
lângă mama sa, ce oferea spre vânzare fructele culese într-o găleată din pomul crescut sălbatic, în capătul grădinii cu vie hibrid.
Cadru insignifiant în piață într-o zi de Septembrie
întâmplat într-un vacarm creat de cumpărători și vânzători, – un du-te vino de persoane care mergeau
de la o tarabă la alta, neștiind de la cine este mai bine să cumpere când toți
te îmbie, ca să cheltuiască mai puțin și marfa să fie de calitate. „Dacă
vrei să ieși în câștig, vinde când te roagă și cumpără când te roagă!”
vorbe mari reținute, când eram foarte tânără, de la un evreu negustor.
Aveam în fața mea o mămică tânăra care venise la piață
cu odorul ei, să facă rost de bani, fiindcă peste o săptămână copila începea
școala. Într-o găleată din plastic roșie, erau adunate piersici galbene,
scuturate din pom cu o zi înainte de a veni la târg. Uitându-mă cu duioșie în
ochii fetiței, m-am aplecat și în timp ce pipăiam marfa expusă, îngândurată, în
minte ca’ntr-un film, mi s-a derulat evoluția evenimentelor petrecute în viața
oamenilor truditori de la sat unde și eu
m-am născut și care, unele au devenit istorie.
Până în Decembrie 1989, piața de aprovizionare cu alimente
a cetățenilor târgului ajunsese să fie ceva doar simbolic. Din ceea ce era –
până în colectivizare – nu mai rămăsese nimic. Luându-le pământul și vitele,
țăranii, altădată gospodari prosperi, fuseseră transformați în orășeni de mâna
a doua, mahalagii. Sărăciți, fuseseră atrași la oraș unde, pe șantiere se creaseră locuri de muncă și implicit satele
se goliseră de populație, de bună-stare și frumoasele obiceiuri, care altădată
dădeau vieții farmec.
În anii ’70-80 ai secolului trecut, în zilele de târg,
dacă îți sacrificai timpul să mergi la piață, aveai neplăcuta ocazie să
constați o lipsă totală de produse agro-alimentare care în mod normal numai de
aici trebuiau procurate, deci o pierdere de timp. Ici, colea, mai apărea câte o
femeie de la țară, vizibil neajutorată, care, oferea spre vânzare chite
proaspete de verdeață, ouă, urdă, fasole, vreo sticlă cu lapte, sau de țuică și
vin, făcute pe furiș și tot așa vândute, despre care, cu voce scăzută te avertiza: Am un kil de țuică bună, vi-l
dau ieftin ca să plec că mă prinde sara și stau departe…
În perimetrul pieții se construiseră clădiri noi,
încăpătoare, hală de carne, dar erau goale fiindcă produsele alimentare plecau
la export. Trebuia ca, în patru ani
și jumătate să achităm împrumutul extern de 25 de miliarde de dolari, care, la început fusese eșalonat, firesc, pe zece
ani. Așa a hotărât Partidul, așa trebuia făcut! Ce dacă populația n-avea
nici pâinea de toate zilele!...
Gospodăriile agricole (colectiva, cum îi ziceau
locuitorii satelor îmbătrâniți și mai ședeau
pe acolo), nu aveau magazine de
desfacere, fiindcă nici n-aveau produse pretabile pentru comerțul cu amănuntul,
această activitate fiind un monopol al Trusturilor Întreprinderilor Agricole de
Stat și al Stațiunilor pomicole ce dețineau magazine și chioșcuri în care se
comercializau legume ce nu erau căutate la export: ciolane de porc, porecliți
în batjocură, adidași , gheare și capete de păsări, puii de găină sacrificați sub greutatea normală
din diverse motive, renumiții, - frații
petreuși.
Din ce a fost odată piața târgului ajunsese un maidan,
cu câteva mese dărăpănate sub care
sălășuiau în voie câinii vagabonzi abandonați de stăpânii lor, cărora le
fuseseră confiscate și dărâmate casele, pentru a se crea loc de construcție a
blocurilor hidoase, dar necesare țăranilor urbanizați. Femeile de la țară, câte
mai veneau după un franc, înșirau pe aceste tarabe soioase, sub cerul
liber, (vara în soare, iarna în zăpadă), conținutul sărăcăcios al desăgei
adusă în spate, pe jos sau cu RATA, de la mulți kilometri depărtare.
După anul 1990 treburile s-au schimbat, dar multe
chestiuni vitale au rămas încă nesoluționate. Țăranii și-au ocupat terenurile
avute înainte de colectivizare, dar foarte mulți nici acum nu au posibilitatea să le muncească.
Unii sunt bătrâni, alții săraci iar cei tineri n-au chef să se apuce de
agricultură. E mai bine la discotecă! În locul atelajelor și vitelor de muncă,
predate fără plată la colectiv, n-au primit nimic. Mașinile agricole și
construcțiile ceapeurilor au fost lichidate, măsluit, între conducătorii
existenți la desființare.
Piețele au
fost modernizate, mesele schimbate și puse sub spații acoperite. În scurt timp
au apărut și oamenii de afaceri, bișnițarii isteți care, la nivel
național, prin diferite rețele organizate aduc mărfuri din afara țării. Acum,
în piață găsești produse exotice tot
timpul anului la care altă-dată nici nu te puteai gândi. Banane, portocale,
ananas, kiwi, struguri, etc. poți mânca în orice anotimp. Piața îi plină de
trufandale la prețuri ce concură pe cele autohtone. Trailere întregi pline cu
produse agricole nu sunt luate în evidență și statului nu i se dau taxele și
impozitele cuvenite. Mesele pieței au fost închiriate de aceștia, iar pentru
țăranii producători cu acte în regulă și plătitori de taxe, nu mai este loc.
Când, timizi, încărcați cu marfa lor se apropie de vreo masă, sunt alungați și n-au un loc s-o pună nici pe jos.
*
Nici nu terminasem bine de pipăit fructele că mama
fetiței mi-a zis:
- Luați doamnă că-s bune ’n gură și nu-s stropite ca ălea aduse
de-afară, că de aia au pete pe coajă, nu de altceva. Gustați una să vedeți
ce bune sunt! Dacă vă e silă, mă duc eu s-o spăl la pompă, și o să vă
convingeți că-s gustoase și-s de-ale noastre. Ascultând-o, fără să realizez, aproape
de mine se mai opriseră două doamne, ascultând și parcă așteptând un verdict din partea mea.
La pipăit fructele erau tari și, eu nu sunt o
consumatoare ahtiată după piersici. Îmi plac fructele și mănânc din toate, dar
cu măsură. Prunele și strugurii în exces, îmi produc purgație. Dar… acum sunt
pusă într-o situație de compasiune și trebuie să cumpăr fiind convinsă că fac un
bine. Pe furiș, privesc fața fetiței care mă urmărește cu speranță că voi lua
și de la ele ceva. Ca un avertisment îmi sună în cap teama ei că, nu are cu
ce să-și cumpere caiete și peste o săptămână începe școala. Gândesc că
poate telepatic îmi transmite ceva. Eu cred în așa ceva și vreau să-i răspund
la fel și ei, chiar dacă n-avem legături genetice. Între mine și fetele mele
s-au întâmplat multe situații care au confirmat credința mea.
- Câți ani ai domnișoară și în ce clasă ești? am
întrebat-o uitându-mă în ochișorii ei azurii ca cerul în luna Septembrie.
- Am împlinit opt ani la Sfântul Ilie și sunt în clasa
a doua, și voi fi la doamna învățătoare Elena Popeangă!
„Ce lucrușoare frumoase am prin casă rămase de la nepoată-mea,
care i s-ar potrivi, unele neîmbrăcate.
Păcat că nu am cum să i le dau acestei fetițe de care prinsei drag de cum o
văzui!”, chibzuiam în sinea mea în timp ce ea mi-a spus că în clasa întâi a
luat premiul cu coroniță.
- Brava! Mă bucur pentru tine și s-o asculți pe mama
ta. Uite, îți cumpăr că-mi plac foarte
mult piersicile tale! Când eram ca tine aveam și eu unul în vie și când s-a ofilit,
că n-am adunat frunzele de sub el, am plâns.
- Noi le măturăm,
c-a zis bunicul, că dacă rămân se otrăvește pământul și se usucă pomul.
Tata le-a ars în șanț să spele apa ploii cenușa, îmi explică mica mea
interlocutoare în timp ce eram cu gândul dus la viața aspră de la țară și sărăcia
în care se zbate atâta lume.
- Vreau două kilograme! …Mă adresai mamei, care era
fericită că cineva străin șade cu ele de vorbă și-i face saftea. Atât i-a
trebuit să audă și mi-a oferit o pungă de plastic neagra, să-mi aleg pe care le
vreau.
„Nu mănânc eu atâtea nici într-o săptămână, că mai am
acasă destule prune și struguri. Le fierb și la fac compot, dar azi fac o
pomană de 8 Septembrie, ziua numelui bunicii mele”.
- Pune dumneata, dar unde le cântărești?, am întrebat-o
eu.
- La domnul acela, și-mi arătă întorcând privirea spre
un bărbat care era la o masă închiriată
încărcată până la refuz cu cartofi, - că-i de la mine din comună și ne
cunoaștem, mi-a răspuns mama fetei bucuroasă că vinde și ea ceva și nu rămâne
cu găleata plină.
- Cât costă? Am întrebat-o după ce le-a cântărit.
- Le dau cu doi lei kilu, doamnă! Vi se par scumpe?
- Nu, dar nu știam cât să-ți plătesc pe ele!
Din borsetă am scos o hârtie de cinci lei și i-am spus
ca leul rest, să-l dea fetiței să-l pună în poșetuța ei pentru când o avea
nevoie.
- Mădălină, zî săru’ mâna și mai pune și tu niște
piersici în plasa doamnei!
Fetița s-a repezit și a luat din găleată un pumn de
fructe. În mânuța ei erau trei piersici mici. Atâtea au avut loc în palmele
sale. Văzând ce a luat, femeia s-a rușinat și i-a reproșat fiicei sale:
- Mamă, tu luași numai d’ale mici. Ia mai mari, că
doamna fu darnică și azi o să ne meargă bine!
- Mie ăștea îmi
plac că-s mai dulci, de aia le luai ! răspunse Mădălina, convinsă în sinea
ei, că a oferit din cele mai bune și s-a achitat și ea de doamna darnică în
Dumineca dinaintea începerii anului școlar. N-avea de unde să știe, că și
pentru doamna darnică un leu contează mult, că pensia îi este mică, de
subzistență.
…Când m-am întors și am plecat cu punga plină de
piersici, cele două doamne care probabil auziseră discuția mea cu mica
vânzătoare și fuseseră și ele impresionate, le-am auzit când le-au spus:
- Puneți-ne și nouă câte două kile!...
Oamenii cu suflet, oricât ar fi de săraci, la sărbători fac și pomeni.
În această goană nebună pentru câștig fără măsură,
care a dezbinat societatea, cu ce s-a înbunătățit viața oamenilor cinstiți după
Revoluția din Decembrie 1989? Mă întreb
și eu, …așa!
__________
Mădălina-i veselă. A vândut toate persicile
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu