Nota de cititor

             

Nicolae N. Tomoniu

ION C. GOCIU – Scriitorul care intră în literatură dând „Bună ziua”

Ne-am cunoscut la Târgu-Jiu ca doi ţărani într-o luncă mare la cosit. Care nu se cunosc dar dacă tot a dat Domnul să se întâlnească la răscrucea drumurilor prăfuite de copitele vacilor şi roţile carelor, de ce nu şi-ar vorbi. Îşi dau bineţe şi vorbesc lucruri banale: despre vreme, despre fân, despre apa rece din fântână. Ţăranii „ascunşi”, îi cunoşti de la o poştă doar din trei vorbe. Dacă-ţi spun „Sunt obosit”, e clar că aşteaptă de la tine să-i întrebi cât fân au cosit, pentru a se putea lăuda cu averea.

  Cu „Domnul Gociu”, m-am întâlnit pe fâneaţa literaturii fără   gânduri disimulate, ca doi ţărani care-şi vedeau de treaba lor: dânsul scria, eu publicam la revistă. Eu mândru că am găsit un colaborator care n-are dicţionarul lângă el pentru a-şi împopoţona scrierea cu cuvinte sofisticate, dânsul mulţumit că-i apreciez opera tocmai pentru ineditul şi simplitatea naraţiunii, eu considerând că acest stil ridică bogăţia creaţiei literare. Ar părea un paradox: cum poate fi o naraţiune simplă să se ridice deasupra altora bine meşteşugite cu stiluri alese pe sprânceană din operele condeielor ilustre?

N-aş fi putut da o explicaţie precisă dacă, într-o zi, vorbind despre asta, domnul Gociu nu m-ar fi întrebat despre părinţii mei şi dacă m-a îndrumat careva să pun mâna pe condei. „- Nu domnule Gociu, muma mea a provenit dintr-o familie de ciobani cu mulţi copii şi a fost dată de mică slugă prin Godineşti rămânând analfabetă. Dar ştia sute de poezii şi poveşti populare pe dinafară iar de scris a învăţat singură, avea o memorie fantastică”. „- Şi tata?”  „El a apucat să facă patru clase, și a plecat să-şi caute de lucru la Bucureşti, apoi la Constanţa. A avut tot felul de meserii iar în război a fost remarcat prin scrisul său frumos şi stilul conversaţiei pe care-l însuşise din cărţile citite. Din şofer a ajuns la comenduire. A ieşit la pensie fiind contabil la fosta CFF Tismana”.

Povestea copilăriei domnului Gociu semăna leit cu a mea. Părinţii dânsului făcuseră ceva mai multă carte dar ce ni s-a păstrat la amândoi, au fost „cei şapte ani de acasă” cu frumoasele poveşti, colinde, balade, cântece, ghicitori şi cimilituri ale mumelor şi bunicelor noastre . Şcoală primordială a speciei umane pe care n-o uiţi niciodată.

Aceea iscusinţă milenară a neamului românesc de a transmite din generaţie în generaţie, folclorul, tradiţiile şi bunul simţ pare astăzi copleşită de „binefacerile civilizaţiei”. Cei şapte ani de-acasă s-au redus cumplit de mult. Vocabularul tinerilor nu se mai potriveşte cu cel al bătrânilor iar comportarea lor nici atât! Unde sunt femeile care coseau grupuri-grupuri pe iarba şanţurilor din faţa caselor iar când trecea un om străin pe drum se ridicau în picioare obligându-l să le dea bineţe? Unde sunt băieţii care îşi meştereau singuri praştii pentru a vâna păsări în pădure, unde sunt copiii care ştiau să prindă peşte la râu, care ştiau toate felurile de ciuperci, care inventaseră zeci de jocuri la păscut cu vacile? Unde sunt fetele care-şi coseau singure iile, care-şi brodau batiste şi ştergare, care-şi torceau lâna tricotând manual flanele şi ciorapi?

Imaginile acestora ni se perindă ca într-un film, pe care nu-l vom mai putea vreodată vedea decât citindu-l pe scriitorul Ion C. Gociu şi alţii ca dânsul. Care, din păcate, astăzi se numără pe degete. Pildele povestirilor lui, naraţiunile din romanele sale care au transmis bunul simţ al ţăranului român de veacuri, sunt lecţii dintr-o lume apusă dar pe care suntem obligaţi să nu le putem uita niciodată sau ignora tocmai pentru frumuseţea lor nepieritoare.

Puţini pot pătrunde în adâncurile scrierilor lui Ion C. Gociu atraşi numai de cursul firesc al subiectului. Pentru că dincolo de poveşti, descoperi un tezaur de nepreţuit care este vocabularul folosit. Cuvintele lui sunt un patrimoniu românesc inestimabil, foarte scump şi foarte drag cititorului pe lângă explicaţiile seci din dicţionarele întocmite cu sârg de specialişti. Şi care, oricât s-ar strădui să dea cuvintelor definiţii cât mai precise, nu le vom afla înţelesul exact decât din clasici.

Iar scriitorul Ion C. Gociu, a intrat deja în rândul clasicilor.

Şi a intrat bătând timid şi modest la uşa lor, nu ciripind păsăreşte „O zi bună” ci spunând simplu, cum spun ţăranii de veacuri, „Bună ziua!”

Nicolae N. Tomoniu

Director revista „Sămănătorul”şi Editura „Semănătorul Tismana”

  

Note de citor

 Gheorghe Gorun

  Însemnările unui nespecialist despre un scriitor

I. Cât de frumos este să vorbeşti/să scrii despre domnul Ion C.Gociu! Şi cum ai putea să n-o faci când ai în faţa ochilor un bărbat atât de elegant şi în faţa ochilor minţii un Om atât de profund şi de educat.

Am făcut cunoştinţă cu domnia sa prin intermediul acestei minuni terorizante care este … telefonul mobil. Era în 2010. Nu-mi amintesc luna şi ziua. S-a prezentat milităreşte, s-a scuzat de deranj şi m-a întrebat ce fac. I-am răspuns că sunt la Ciuperceni, la reşedinţa mea de vacanţă.

Rostind toponimul de mai sus domnul Ion Gociu s-a entuziasmat. Mi-a spus că dumnealui este din Văianu şi mi-a „recitat” o minienciclopedie de onomastică şi toponimie: Spahii, Fometeştii, Lunguleştii, Novacii … Stolu, Coarba, Cornereva,Măiag …

În final m-a invitat la lansarea/prezentarea primei sale cărţi, rugându-mă să şi spun ceva despre cele scrise între coperţile ei. Cu prilejul lansării volumului „Din Văianu la Toronto”. L-am văzut „în carne şi oase” pe cel care-mi făcuse o atât de frumoasă impresie în urma convorbirii noastre telefonice.

II. Personalitatea, adâncimea sufletească, sensibilitatea umană şi artistică, profunzimea gândurilor şi a sentimentelor, erudiţia şi simplitatea, dragostea pentru locurile natale şi pentru tradiţii, dar şi incredibila deschidere spre universalitate şi ubicuitate (ce-l caracterizează pe domnul Gociu) le-am descifrat numai după ce am citit cărţile autorului. De fapt la acelaşi rezultat ajunge şi distinsa doamnă Cornelia Gociu: „…În ultimii trei ani, de când îi citesc în premieră scrierile, îmi dau seama că am trăit (50 de ani – n.n.) alături de o persoană în sufletul căreia nu am pătruns. A fost şi este ca un bunar (fântână – n.n.) adânc şi misterios, în care dacă te uiţi ameţeşti, dar dacă vrei apă şi o scoţi, îţi oferă spre băut cea mai pură şi cea mai cristalină licoare”…

Coroborând superbele spuse ale soţiei domnului Ion Gociu cu excepţionalul succes al cărţilor sale desprindem două concluzii: a) dacă n-ar fi scris dl. Gociu ar fi rămas – chiar şi pentru doamna sa doar un bărbat frumos, un soţ responsabil şi protector şi un model de onestitate pentru copiii amândurora; b) dacă dl. Gociu nu s-ar fi apucat de scris „ republica literelor (nu numai cea din Gorj) ar fi fost mai săracă!

III. Fără tăgadă, activitatea scriitoricească a domnului Ion Gociu poate face obiectul unui studiu de caz. Domnia sa începe să scrie abia când îşi încheie activitatea profesională activă, iar prima carte o publică la 76 (şaptezeci şi şase) de ani. Ce ne spune acest fapt? În primul rând ne dezvăluie un intelectual deosebit de sensibil (în contrast, parcă cu formaţia militară) şi un om extrem de responsabil care doreşte să lase posterităţii un crâmpei din experienţa sa de viaţă.

În al doilea rând constatăm că ne aflăm în faţa unui talent (nu numai de povestitor!) de a cărui producţie intelectuală ne bucurăm noi, cititorii scrierilor lui Ion Gociu. În al treilea rând: facem cunoştinţă cu o memorie incredibilă şi cu o conştiinţă neafectată în nici un fel de incredibilele traume social – politice cu care autorul a fost contemporan. În sfârşit (dar nu în ultimul rând!) domnul Ion Gociu poate servi drept model pentru toate minţile înnobilate de credinţă şi de cultură care au ceva de spus despre sine, despre lumea şi despre vremurile, pe care au cunoscut-o şi pe care le-au trăit.

IV. Nu am nici pregătirea şi (din acest motiv) nici căderea să mă pronunţ asupra valorii literare a scrierilor lui Ion Gociu. Au făcut-o şi o vor mai face cei îndreptăţiţi prin calificarea lor. Eu pot susţine doar următoarele „teze” (pe care este posibil să nu le îmbrăţişeze/accepte multă lume!): a) omul şi opera sa (operă în sensul de creaţie artistică, literară, filosofică, ştiinţifică etc…) nu se pot despărţi decât din considerente/motive absconse; b) nu există obiectivitate în activitatea umană; toate părerile, gândurile, ideile sunt subiective. Sub imperiul acestor „teze” se află scurtele mele consideraţii despre scrierile literare ale autorului mai sus citat. Cu alte cuvinte: îmi place omul, îmi place viaţa lui, îmi plac faptele şi cărţile sale.

Din perspectiva formaţiei mele intelectuale aş încadra primul volum „Din Văianu la Toronto” în ceea ce specialiştii numesc literatură de frontieră.

 Fiind în primul rând un exerciţiu de memorie, un volum cu veritabile accente autobiografice, volumul de mai sus este o savuroasă şi impresionantă carte de memorialistică. I.C.Gociu îşi (re)memorează viaţa, oprindu-se asupra momentelor decisive ale acesteia între 10 mai 1934 şi 24 noiembrie 1996. la 10 mai (ce zi importantă!) se năştea la Văianu, în Ciuperceni, iar la 26 noiembrie 1996 călca pe partea nordică a „pământului făgăduinţei”. Începe prin a-şi descrie cu lux de amănunte şi cu umor fin venirea sa în această lume şi încheie cu descrierea exhaustivă a călătoriei transatlantice . Între aceste două repere (cel al naşterii în „Ţara frunzei de stejar” şi cel al călătoriei în „Ţara frunzei de arţar”) naraţiunea este pigmentată cu numeroase informaţii de etnografie, folclor, etnologie etc. Toate acestea reuşesc să prezinte într-o notă de mare veridicitate satul gorjenesc şi civilizaţia rurală. Un sat cu oameni simpli şi curaţi sufleteşte care se zbat din zori şi până în noapte să-şi asigure strictul necesar vieţuirii în toţi acei ani bezmetici, dominaţi de războaie, crize economice, frământări sociale şi politice, colectivizare şi stalinizare, teroare fizică şi psihică. O civilizaţie a cărei dominantă era credinţa creştină şi în care hoţia şi furtişagurile erau inexistente. (Nu ştim câtă lume îşi aminteşte că atunci casele  nu erau încuiate, iar pivniţele din vii ofereau, până la dezastrul colectivizării, un tâlv de vin trecătorului însetat!).

Cea mai consistentă scriere a lui Ion C. Gociu este romanul „Maia”. Simpla rostire a titlului nu spune mare lucru. Primul gând te duce la viaţa unei femei. Şi atât. În realitate „Maia” este – în accepţiunea mea – un roman istoric. Un roman care radiografiază, cu instrumente specifice literaturii, marile catastrofe/rupturi ale celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea: Al doilea Război Mondial, Holocaustul, Stalinizarea şi Sovietizarea României, Colectivizarea, Teroarea şi Gulagul, Marele Cutremur din 1977…

Romanul surprinde cu mare acurateţe dramele trăite de întreaga societate românească în anii aceia urmărind destinul a trei personaje colective din trei etnii diferite: română, evreiască, rromă/ţigănească. Personajele individuale portretizate de autor şi în jurul cărora brodează naraţiunea nu sunt altceva decât purtătorii/exponenţii a milioane şi milioane de români, evrei, ţigani… asupra cărora tăvălugul istoriei s-a prăvălit fără milă.

Indubitabil, scrierea acestui roman i-a solicitat autorului o uriaşă muncă de documentare. Ne permitem, iarăşi, o părere ce poate naşte controverse: în scrierea romanului documentarea istorică a avut rolul principal, memoria autorului rolul secund, iar ficţiunea abia rolul terţiar. Dorind să scrie literatură, Ion C. Gociu scrie, în primul rând istorie. O istorie foarte accesibilă oricărui cititor. Surprinzător, poate pentru  mulţi dl. colonel scrie ca un istoric de totală bună credinţă. Nu găsim nici o ficţiune în prezentarea războiului, a deportărilor şi a lagărelor, poliţiei politice comuniste. Până şi iminentele slăbiciuni omeneşti (dezertarea lui Trifu de pe front, adulterul, colaborarea Maiei cu Securitatea etc.) sunt tot fapte/evenimente de care istoria trebuie să se ocupe.

Ţin cu tot dinadinsul să subliniez un fapt foarte important. Deşi formarea/educaţia instituţională urmată de autor ar fi trebuit să-l poziţioneze de partea negaţioniştilor Holocaustului şi Gulagului, distinsul nostru contemporan dovedeşte o impecabilă ţinută morală şi pune umărul la căutarea adevărului istoric. Şi încă ceva: I. C. Gociu prezintă etnia ţigănească din perspectiva unui desăvârşit creştin umanist. Şi în acest caz el se află în antiteză cu naţionaliştii şovini şi xenofobi care încearcă să ne ţină prizonierii unor vremuri damnate şi revolute.

Cele de mai sus ne conduc la o iminentă concluzie. Romanul „Maia” este un puternic îndemn la toleranţa etnică, religioasă/confesională şi socială. Acesta este mesajul principal al romanului, mesaj care face din „Maia” o operă educativă excepţională.

Scriind toate acestea am găsit şi răspunsul la întrebarea: Cum să nu-l respecţi, să nu-l preţuieşti, să nu-l iubeşti pe venerabilul Colonel Ion C. Gociu?

                                                                                  Prof. dr.Gheorghe Gorun

                                                                                                 Târgu-Jiu,6 ianuarie 2014