Gheorghe Gorun
Însemnările unui nespecialist despre
un scriitor
I. Cât de frumos este să vorbeşti/să scrii despre
domnul Ion C.Gociu! Şi cum ai putea să n-o faci când ai în faţa ochilor un
bărbat atât de elegant şi în faţa ochilor minţii un Om atât de profund şi de
educat.
Am făcut cunoştinţă cu domnia sa prin intermediul
acestei minuni terorizante care este … telefonul mobil. Era în 2010. Nu-mi
amintesc luna şi ziua. S-a prezentat milităreşte, s-a scuzat de deranj şi m-a
întrebat ce fac. I-am răspuns că sunt la Ciuperceni , la reşedinţa mea de vacanţă.
Rostind toponimul de mai sus domnul Ion Gociu s-a
entuziasmat. Mi-a spus că dumnealui este din Văianu şi mi-a „recitat” o
minienciclopedie de onomastică şi toponimie: Spahii, Fometeştii, Lunguleştii,
Novacii … Stolu, Coarba, Cornereva,Măiag …
În final m-a invitat la lansarea/prezentarea primei
sale cărţi, rugându-mă să şi spun ceva despre cele scrise între coperţile ei.
Cu prilejul lansării volumului „Din Văianu la Toronto ”. L-am văzut „în
carne şi oase” pe cel care-mi făcuse o atât de frumoasă impresie în urma
convorbirii noastre telefonice.
II. Personalitatea, adâncimea sufletească,
sensibilitatea umană şi artistică, profunzimea gândurilor şi a sentimentelor,
erudiţia şi simplitatea, dragostea pentru locurile natale şi pentru tradiţii,
dar şi incredibila deschidere spre universalitate şi ubicuitate (ce-l
caracterizează pe domnul Gociu) le-am descifrat numai după ce am citit cărţile
autorului. De fapt la acelaşi rezultat ajunge şi distinsa doamnă Cornelia
Gociu: „…În ultimii trei ani, de când îi citesc în premieră scrierile, îmi dau
seama că am trăit (50 de ani – n.n.) alături de o persoană în sufletul căreia
nu am pătruns. A fost şi este ca un bunar (fântână – n.n.) adânc şi misterios,
în care dacă te uiţi ameţeşti, dar dacă vrei apă şi o scoţi, îţi oferă spre
băut cea mai pură şi cea mai cristalină licoare”…
Coroborând superbele spuse ale soţiei domnului Ion
Gociu cu excepţionalul succes al cărţilor sale desprindem două concluzii: a)
dacă n-ar fi scris dl. Gociu ar fi rămas – chiar şi pentru doamna sa doar un
bărbat frumos, un soţ responsabil şi protector şi un model de onestitate pentru
copiii amândurora; b) dacă dl. Gociu nu s-ar fi apucat de scris „ republica
literelor (nu numai cea din Gorj) ar fi fost mai săracă!
III. Fără tăgadă, activitatea scriitoricească a
domnului Ion Gociu poate face obiectul unui studiu de caz. Domnia sa începe să
scrie abia când îşi încheie activitatea profesională activă, iar prima carte o
publică la 76 (şaptezeci şi şase) de ani. Ce ne spune acest fapt? În primul
rând ne dezvăluie un intelectual deosebit de sensibil (în contrast, parcă cu
formaţia militară) şi un om extrem de responsabil care doreşte să lase
posterităţii un crâmpei din experienţa sa de viaţă.
În al doilea rând constatăm că ne aflăm în faţa unui
talent (nu numai de povestitor!) de a cărui producţie intelectuală ne bucurăm
noi, cititorii scrierilor lui Ion Gociu. În al treilea rând: facem cunoştinţă
cu o memorie incredibilă şi cu o conştiinţă neafectată în nici un
fel de incredibilele traume social – politice cu care autorul a fost
contemporan. În sfârşit (dar nu în ultimul rând!) domnul Ion Gociu poate servi
drept model pentru toate minţile înnobilate de credinţă şi de cultură care au
ceva de spus despre sine, despre lumea şi despre vremurile, pe care au
cunoscut-o şi pe care le-au trăit.
IV. Nu am nici pregătirea şi (din acest motiv) nici
căderea să mă pronunţ asupra valorii literare a scrierilor lui Ion Gociu. Au
făcut-o şi o vor mai face cei îndreptăţiţi prin calificarea lor. Eu pot susţine
doar următoarele „teze” (pe care este posibil să nu le îmbrăţişeze/accepte
multă lume!): a) omul şi opera sa (operă în sensul de creaţie artistică,
literară, filosofică, ştiinţifică etc…) nu se pot despărţi decât din
considerente/motive absconse; b) nu există obiectivitate în activitatea umană;
toate părerile, gândurile, ideile sunt subiective. Sub imperiul acestor „teze”
se află scurtele mele consideraţii despre scrierile literare ale autorului mai
sus citat. Cu alte cuvinte: îmi place omul, îmi place viaţa lui, îmi plac
faptele şi cărţile sale.
Din perspectiva formaţiei mele intelectuale aş
încadra primul volum „Din Văianu la
Toronto ” în ceea ce specialiştii numesc literatură de
frontieră.
Fiind în
primul rând un exerciţiu de memorie, un volum cu veritabile accente
autobiografice, volumul de mai sus este o savuroasă şi impresionantă carte de
memorialistică. I.C.Gociu îşi (re)memorează viaţa, oprindu-se asupra momentelor
decisive ale acesteia între 10 mai 1934 şi 24 noiembrie 1996. la 10 mai (ce zi
importantă!) se năştea la
Văianu , în Ciuperceni, iar la 26 noiembrie 1996 călca pe
partea nordică a „pământului făgăduinţei”. Începe prin a-şi descrie cu lux de
amănunte şi cu umor fin venirea sa în această lume şi încheie cu descrierea
exhaustivă a călătoriei transatlantice . Între aceste două repere (cel al
naşterii în „Ţara frunzei de stejar” şi cel al călătoriei în „Ţara frunzei de
arţar”) naraţiunea este pigmentată cu numeroase informaţii de etnografie,
folclor, etnologie etc. Toate acestea reuşesc să prezinte într-o notă de mare
veridicitate satul gorjenesc şi civilizaţia rurală. Un sat cu oameni simpli şi
curaţi sufleteşte care se zbat din zori şi până în noapte să-şi asigure
strictul necesar vieţuirii în toţi acei ani bezmetici, dominaţi de războaie,
crize economice, frământări sociale şi politice, colectivizare şi stalinizare,
teroare fizică şi psihică. O civilizaţie a cărei dominantă era credinţa
creştină şi în care hoţia şi furtişagurile erau inexistente. (Nu ştim câtă lume
îşi aminteşte că atunci casele nu erau
încuiate, iar pivniţele din vii ofereau, până la dezastrul colectivizării, un
tâlv de vin trecătorului însetat!).
Cea mai consistentă scriere a lui Ion C. Gociu este
romanul „Maia”. Simpla rostire a titlului nu spune mare lucru. Primul gând te
duce la viaţa unei femei. Şi atât. În realitate „Maia” este – în accepţiunea
mea – un roman istoric. Un roman care radiografiază, cu instrumente specifice
literaturii, marile catastrofe/rupturi ale celei de-a doua jumătăţi a secolului
al XX-lea: Al doilea Război Mondial, Holocaustul, Stalinizarea şi Sovietizarea
României, Colectivizarea, Teroarea şi Gulagul, Marele Cutremur din 1977…
Romanul surprinde cu mare acurateţe dramele trăite de
întreaga societate românească în anii aceia urmărind destinul a trei personaje
colective din trei etnii diferite: română, evreiască, rromă/ţigănească.
Personajele individuale portretizate de autor şi în jurul cărora brodează
naraţiunea nu sunt altceva decât purtătorii/exponenţii a milioane şi milioane
de români, evrei, ţigani… asupra cărora tăvălugul istoriei s-a prăvălit fără
milă.
Indubitabil, scrierea acestui roman i-a solicitat
autorului o uriaşă muncă de documentare. Ne permitem, iarăşi, o părere ce poate
naşte controverse: în scrierea romanului documentarea istorică a avut rolul
principal, memoria autorului rolul secund, iar ficţiunea abia rolul terţiar.
Dorind să scrie literatură, Ion C. Gociu scrie, în primul rând istorie. O
istorie foarte accesibilă oricărui cititor. Surprinzător, poate pentru mulţi dl. colonel scrie ca un istoric de
totală bună credinţă. Nu găsim nici o ficţiune în prezentarea războiului, a
deportărilor şi a lagărelor, poliţiei politice comuniste. Până şi iminentele
slăbiciuni omeneşti (dezertarea lui Trifu de pe front, adulterul, colaborarea
Maiei cu Securitatea etc.) sunt tot fapte/evenimente de care istoria trebuie să
se ocupe.
Ţin cu tot dinadinsul să subliniez un fapt foarte
important. Deşi formarea/educaţia instituţională urmată de autor ar fi trebuit
să-l poziţioneze de partea negaţioniştilor Holocaustului şi Gulagului,
distinsul nostru contemporan dovedeşte o impecabilă ţinută morală şi pune
umărul la căutarea adevărului istoric. Şi încă ceva: I. C. Gociu prezintă etnia
ţigănească din perspectiva unui desăvârşit creştin umanist. Şi în acest caz el
se află în antiteză cu naţionaliştii şovini şi xenofobi care încearcă să ne
ţină prizonierii unor vremuri damnate şi revolute.
Cele de mai sus ne conduc la o iminentă concluzie.
Romanul „Maia” este un puternic îndemn la toleranţa etnică,
religioasă/confesională şi socială. Acesta este mesajul principal al romanului,
mesaj care face din „Maia” o operă educativă excepţională.
Scriind toate acestea am găsit şi răspunsul la
întrebarea: Cum să nu-l respecţi, să nu-l preţuieşti, să nu-l iubeşti pe
venerabilul Colonel Ion C. Gociu?
Prof. dr.Gheorghe Gorun
Târgu-Jiu,6 ianuarie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu