Nicolae N. Tomoniu
ION C. GOCIU – Scriitorul care intră în literatură dând
„Bună ziua”
Ne-am
cunoscut la Târgu-Jiu ca doi ţărani într-o luncă mare la cosit. Care nu se
cunosc dar dacă tot a dat Domnul să se întâlnească la răscrucea drumurilor
prăfuite de copitele vacilor şi roţile carelor, de ce nu şi-ar vorbi. Îşi dau
bineţe şi vorbesc lucruri banale: despre vreme, despre fân, despre apa rece din
fântână. Ţăranii „ascunşi”, îi cunoşti de la o poştă doar din trei vorbe.
Dacă-ţi spun „Sunt obosit”, e clar că aşteaptă de la tine să-i întrebi cât fân
au cosit, pentru a se putea lăuda cu averea.
Cu „Domnul Gociu”, m-am întâlnit pe fâneaţa literaturii
fără gânduri disimulate, ca doi ţărani
care-şi vedeau de treaba lor: dânsul scria, eu publicam la revistă. Eu mândru
că am găsit un colaborator care n-are dicţionarul lângă el pentru a-şi
împopoţona scrierea cu cuvinte sofisticate, dânsul mulţumit că-i apreciez opera
tocmai pentru ineditul şi simplitatea naraţiunii, eu considerând că acest stil
ridică bogăţia creaţiei literare. Ar părea un paradox: cum poate fi o naraţiune
simplă să se ridice deasupra altora bine meşteşugite cu stiluri alese pe
sprânceană din operele condeielor ilustre?
N-aş fi putut da o
explicaţie precisă dacă, într-o zi, vorbind despre asta, domnul Gociu nu m-ar
fi întrebat despre părinţii mei şi dacă m-a îndrumat careva să pun mâna pe
condei. „- Nu domnule Gociu, muma mea a
provenit dintr-o familie de ciobani cu mulţi copii şi a fost dată de mică slugă
prin Godineşti rămânând analfabetă. Dar ştia sute de poezii şi poveşti populare
pe dinafară iar de scris a învăţat singură, avea o memorie fantastică”. „- Şi
tata?” „El a apucat să facă patru clase,
și a plecat să-şi caute de lucru la Bucureşti, apoi la Constanţa. A avut tot
felul de meserii iar în război a fost remarcat prin scrisul său frumos şi
stilul conversaţiei pe care-l însuşise din cărţile citite. Din şofer a ajuns la
comenduire. A ieşit la pensie fiind contabil la fosta CFF Tismana”.
Povestea
copilăriei domnului Gociu semăna leit cu a mea. Părinţii dânsului făcuseră ceva
mai multă carte dar ce ni s-a păstrat la amândoi, au fost „cei şapte ani de
acasă” cu frumoasele poveşti, colinde, balade, cântece, ghicitori şi cimilituri
ale mumelor şi bunicelor noastre . Şcoală primordială a speciei umane pe care
n-o uiţi niciodată.
Aceea iscusinţă
milenară a neamului românesc de a transmite din generaţie în generaţie, folclorul,
tradiţiile şi bunul simţ pare astăzi copleşită de „binefacerile civilizaţiei”.
Cei şapte ani de-acasă s-au redus cumplit de mult. Vocabularul tinerilor nu se
mai potriveşte cu cel al bătrânilor iar comportarea lor nici atât! Unde sunt
femeile care coseau grupuri-grupuri pe iarba şanţurilor din faţa caselor iar
când trecea un om străin pe drum se ridicau în picioare obligându-l să le dea
bineţe? Unde sunt băieţii care îşi meştereau singuri praştii pentru a vâna
păsări în pădure, unde sunt copiii care ştiau să prindă peşte la râu, care
ştiau toate felurile de ciuperci, care inventaseră zeci de jocuri la păscut cu
vacile? Unde sunt fetele care-şi coseau singure iile, care-şi brodau batiste şi
ştergare, care-şi torceau lâna tricotând manual flanele şi ciorapi?
Imaginile acestora
ni se perindă ca într-un film, pe care nu-l vom mai putea vreodată vedea decât
citindu-l pe scriitorul Ion C. Gociu şi alţii ca dânsul. Care, din păcate,
astăzi se numără pe degete. Pildele povestirilor lui, naraţiunile din romanele
sale care au transmis bunul simţ al ţăranului român de veacuri, sunt lecţii
dintr-o lume apusă dar pe care suntem obligaţi să nu le putem uita niciodată
sau ignora tocmai pentru frumuseţea lor nepieritoare.
Puţini pot
pătrunde în adâncurile scrierilor lui Ion C. Gociu atraşi numai de cursul firesc
al subiectului. Pentru că dincolo de poveşti, descoperi un tezaur de nepreţuit
care este vocabularul folosit. Cuvintele lui sunt un patrimoniu românesc inestimabil,
foarte scump şi foarte drag cititorului pe lângă explicaţiile seci din
dicţionarele întocmite cu sârg de specialişti. Şi care, oricât s-ar strădui să
dea cuvintelor definiţii cât mai precise, nu le vom afla înţelesul exact decât
din clasici.
Iar scriitorul Ion
C. Gociu, a intrat deja în rândul clasicilor.
Şi a intrat bătând
timid şi modest la uşa lor, nu ciripind păsăreşte „O zi bună” ci spunând simplu,
cum spun ţăranii de veacuri, „Bună ziua!”
Nicolae N. Tomoniu
Director revista „Sămănătorul”şi Editura
„Semănătorul Tismana”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu