CENACLUL COLUMNA

Ședința din 16 aprilie 2015 Cornelia Gociu proză

Ziua de joi a fost o surpriză pentru noi. Chiar nu am mai avut parte de o asemenea experiență: aceea de a cunoaște un cuplu (nu numai în viața reală) de creatori. Este vorba de doamna Cornelia Gociu și domnul Ion Gociu, care au venit și ne-au spus că lucrează acum împreună la un roman. Cea care ne-a citit un fragment, un capitol din roman, a fost doamna Cornelia, fiindcă tot dumneaei este și cea care l-a scris. Lectura ne-a prilejuit o discuție mai amplă despre ceea ce poate să reprezinte un roman care se inspiră totalmente din viața reală, din întâmplările petrecute în zona noastră. Nu s-a insistat pe o analiză detaliată a tehnicii narative, pentru că s-a considerat că, în virtutea valorii istorice a romanului, se pot trece cu vederea micile probleme ale manierei de a scrie. S-a reproșat doar insistența, uneori deranjantă, pe detalii, în defavoarea cursivității lecturii (Marius Iorga). Autorii s-au apărat – mai ales domnul Gociu – susținând că, în viziunea domniilor lor, tocmai aceste detalii sunt cele care susțin desfășurarea poveștii. Adrian Frățilă le-a dat dreptate și, până la urmă, s-a admis, de comun acord, că valoarea unui astfel de roman este, indiscutabil, în primul rând, cea istorică. Prezentarea trecutului, nealterată, fără o prelucrare afectivă a autorului (cei doi autori nu comentează, nu emit păreri personale, se mulțumesc doar cu ipostaza celui care prezintă starea de fapt, ca-ntr-un film narat), se poate considera importantă pentru viitor tocmai pentru că este sinceră. Istoria noastră a suferit atâtea prelucrări, încât o asemenea întreprindere devine un act de reconstituire necesar.

Mănunchiuri de impresii și nuanțe care aduc din intimitatea familială „gânduri răvășite și nopți albe“, bucurii și îndrăzneli, tristeți și așteptări... O lume de ieri, în care strălucește bucuria de a trăi intens și înalt... O prezentare elevată a dlui Ion Gociu, și dna Cornelia Gociu, într-o zi luminată de căldura discursului, dar și de amintirile declanșate de lucrarea bine stăpânită, cu imagini puternice și evocatoare – la   Centrul pentru Cultură Târgu-Jiu (sala Titu Rădoi).

                                              Joi, 16 aprilie 2015

   LECTURĂ   DIN

                                             ROMANUL  „COPILUL NEDORIT”

                                                             Cap-. III pag. 55 – 71

                                       NOAPTEA SFÂNTULUI SFINȚIT

                                        MUCENIC CORNELIU SUTAȘUL

                                                 Visul  crucial

Într-o dimineață de septembrie, cu peste 70  de ani în urmă, când aproape toată recolta fusese strânsă de pe câmp și pătulul era plin cu știuleți de porumb, hambarul cu grâu și bătătura plină de orătenii, așa cum se hotărâseră cu o zi înainte, domnul Ionică Găvănescu, apăsă cu grijă pe clanța ușii să nu facă zgomot și intră în camera în care-i dormea nevasta. Seara trecută, la lumina petromaxului, stând pe verandă numai ei doi,  stabiliseră în amănunt ce trebuie să facă a doua zi. Toată noaptea a fost preocupat  de  situația ingrată ce o privea pe soția lui. Încă nu se luminase de ziuă și Luna plină, întrecându-se cu Luceafărul de dimineață  străluceau pe cerul senin al primei luni de toamnă. În liniștea deplină ce plutea peste sat, Gore, omul bun la toate,  angajat permanent pentru treburi în gospodărie, se sculase din culcușul lui făcut în șoprul cu fân unde dormea vara  când trebuia să se scoale mai de dimineață ca să plece undeva. De seara pregătise trăsura pentru drum. Unsese osiile și butucii roților, spălase și ștersese tot ce era prăfuit, împachetase fânul și grăunțele pentru  ascultătoarele animale și le chitise bine pe fiecare la locul lor, sub capră și în spatele trăsurii. Caii, împliniți la trup și în păr roibi, ca să arate frumos, mai trebuiau doar țesălați, adăpați și cu salba de clopoței pusă la gât, să-i înhame pentru a pleca la Târg, așa cum îi poruncise Dascălu.

Domnul Ionică n-a avut somn în noaptea aceea. Aproape tot timpul s-a zvârcolit. După ce s-a ridicat din pat în camera unde dormea, că dormeau separat, a trecut mai întâi prin odaia copiilor ăi mici să-i vadă cum se odihnesc. Fiind convins că totul este în regulă îi spusese Diei - fata în casă - trezită și ea mai dinainte, să pregătească o coșniță cu mâncare pentru drum, că la ora aceea nu  mai avea timp pentru a îmbuca o gustare acasă.

Cu fața întoarsă spre perete, nevastă-sa Vetuța  dormea profund în patul așternut cu cearșafuri albe schimbate abia de o zi. Trezită din somn pe neașteptate, oarecum speriată,  se ridică în șezut.  Frecându-se la ochi cu dosul palmelor,  căscând din pricina somnului neîmplinit, fără să răspundă măcar la bună dimineața  îi grăi bărbatului iubitor și grijuliu:

- Ionică, nu mai vreau să mergem!...

- Cum adică? …întrebă soțul nedumerit. Ce s-a întâmplat de te-ai răzgândit de aseară până acum?... o interogă îngrijorat bărbatul său.  Cum am hotărât, trăsura-i pregătită, Gore înhamă caii, Dia umplu coșul  cu ce am stabilit să mâncăm pe drum și-i timpul să ne grăbim și până la Târg e cale lungă. Hai, scoală-te! spală-te, că Dia încălzi și apa și-o puse lângă lavoar. Îmbracă-te că trebuie să plecăm cât mai repede.  E deja târziu.

- Nu mai merg!... îi răspunse Vetuța, - diminutiv  cu care era alintată de soțul ei, de când s-au căsătorit. Puse mâna la gură să-și ascundă căscatul care nu mai contenea și întinzându-se din nou în patul curat și plăcut mirositor  a iasomie, cu voce scăzută îi zise: Te rog, lasă-mă, aș vrea să mai dorm!

- Vetuțo, ce-i cu tine? Nu înțeleg de ce te-ai răzgândit așa deodată. Acum se luminează de ziuă și la zece suntem așteptați. Doctorul este om de cuvânt. Acum cinci zile,  când a fost la noi, a zis că azi suntem programați și ne așteaptă.

- Am avut un vis ciudat  care m-a bulversat.  Crede-mă că toată noaptea n-am dormit, îs tare obosită și începu să mă doară capul.  Se răsuci din nou cu fața către perete, trase peste ea pledul moale din lână merinos și tăcu, vroind să-și continue somnul tulburat de stările sufletești confuze create de vis și întrerupt înainte de a fi fost împlinit.

Dascălul Ionică, întâmpinat de cântatul cocoșilor  care se îngânau în trilurile lor,  inspirând cu nesaț aerul proaspăt, răcoros, parfumat de mirosul strugurilor de ananas încă neculeși de pe halânga din curtea casei, ieși pe verandă  din camera unde se odihnea soția sa. Pentru prima dată de când erau căsătoriți, era nedumerit de atitudinea ei.  Până acum fusese o femeie neșovăelnică. Nu i s-a mai întâmplat să vorbească una seara și până la ziuă să se răzgândească din cauza unui vis. În anii petrecuți împreună, au avut multe probleme spinoase, dar au fost rezolvate cu îngăduință și cu o dreaptă cumpănire. Averea primită ca zestre de la părinți și cea dobândită de ei prin cumpărare cu bani agonisiți din muncă cinstită era mare. Aveau terenuri întinse cu pământ din cel mai fertil. Cele din comunele învecinate – că aveau și pe acolo - erau date la diverși săteni,  pentru a fi cultivate la învoială; livezi cu pomi fructiferi,  zeci de hectare de pădure, casă spațioasă,  servitori,   cai în grajd, doi boi, două vaci de lapte cu viței în oborul vitelor  și câte și mai câte în care ea era permanent implicată, el fiind ocupat cu școala unde de mai mulți ani era director. În plasa din care făcea parte comuna, era angrenat în organizația locală a Partidului Liberal.

 Devenise agitat de ce, fără un motiv anume, Vetuța lui renunțase de a mai merge la doctor. Hotărârea ei neașteptată  l-a lăsat fără replică, iar rugămintea  de a-i îngădui să mai doarmă, îl determină să tacă și să iasă afară din încăpere. O cunoștea bine cât este de fermă în toate și acum încerca să se consoleze,  dar fără să înțeleagă atitudinea ei din dimineața asta. Aceasta fiind situația, în vârful ghetelor, coborî treptele scării, se îndreptă spre grajd  să-i spună lui Gore să nu mai înhame caii la trăsură și apoi Diei să scoată mâncarea din paporniță.

„Cine știe ce a visat?!” gândi Ionică mergând spre curtea din spatele casei. „Mă lămuresc eu când se scoală. Poate are ceva prea intim,  un motiv serios, altfel nu se explică atitudinea ei.”

 „Ooo! …exclamă domnul Ionică, trezit la realitatea ce nu putea fi neglijată. Azi e sărbătoare. La  13 septembrie este Ziua Sfântului Sfințit Mucenic Corneliu Sutașul și a Sfintei Cornelia. Vezi, la asta nu ne-am gândit până acum. Ea și-o fi adus aminte de sărbătoare și nu vrea să facă acest chiuretajul în ziua unui sfânt cu nume așa de frumos, patronul pensionului unde s-a școlit. Trecem noi și peste asta, cum am trecut peste atâtea!” conchise domnul Ionică, politician de vază al Județului și tată a șase copii, cinci fete și un băiat (om), cum  îi zicea soacră-sa Elena (Lica) lui Alexe Grofu.

                                                            *

În bătătura casei dascălului  Ion Găvănescu era o liniște deplină, când la poarta casei apăru socrul său, boier Alexe, cum pe drept îl numise lumea din sat. Venise să vadă ce se petrece în gospodărie, ce fac copiii și Dia   în lipsa stăpânilor plecați cu treburi de-acasă. Bănuia că la ora aceasta nepoții,  care erau în vacanță,  încă mai dormeau, neavând nicio treabă de făcut. Știa că fiică-sa și gineri-su  sunt plecați  la Târg, invitați de Prefectul județului, să participe la o întâlnire pregătitoare pentru alegerile ce aveau să se desfășoare în luna octombrie. Dia dereteca în bucătăria de vară și suduia mârtanul pe care, nu-l suferea, „că făcea numai rele.”  În rest, liniște deplină.

Când boier Alexe urcă în terasa casei, rămase surprins văzând că se deschide ușa salonului și gineri-su Ionică se ivi în fața lui, și îi dădu Bună dimineața! Această încăpere, era biroul dascălului și locul unde - de câte ori era cazul -   se adunau cunoștințele apropiate și personalitățile politice liberale din anturajul său pentru a pune „țara la cale”. Totdeauna, se  încheia cu degustarea preparatelor delicioase făcute de soția lui și completate din plin cu țuică bătrână și vin de tămâioasă românească, sau ananas, după preferințe.  Încăperea aceasta era cea mai spațioasă din casă. Era  locul unde gineri-su își avea biroul și biblioteca încărcată până la refuz cu publicații și cărți de valoare, multe  copertate în piele, precum și canapeaua cu arcuri pentru odihnă. Pe jos era așternut un covor persan cumpărat de la Brăila de boier Alexe. Încăperea era completată cu un bufet din lemn furniruit cu nuc, încărcat cu două duzini de pahare de Jena, tacâmuri de alpaca și veselă de porțelan fin,   o masă lungă tot din lemn de nuc lustruit, acoperită cu un mileu de macrameu și  încadrată de opt scaune tapisate cu piele. Pe pereții laterali tronau o icoană imensă ce o reprezenta pe Maica Domnului cu Fiul în brațe, două tablouri individuale ale socrilor și unul al tinerilor la căsătorie. 

- Ce s-a întâmplat Ionică,  de nu mai plecarăți? Ieri mi-ai spus că azi mergeți la Prefectură pentru discuții și instructaj cu alegerile! Ai fost anunțat aseară că s-au amânat pentru altă zi?

Tuțu Alexe nu cunoștea motivul adevărat al plecării lor la oraș. Îl țineau ascuns de el. Fiind un credincios sadea, impunător în treburile familiei fiicei sale, era categoric împotriva raclajelor. Așa cum se înțelesese  cu Lica, nevastă-sa, dorea ca fiica lor, să facă atâția copii „câți i-o da Dumnezeu!”

- Tată socrule, nu mai plecarăm. Vetuței i s-a făcut rău azi noapte și acum doarme. Abia  spre ziuă se mai liniști. Cred că i se trage de la pastrama de oaie pe care am mâncat-o ieri la matale. O ști de când era copilă că nu mănâncă nici miel de Paște.  De gura noastră a încercat  să înghită o bucățică fragedă și iată ce s-a întâmplat. Pe la zece mă duc la Primărie și-i dau prefectului un telefon să-i spun de ce lipsesc și să-i promit că voi merge la el, că voi contribui cu o sumă  mai substanțială de bani față de cât am stabilit când a venit la noi la praznicul de Sântămăria Mare și o voi rezolva în zilele următoare.

- Dacă ai nevoie de bani te ajut și eu. Să-mi spui despre ce sumă anume este vorba.

                                                            *         

În ziua de 13 a lunii lu’ Răpciune, când Vetuța s-a trezit din somn și  n-a mai vrut să meargă la doctor pentru chiuretaj, soarele se ridicase pe cerul senin ca sticla și se apropia de prânz. Pe bătătură era o liniște deplină. Era convinsă că Ionică, așa cum făcea în fiecare an, luase copiii ai mari după el și plecase   la școală să ajute la curățenia claselor, că peste două zile începea anul școlar. Acolo lucrau de zor  femeia de serviciu și câteva mame ale copiilor care veneau la școală în toamna aceasta. Unele spălau   geamurile de la ferestre, altele cu poalele prinse în brâu frecau pardoselile cu perii de paie, apoi  cu șomoioage făcute din pânză de sac le dădeau cu motorină adusă într-o găleată de la prăvălia lui boier Alexe. Mai erau câteva în curtea școlii care, tăiau buruienile, măturau, cărau gunoaiele și le duceau la ogașul din spatele grădinii. În jurul Monumentului nu era nimeni și așteptau ca să vină Dascălu, să le spună ce și cum trebuie făcut. Acum lucrau așa cum le tăia capul, să fie mai multă curățenie.  Fiind zi de sărbătoare, toate se întâlniseră la Biserică unde fuseseră să ceară iertare Domnului că muncesc și azi. Peste câteva zile începea anul școlar și până atunci erau multe de făcut. Când femeile deretecau de zor, domnul Director veni cu trei copii  după el. Erau fetele cele mai mari,  Ioana și Maria precum și răsfățatul lui boier Alexe, băiatul Nicolae cu doi ani mai mic decât Maria. La fete tatăl le dădu rostul, să dea jos  toate cărțile din bibliotecă, să șteargă praful de pe ele, apoi să le orânduiască la locul lor pe edituri și autori, să spele pe jos pardoseala din Cancelarie unde nu intra oricine pe timpul vacanței.  Pe băiat, după ce luară scara din magazie, îl puse să curețe Vulturul și lichenii de pe Monumentul Eroilor comunei căzuți în Războiul pentru Întregirea Neamului. 

- Fii atent să nu te prăbușești! După ce termini treaba cu scara, să smulgi și buruienile din interiorul și în jurul grilajului! …îl atenționă dascălul pe fiul său.

                                                          *

 Dia, să nu facă zgomot cu zbenguiala lor pe bătătură și s-o deranjeze pe doamna,  luase după ea pe nestașnicele ale mici,  care, toată ziua se jucau făcând larmă de nedescris, și împreună cu ele păzeau tâlvura de orătenii - curci și gâște - pe locul  acum plin de costrei, volbură, lăcuste și semințe căzute de când inul fusese cules  în vara ce era pe sfârșite.

                                                         *

„Orice ar zice Ionică, după visul de azi-noapte, eu nu mai avortez acest copil. Dacă-i fată  sau băiat, mi-e totuna!”  

- Săru’  mâna nașă Dăscăliță! …îi dădu binețe și o scoase din gândurile răvășite  fina Paraschiva lu’ Blându, care trecea pe drum și se oprise la poartă. Nașu este acasă? Vream să-l întreb când să culeg porumbii de pe locul din Cot.  Numai ai noști au rămas neadunați. Vecinii au început să taie și cocenii.  Cine vine la dijmuit?  Nu vreau să-mi iasă iar vorbe ca anul trecut când  mincinoasa de Buduruca, n-ar mai răbda-o pământul de vrăjmașă, a zis că,  pe furiș, eu am dus acasă un car plin cu drugi.

- Ca să aranjăm, vino deseară. Acum, Ionică îi plecat  la școală.  Începe școala și trebuie făcută curățenie.

Vetuța era convinsă că acolo plecase și luase copiii ai mari  după el, că de-ai mici se ocupa Dia.

                                                           *

                                       

- Vetuțo, ce s-a întâmplat cu tine de n-ai mai vrut să mergem la doctor? Ce-o să zică ăsta? O să creadă că suntem neserioși, că azi vorbim una și mâine facem alta. Ai pățit ceva azi-noapte și  eu nu știu?

-  …

- Hai spune-mi, că numai  noi doi, de atâta vreme de când suntem împreună împărțim și bunele și greutățile casei!

…Soarele se apropia de amiază.  Cerul limpede ca sticla prevestea că toamna va fi lungă. Din rămurelele liliacului din fața casei, mugurii florali întăreau convingerea unei toamne călduroase

După masa de prânz servită într-o tăcere prelungită, Vetuța se hotărî să vorbească, așa cum se cuvine între doi soți care s-au iubit și se mai iubesc, chiar dacă acum sunt trecuți de prima tinerețe.

- Ionică, am avut o noapte albă. Am încercat să adorm știind că mă așteaptă un chiuretaj. Cât de dureros este? Voi supravețui? Am născut de șase ori, și lângă mine au stat numai femei care cunosc rosturile la o asemenea treabă.  Am auzit de la câteva doamne cu care am vorbit, că-i groaznic. Mi-au povestit ce chinuitoare este această intervenție genitală că se face orbește, fără ca doctorul să vadă clar ce este în pântecele tău și ce curăță cu acel instrument care te înspăimântă de când îl vezi! Anestezia fiind locală și uneori superficială, femeia simte aproape tot. Este foarte dureroasă și nu mai ești sigură că mai trăiești. Mai bine bei zeamă făcută din frunze de leandru amestecate cu pelin, cum fac toate țărăncile ca să lăpede copilul nedorit. Fac temperatură mare și… cu asta, basta! Dar eu, cu situația mea?! Dacă mor, pe copiii mei, mai ales pe fetele cele mici, cine le va crește!?   …Multe, multe gânduri, calcule și zbucium. Mâine dimineață, după o noapte de coșmar vom pleca la Târg pentru rezolvarea acestei situații, mi-am zis schimbându-mi poziția în pat.

 Întorcându-mă de pe o parte pe cealaltă  am cugetat și m-am rugat:

 „Doamne, povățuiește-mă ce să fac!?  Am deja șase copii. Familia este mare, probleme sunt multe!”

 Cred că este un mare păcat să iei viața unui suflet. Tu, bărbatul meu, de când ai aflat, taci, fiindcă poate te consideri vinovat de acest fapt. Ai lăsat la latitudinea mea și m-ai asigurat că mă vei sprijini în oricare hotărâre  luată de mine, indiferent de costurile acesteia și am ațipit. 

„Visez sau e realitate? Plânge un copil undeva. Văd o apă tulbure în care se va îneca. Cere ajutor. Eu mă apropii de mal; intru în apă și văd plutind o fetiță plăpândă și speriată. Întind mâinile și o apuc. O iau în brațe și încerc s-o liniștesc cu vorbe… Cornelia, fetița mea, ești acum la mama ta”. Plângeam amândouă, dar când o strângeam mai drăgăstos la piept, m-am trezit. M-am întors pe-o  parte să adorm din nou. Am auzit cocoșii cântând și cred că a fost a doua oară. Eram trează de-a binelea și mi-am adus aminte că la pension, în ziua de azi 13 septembrie sărbătoream pe Sfântul Corneliu,  Patronul școlii noastre.

…Doamne, ce să fac?  Tu mi-ai trimis în vis această ființă  pe care o port în pântece? Te ascult Doamne și iartă-mă pentru păcatul ce era să-l săvârșesc.   „De ce, Doamne!?”

Când mi-am dat seama în ce situație cumplită sunt,        m-am hotărât imediat: „Nu voi face acest chiuretaj!”

- Ionică, visul acesta a fost o încercare a curajului și a credinței mele. Mi-am zis: „Mâine dimineață îi voi spune răspicat bărbatului meu ce am visat, care nu poate fi decât un semn trimis de la Dumnezeu.” Azi e ziua Sfântului Sfințit Corneliu Sutașul. Ce să mai crezi de această coincidență?...

                                                           *  

                             

Ca în fiecare an, pe 15 septembrie se deschideau porțile școlilor. Cu o zi înainte, dăscălița Elisabeta Găvănescu cu Ioana și Maria s-au urcat în căruța plină cu alimente și au plecat la  Târg, la doamna Udroiu unde aveau închiriată o cameră încăpătoare cu o fereastră mare în trei canate cu cercevele duble. Soba era din teracotă, se încălzea repede și se ardeau lemne puține. Patul era larg putând să doarmă în el două persoane. În odaie mai aveau o masă înaltă cu patru scaune, un lavoar  și un șifonier care avea pe una din uși o oglindă ovală de cristal.

 În afară de chirie, pentru cele două fete,  părinții mai trebuiau să aducă alimente și lemne de foc pentru iarnă. Hrana zilnică era pregătită de cucoana proprietăreasă. De multe ori, fetelor în creștere li se părea puțină.

 Bărbatu-său  fusese negustor angrosist și când trăia, boier Alexe numai de la el se aproviziona cu zahăr, untdelemn și gaz pentru prăvălia lui. Acum, rămasă văduvă dar încă în putere, doamna Udroiu cu asta se ocupa. Prăvălia a vândut-o după moartea soțului  și banii luați pe ea, cu timpul s-au împuținat fiindcă erau cheltuieli multe. Ea cu fiică-sa, o fată frumoasă și colegă de liceu cu Ioana, născută cu handicap la un picior, ajunseseră să trăiască din închirierea a trei odăi ale casei cu cinci camere, arătoasă cândva, dar acum prea mare pentru posibilitățile gazdei de a o întreține.

Nicolae a fost dus de bunică-su la Școala Normală de la Turnu Severin cu cabrioleta. Pentru băiat treaba era simplă. Primea totul, plătind doar o taxă modică. Școala avea internat, spălătorie, grădină de legume  muncită de elevi. Fusese construită de pe vremea când era ministru Spiru Haret, având menirea să pregătească învățători pentru mediul rural.

                                                          * *

                                                Ziua sorocului

                 

…În Ziua de Ispas, la Școala unde era director domnul institutor Ion Găvănescu, serbarea era în toi. Se desfășura în fața Monumentului Eroilor căzuți în Războiul pentru Întregirea Neamului, ridicat chiar în curtea școlii pe timpul Regelui Ferdinand I. Prin grija dascălilor, părinții instalaseră o scenă  unde școlarii  pe vârste și clase recitau poezii și intonau cântece patriotice. Pe bănci lungi, frumos geluite și aliniate,  oficialitățile comunale, de la primar la jandarm și părinții priveau reprezentația cu încântare. Spectacolul începuse cu o slujbă rostită de preotul comunei pentru preamărirea Înălțării Domnului și odihnirea sufletelor celor căzuți în bătălii pentru   Reîntregirea Țării.

Alergând  cu sufletul la gură, pe poarta școlii   intră Dia. De acasă până aici, cale destul de lungă, venise  să dea de veste stăpânului său, „că pe dăscăliță o apucară durerile facerii și vecinele se adunară s-o încurajeze!”

„Măcar de-ar face un băiat, că fete am destule!” gândea Ion Găvănescu, care de la început fusese împotriva acestui copil pe care nevastă-sa  n-a mai vrut să-l lepede. „Doamne, parcă ai potrivit să-mi dai un semn! În ziua Sfântului Mucenic Corneliu, Vetuța  s-a răzgândit și n-a mai vrut să meargă la chiuretaj  și acum sorocul veni în Ziua Înălțării Tale la Ceruri!” Să mă ierți Doamne pentru păcatul ce am vrut să-l fac și în semn de veșnică recunoștință Sfântului, la copil îi voi pune numele Cornel!”

Când domnul director ieșise pe poartă de la serbare, toată suflarea venită se sculase în picioare, spectacolul se oprise și mulțimea era cu ochii pe dascăl. Dia, mai sprintenă, o luase la sănătoasa înainte și el în pas grăbit mergea îngândurat, știind ce-l așteaptă. „Noroc că vine vara și-i mai ușor cu îmbăiatul și spălatul scutecelor!” Aproape că fugea. Transpirația îi năvălea prin toți porii și cămașa de pe el se udă pe spate și la subțiori.

Ajuns acasă, Vetuța, cu fața palidă, întinsă în pat, acoperită cu o velință ușoară, îi arătă plodul de lângă ea înfășat într-un pled moale de molton, cumpărat anume, și-l întrebă:

- Îți place Ionică ce ți-am adus pe lume? …Mie îmi place că are nasul cârn.

- Da’ ce-i, fată sau băiat?

- Ce-a vrut Dumnezeu, Ionică!

- Iar fată Vetuțo!? zise bănuitor Ionică după răspunsul îndoielnic primit  de la nevastă-sa.

- Iar Ionică! …și roagă-te la Dumnezeu să ne trăiască. Îi punem numele Cornelia că Sfântul Mucenic Corneliu m-a oprit s-o lepăd, și-i mulţumesc că,  de-o avortam aș fi avut-o pe conștiință cât trăiam. Vezi că ne-o aduse Dumnezeu în Ziua de Înălțare a Domnului. Ce Semn mai vrem? Ea fiind cea mai mică, pe ea o mărităm în casă să ne fie de sprijin, că la bătrânețe nu putem trăi singuri.

Fetița, începu să scâncească și mama neputincioasă după chinurile facerii, ajutată de bărbatul ei, se pregăti să-i bage țâța în gură.

 La venirea dascălului acasă, toate femeile care o ajutaseră la naștere, ieșiseră  în curte și trăncăneau …