CRONICA ROMANULUI MAIA

                                     Note de lector

Maia (I-II) de Ion C. Gociu în colecţia OPERA OMNIA

Ion C. Gociu reprezintă un caz special, în peisajul literar şi în contextul epicii narativ–ficţionale ale Gorjului. A debutat în 2010 şi, exact după trei ani, dilogia sa de succes imediat în plan editorial (Maia I: Calvarul Secolului XX, 2. Blestemul aurului) s-a retipărit la prestigioasa editură TipoMoldova din Iaşi, în la fel de semnificativa colecţie «OPERA OMNIA / ROMANUL DE AZI» şi numărând 574 pagini.

În ceea ce mă priveşte, ca titular pe Ştiinţele Comunicării al Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu, pot sintetiza ca o trăsătură integralistă a acestei scrieri prozastico-fresciale că ea şi-a cucerit statutul de titlu încununat cu atributul izbânzii graţie mai ales unei sinteze remarcabile a celor patru paradigme comunicaţionale: structural-expresivă, formal-tranzacţională, relaţional-sistemică, fenomenologico-praxiologică.

Nu insist pe aceste componente (meta)teoretice ci pun accent pe alte dimensiuni ale temerarei întreprinderi scriitopice, iată, receptată, prompt, în mediul critic şi, mai nou, exegetic. Întâi şi întâi, romanul „Maia” – repet – e o vastă frescă social-politică şi istorico-economică. Pe canavaua ei autorul implementează, prelevează, individualizează personaje-simptom. Fiecare apariţie-portret în parte dislocă, alveolează, un tip-efigie al unei epoci, una mereu subminată de criză: morală, etică, estetică, etc., care, încărcat cu o menire, se achită de sarcină. O face în stilu-i caracteristic, ascunzându-şi, strategic, o pseudomediocritate călduţă, deşi pronia divină, fatalitatea, judecata de apoi îi dă replica ce se cuvine, impusă de intrigă, de context, de poziţionare spaţio-temporală și de tramă/dramă

Scos în excelentă înfăţişare grafică, romanul „Maia” impune un om, un complex de atitudini, un conglomerat de idei, mai toate interzise cândva. Asistăm la un atac frontal al mai multor tematici grele, dificile, imposibile: problema ţiganilor, drama evreiască, eşecul şi nostosul numite Basarabia, monstruozitatea dictaturii dejisto-ceauşiste, maladia, cancerul securisto-procustanizant/ostracizant.

Sigur că romanul, deşi e redactat în termenii celei mai evidente modernităţi dorice, ca notă dominantă, nu-şi refuză ispita postmodernă ori paradigma transmodernă (în definitiv – de ce nu? – şi pe cea metamodernă).

Aşa se derulează subiectiv/obiectiv lucrurile. Scriitura lui Ion C. Gociu e o venire în text şi o revenire din el. Ea simte imperios necesitatea motivării. Se revendică din aducerea aminte. Se distribuie contrapunctic „de pe Linie pe Deal” sau alternativ (intrare-surpriză). 

Își arogă rolul de instanță supremă. Timpul în romanul „Maia” posedă anumite trăsături caracteristice, care indică natura fictivă a lumii romanești. Ne aflăm pe un tărâm ficționant. Autorul Ion C. Gociu  și-a distrus volens-nolens identitatea lui separată și avem impresia că afirmația nu este făcută nici la trecut nici la prezent, dar și la trecut și la prezent.

Planurile se întrepătrund: cel real și cel oniric; sau se înglobează reciproc. Citez: „În spectacolul real, visa că plutește într-un abis, că dincolo de el se află limanul norocos al făgăduinței, un pustiu confuz de unde un  Rabin sau un Moise, cu toiagul în mâini, îi făcea semne să se apropie.” Apoi survine comparația aglutinată: „Șatra i se păru a fi un trib izraelit în pustiu, așa cum și-l imagina ea când asculta povestirile tatălui său în zilele de Peshah” , care se contopește metonimic (metaforic) pentru al transporta pe cititor fie în fantastic fie într-o meta- istorie a cărui filozofie transpare în fluxul narativ alterna(n)tiv: „Visul ei devenise o altă realitate.” (Vis versus realitate, - n. m. IPB).

Ion C. Gociu se comportă ca un pictor. Adică precum cel cu celebra precizare: „Aceasta nu este o pipă.” Și iată că mă surprind din postura de critic la întâmpinare, confundând pe a fi cu a reprezenta, ca și cum ar fi echivalente. La fel pare a înregistra memoriile unei persoane istorice, desigur invizibilă, trăitoare în spatele textului: unul însă obiectiv, redactat la persoana a treia, neutru, fără a arăta că s-ar fi angajat emoțional.

Stilul romanului este unul adecvat, alegerile ele însele adecvate; și este un stil totodată eficient. Dat fiind că scriitorul imaginativ nu se folosește de limbaj numai pentru a descrie un set de întâmplări existente ci și pentru a le interpreta, oarecum nevinovat, și a le restitui valoric, modul său de folosire denotativă a cuvintelor prezintă însemnătate estetică.

Dar Ion C. Gociu a asimilat conștient un paradox-truism: scriitorul imaginativ creează ceea ce descrie. De aici rezultă că fiecare exprimare imaginativă este o simbolizare adecvată experienței pe care o transmite, dat fiind că nu există nicio altă simbolizare posibilă a aceleiași experiențe.

Ne găsim într-o vorbire orală, argotică pe alocuri, populară pe de altele, specific țigănească unde e cazul. Odată spart codul limbii utilizate, prozatorul Ion C. Gociu își continuă aventura-i scriitoricească din postura de cititor implicit al faptelor, actelor, evenimentelor, abordate cu o luciditate imperturbabilă, cu o plăcere mereu motivată a artei microportretului, a detaliului care paradigmatizat construiește o atmosferă autentică, veridică, verosimilă.

Și totuși câte un personaj pierde noțiunea timpului exact, ca-n ficțiunea postmodernistă, fragmentarizată,  transversalizată, aceea care are ca trăsătură esențială schimbarea dominantei. Adică – (mă) excplic – imaginea istoriei literare va trebui și ea să se schimbe substanțial căci, cu asemenea noi opere, devine incomparabil mai bogată ori măcar mai completă însăși istoria României, rescrisă (rescriptibilă) integral după 1990.

Funcția estetică, fiind o dominantă transistorică, se grefează pe o artă verbală ușor accesibilă lectorului de azi,  unul inerent grăbit (dar nu comod) urmând să se dumirească asupra (non) adevărului romanesc din perspectivă ontologică și dinspre orizontul unei lumi posibile cu sublumii (zise și domenii narative). „Tensiunea și disparitatea dintre sublumile diferitelor personaje și dintre sublumile lor și lumea ficțională „reală” sunt cele care au format baza poeticii epistemologice moderniste și, înaintea acesteia, a celei realiste” - afirmă Brian McHale.

 În replică, Ion C. Gociu estompează granițele externe ale ficțiunii, ne provoacă, sugerându-ne că epiderma ficțiunii sale nu este o membrană impermeabilă ci semipermeabilă. Departe de a fi bine definite și izolate, granițele ficțiunii în „Maia” par să fie accesibile, reînnod un fir anterior, în mod variat, uneori ușor de încălcat respectând tipurile diferite de constrângeri în contexte diferite și multiple cunoașteri.

Ca atare Marița se transpune într-un preludiu sexual, inspirată de o fotografie a altei femei. În Transnistria, Trifon Mogoș începe să aibă convingeri proprii și să se ascundă dezertând din calvarul isoriei urmând „jocul destinului” printre membrii unei șatre de lăieți. Aici își întemeiază o familie, traversează infernul de la Suha Balca…

Prozatorul caută semnificații peste tot avansând – repet modelizator – în construirea socială a (i)realității pe zone. Dar ce este o zonă? Spațiile pe care scriitura imaginată le traversează, prin simplu fapt de a le fi traversat într-o ordine inteligibilă, constituie o zonă heterotopică. Fiecare zonă în parte este renaturalizată încât implantul sau transplantul de fantezie auctorială să nu deruteze masa de cititori doritori de asemenea incursiuni (explorări) în interiorul romanului - în - sine. Zonele se juxtapun halucinant, ba chiar se suprapun, înlăuntrul lor totul și toate se derulează când lent când precipitat, când onest când „mincinos”, când apocrif (o figură istorică poate să iasă dintr-un hotel al lumii reale și să intre într-o casă ficțională) când legitimizat.

Astfel procedând, Ion C. Gociu, când survin asemenea  deplasări, o barieră ontologică, dintre real și ficțional, dintre câmpul extern de referință și cel intern  - a fost transgresată. Ba mai mult, cusătura dintre realitatea istorică și ficțiune este și nu este în evidență, făcând tranziția de pe un tărâm pe altul cât mai normală, alteori cât mai șocantă, prin contrazicerea vizibilă a documentelor publice ale istoriei oficiale de sub dictatură, fie ea carlistă, antonesciană, dejisto-ceaușistă etc.

Ca să închei: romanul „Maia” e o întreprindere curajoasă, a unui om tradițional, dar pregătit pentru orice eventualitate. Vocea sa străbate etnografia către orice posibilitate de a se manifesta („- Om trăi ș-om vedea! – spuse Mărgăreta cu tonul vocii potrivit pentru a pune capăt discuției”, pag. 121.) Constrânse, realemele (neologism lansat de Itamar Even-Zohan –n.m. IPB) istorice, culturale, compatibilizate cu realul demascat, vehiculate de Ion C. Gociu, ne obligă la o moralitate severă, la  o etică demistificatoare.

Atrocitățile comise față de țigani, evrei, români trebuie să ne interzică orice confort choral. Ele vor fi nu numai amendate ci pedepsite exemplar. Asemenea elemente umanoide criminale (măști ale răului absolut al istoriei) îl întristează profund pe  autor, îl revoltă în subsidiar. Iar sancțiunea supremă e moartea. Moartea reinstaurează domnia binelui, ordinea stricată, legea dreptății.

                                                                         Ion Popescu-Brădiceni

                                                                                      

LAGĂRUL TÂRGU-JIU

  

                                                                                     Motto:            

                                                       Cine respectă simbolurile istorice,

                                                                       se respectă pe  sine  însăși!

                                       AMINTIRI DESPRE LAGĂRUL

                                              TÂRGU-JIU, 1939-1941

             Cred, că era în vara anului 1940 când toboșarul primăriei Ciuperceni a venit prin sat să anunțe că, „cei care vor să primească porumb, mâine să fie la gara din târg  să aducă un transport în chirigie. La ceasurile înserării, carele se vor aduna la Hoapă ca să meargă pe drumul târgului  toate odată, în orânduială.”

Vestea a creat  forfotă în sat. Se auzise mai demult că o să vină porumb la vagon, dar acum se împlinise și fiecare cetățean cu boi și car primea  numai dacă făcea un transport gratuit. În anul acela asupra Gorjului se abătuse o secetă prelungită și pe pământul arid și sărac erau numai cocenii sterpi sau cu anemice jaiuri, cu boabele necrescute.

Aveam șase ani și cum am crezut eu, mi-am păcălit mama, - că nu vrea să mă ia și pe mine să văd misteriosul oraș. Pe întuneric m-am luat după car; pe la spate m-am urcat în el și m-am ascuns în fânul pus în zgău pentru hrana animalelor. Mama, pe jos înaintea carului, mâna vacile ținându-le de frânghie la resteu. Am fost descoperit târziu  în noapte, provocând și spaimă în rândul tovarășilor de drum; m-am ales cu multe suduieli, dar  am ajuns în Târgul mult visat.

Până le-a venit rândul la descărcarea vagonului, care, în dimineața zilei nici nu era tras la rampă, oamenii discutau despre vremurile grele și cele ce  mai urmau să li se întâmple. Polonia fusese ocupată și în semn de loialitate, România devenise gazdă pentru o părticică din armată.

- „Mitule! i-a zis Nicolae al lui Pătru lui Dumitru al lui Besoi. Hai să mergem până la Lagăr să vedem și noi pe polonezi. Până rumegă boii fânul și trag ăștia vagonul, ne întoarcem! Mi-a spus Ion  al Fârsânii lui Dobrescu, Iepuru, care-i santinelă la poartă și-i păzește, că de pe drum îi putem vedea, și poate cumpărăm și noi vreo tunică de la ei, din ălea cazone, că-s frumoase mă, și au nasturi lucitori cu vulturi. L-am văzut pe preceptor îmbrăcat cu una nouă nouță. Îi căptușită, moale și lucioasă, parcă-i făcută din mătasă, așa-i de frumoasă. Eu luai niște bani de-acasă. Nu cred că-mi cer mult pe ea, că n-au din ce trăi.”

- „Nea Nicolae, eu n-am bani, dar merg cu mata să văd cum stau treburile, că nu pleacă ei d-aici până mai vin eu la oraș. Dacă-i cazul vin special, și dacă-mi convine nu vreau să pierd ocazia!” i-a răspuns Mitu.

Eu, scărpinându-mă în nas cu degetul arătător de la mâna stângă, că eram stângaci, trăgeam cu urechea și luam aminte. La rișcă – joc cu nasturi pe luate -  numai Mecă, copilul lui Sfrănciocu avea un friștac lucitor care  avea imprimat un cocoș cu două capete. Îl tăiase de pe tunica lui frate-său mai mare, student care avea o tunică, zicea el, cumpărată de la polonezi. Când da cu el de perete, cu friștacu ajungea exact la nasturele partenerului de joacă și i-l câștiga, că întotdeauna cădea mai aproape de o palmă.

 Deși au trecut de atunci peste  73 de ani, n-am uitat acea aventură nici până azi. Aș fi vrut să mă duc și eu cu ei, să-i văd pe poloneji că așa înțelesesem că le zice, și oi găsi ceea ce avea vecinul meu de joacă, friștac, și-i voi câștiga și eu nasturii altora. Acasă îi tăiasem de la costumul al bun, al tatei pe toți. Dar acum nu îndrăzneam  că eram desculț și aveam pe mine doar cămașa de cânepă murdărită  de zeama   murelor culese în poală  de prin rugi și mai eram fără izmene și brăciri.

…În anul 1945, împlinisem 11 ani și am venit elev la Liceul Comercial. Locuiam pe strada Dragalina, vis-a- vis de Fabrica de țigări și când era vremea bună, împreună cu elevii  colegi de pe străzile Obreja și Sfântul Nicolae, la întoarcere, mergeam peste câmp, că era mai aproape. Într-o zi, am făcut cu toții o mică abatere de la poteca ce ne ducea acasă, am trecut pe la lagăr,  n-am intrat că era târziu, dar în sinea mea m-am hotărât, „să vin într-o Duminecă să-l văd!”

Trecuseră doi ani de la plecarea evreilor și a deținuților politici și un an de la plecarea trupelor rusești când, curios m-am dus să văd ce mai rămăsese și totul părea părăsit. Mă obișnuisem cu orașul, mă credeam flăcău. Am intrat în incinta lagărului pe la locul unde fusese poarta de acces, dispusă pe strada Narciselor (denumirea de acum). Rețin că printre grupurile de barăci erau două căi principale, largi, în formă „T”  din care, radial, pe altele mai înguste se intra la fiecare baracă. La locul de unire a drumurilor era o Troiță majestoasă dar afectată de vreme și batjocorită de soldații ruși care, (se vorbea atunci) „că ei îi zgâriaseră picturile, …că-s anticriști!” Gardul de împrejmuire din ștacheți cu sârma ghimpată deasupra   fusese furat, construcțiile devastate; ușile și cercevelele luate. Biserica, o bisericuță din lemn cu o  singură turlă, nu mai avea nici ea uși și ferestre. Interiorul era împodobit cu o frumoasă pictură. Sfinții te priveau cu îngăduință, când, de ori unde  te uitai la ei. Cu privirea lor blajină te urmăreau  să vadă ce vrei faci. Candelele de pe catapeteasmă  și candelabrul de sub turlă dispăruseră. Pe jos  era un mozaic frumos, cum eu nu mai văzusem, dar era murdărit de bălegarul vitelor care, pe vreme rea sau pe căldură, intrau să  se adăpostească și să-și rumege iarba păscută. Poate chiar le închideau ciobanii păstori, ca’n staul,  în pauza de la prânz când plecau după alte treburi.

Când, de unul singur bântuiam pe acolo, dintr-o baracă  la care din întâmplare ajunsesem și am lovit-o cu lama toporului, au ieșit din ’năutru un soldat (de-al nostru) însoțit de o țigancă – așa am crezut eu că este după cum era îmbrăcată – care simțindu-se deranjați, poate speriați – el, soldatul, m-a întrebat, răstit: „Ce caut?” Probabil, modul cum arătam, înarmat, și prezența lor clandestină la ora aceea matinală, i-a surprins neplăcut în gândurile lor erotice.

În mână aveam un toporaș cu lamă mică și coadă scurtă. După cum arăta, chit că era ruginit,  putea fi considerat o armă albă. Îl găsisem  lângă Biserică înfipt într-o bârnă din peretele  altarului. Cei doi care se întâlniseră acolo, or fi crezut că mă voi folosi de el împotriva lor, sau Dumnezeu ştie din ce  motiv,  supărați, m-au luat   „așa la fix”! Întâlnirea cu ei,  vorbele urâte care mi le-au spus, mi-a întrerupt hălăduiala din ziua mea liberă și am plecat spre casă. Atunci n-am luat cunoștiință de existența ceasului solar (Ceasul polonez), care era amplasat în extremis locului unde mă aflam, aproape de terenul destinat pentru instrucție al militarilor.

După plecarea trupelor rusești din această cazarmă, Regimentul 18 Dorobanți – deținătorul de fapt al ei - nu s-a mai întors în Târgu-Jiu și clădirile care i-au fost destinate cândva, au rămas goale.   

În anul 1950 când, România a primit dreptul de  a-și mări efectivele militare ,aici a luat ființă  o Divizie de Artilerie Anti Aeriană, cu două regimente și Unități de Divizie pe timp de pace și patru la război.

…În toamna anului 1955, m-am întors ca ofițer în orașul din care plecasem și eram încadrat în cazarma limitrofă lagărului. Pe aleea principală care traversa acest loc, se stabilise drumul care ducea din cazarmă la depozitul de muniții, nou construit. Din cauza tonajului mare al camioanelor care trnsportau proiectile pentru tunurile  unității, era plin de gropi. Mașinile Școlii de șoferi, militari, că se înființase și așa ceva, la întoarcere din curse, veneau încărcate cu balast și piatră de râu pentru a consolida această cale de legătură între unitate și depozit, altădată alee în lagăr. Aveam atribuții privind depozitul fiindcă munițiile erau în evidența serviciului în care venisem și săptămânal, împreună cu adjutantul șef peste magazii, mergeam pe acest drum. De la el am aflat istoria Lagărului care între timp  dispăruse și intrase în istorie.

…Ce mai rămăsese nefurat din barăcile lagărului, le-au dărâmat și cărat soldații pentru lemne de foc pe timpul iernii. Dormitoarele erau mari, sobele hârbuite, iar lemnele primite pentru încălzire, distribuite zilnic, rații cântărite din care mai oprea și majurul de la cântar, după ce că erau puține, mai erau și verzi și soldații uzi și transpirați de la instrucție, tremurau de frig. Tacit, la întrecere cu țiganii, terenul lagărului a rămas gol. Apoi au fost scoase și temeliile pe care se construiseră sutele de barăci.

Ce au făcut autoritățile? Nimic! …La conducerea Primăriei și Județului apăruseră  oameni noi. Fuseseră aleși prin vot, muncitori fruntași de la Fabrica de țigări, APACA și uzinele Sadu, care se mândreau cu realizarea; că se eliberase locul  închisorii unde au fost deținuți tovarășii, Gheorghiu-Dej, Gheorghe Apostol, Chivu Stoica și alții.

În anul 1951 la îndemnul politrucilor, că era plină cazarma de ei, s-a dărâmat și Bisericuța, pe care până atunci n-avusese nimeni curajul s-o dezmembreze, chiar și așa   mutilată cum ajunsese. Într-o zi de Duminică, fiindcă tot era zi de Sărbătoare creștinească, un ofițer din statul major al Diviziei, unitatea nou înființată, incitat de locțiitorul politic al aceluiaș for,  a luat sub comandă un grup numeros de militari și au purces la profanarea locului Sfânt, dărâmând Bisericuța, unde cu un deceniu înainte creștinii catolici  și ortodocși  care au trăit în acest lagăr s-au rugat Domnului, fiecare în felul lui, să-i scape din acest Iad și să ajungă să-și mai vadă locurile din care, cu durere au fost rupți și aduși aici.

Din tot ce-a fost în acest loc în suprafață de multe hectare a  mai rămas doar Ceasul solar făcut de polonezi. N-avea nimic mistic ca să fie motiv de îndepărtare  și pe vreme cu soare soldații mergeau să vadă, „cât este ora!” Fiindcă nici unii ofițeri, comandanți de plutoane, nu aveau ceasuri și ei își conduceau programul de instrucție tot după ceasul polonez. După efortul făcut o jumătate de zi, soldații mai trebuiau să și mănânce! 

Ceasului i s-a acordat o atenție deosebită fiindcă era util și …pe el se vedeau însemnele Statului polon și unele ebraice care deseori pentru noii veniți la armată, vrând, nevrând, constituia o lecție de istorie. Aici au aflat miile de încorporați despre ceea ce devenise legendă; de Lagărul de la Târgu-Jiu, de prezența în el a unei părți a elitei Armatei poloneze care a trebuit să se retragă din fața urgiei, când, trupele germane de la apus și cele rusești de la răsărit au rupt Polonia în două. Dacă România nu le-ar fi asigurat acest loc de cartiruire ar fi pățit ca cei ce și-au găsit sfârșitul în gropile comune în pădurea Katin.

 Soldaților români recruți, în majoritate fii de țărani, la venirea în unitate, ofițerii comandanți de plutoane le prezentau ceasul cu însemnele care-l împodobeau  și semnificația lor, amintindu-le tragedia declanșată în anul 1939,  ce a marcat începerea Celui de-al Doilea Război Mondial.

Cât timp a funcționat în Cazarma Târgu-Jiu Marea Unitate de artilerie anti aeriană, 1951 - 2001, lângă ceas era amplasamentul unei  stații de radiolocație ai cărei servanți, cu pioșenie aveau grijă de această prețioasă mărturie a unui eveniment istoric de importanță mondială. Comandantul stației, și de-a lungul timpului au fost mai mulți, și-au făcut un punct de onoare de a-l păstra așa cum  l-au găsit. Basoreliefurile de pe stâlpul de indicare a Nordului magnetic au fost menținute în stare bună și  iarna, ca să nu se desprindă, că începuseră să crape, erau învelite în folie. Apreciindu-le importanța și valoarea arhitectonică nimeni n-a încercat să le recondiționeze, să le mâzgălească cu vopsea sau să le repare cu tencuială; de jur-împrejur, cu respect și mândrie făcuseră un rondou cu trandafiri și flori, completate sezonier de primăvara până toamna târziu.  La ceas, pentru a se vedea cât este ora, sau a-l vizita de  către străinii veniți ocazional,  se crease o alee pietruita cu direcția sud-nord. Cât am stat în această cazarmă, 1955-1992, cu unele pauze create de interesul serviciului, acest punct unde este ceasul  a fost considerat sacru și era loc de pelerinaj și pentru membrii comisiilor de control, care, anul sau ciclic, perindându-se, veneau la Brigada 4 A.A

Din partea mea, colonel® al Armatei române, ași fi fericit să aud că acest loc simbolic a fost restarat, luat în evidența UNESCO și marcat pe harta Globului Pamâtesc, Google Earth. Cine se consideră responsabil, cu deosebit respect îl rog să se grăbească fiindcă ași dori să văd și eu această minune! Cine respectă simbolurile istorice, se respectă pe sine însăși! …Vă cer scuze că insist, dar mă grăbesc că mai am doar câteva luni, și adun pe ghemul vieții 80 de Primăveri.

             Notă: În Documentarul domnului  prof. dr. Zenovie Cârlugea „Lagărul de refugiați de război polonezi Târgu-Jiu, 1939-1941 (3)” publicat și în cotidianul Gorjeanul din 10  aprilie 2012 și ulterioare pot fi citite în amănunt, cu fapte și oameni, toate datele istorice ale acestui stabiliment, închegate cu multă trudă.

Ion C. Gociu,

Târgu-Jiu, 2 Octombrie 2013

                                          Ceasul polonez (ceasul solar)

PROZĂ SCURTĂ

                                                     MĂDĂLINA

- Mamă, de ce, de la noi nu cumpără nimeni? Cu ce o să-mi iei caietele de școală dacă nu vindem nimic?... întrebare de copil pe care am auzit-o și mi-a atras atenția în timp ce eram la cumpărături în piață, motiv care m-a determinat să mă opresc. Era vocea unei fetițe în vârstă de șapte-opt ani, plăpândă, cu  părul bălai și ochi albaștri, care, tristă  ședea în picioare lângă mama sa, ce oferea spre vânzare fructele culese într-o găleată  din pomul crescut  sălbatic, în capătul grădinii cu vie hibrid.

Cadru insignifiant în piață într-o zi de Septembrie întâmplat într-un vacarm creat de cumpărători și  vânzători, – un du-te vino de persoane care mergeau de la o tarabă la alta, neștiind de la cine este mai bine să cumpere când toți te îmbie, ca să cheltuiască mai puțin și marfa să fie de calitate. „Dacă vrei să ieși în câștig, vinde când te roagă și cumpără când te roagă!” vorbe mari reținute, când eram foarte tânără, de la un evreu negustor.

Aveam în fața mea o mămică tânăra care venise la piață cu odorul ei, să facă rost de bani, fiindcă peste o săptămână copila începea școala. Într-o găleată din plastic roșie, erau adunate piersici galbene, scuturate din pom cu o zi înainte de a veni la târg. Uitându-mă cu duioșie în ochii fetiței, m-am aplecat și în timp ce pipăiam marfa expusă, îngândurată, în minte ca’ntr-un film, mi s-a derulat evoluția evenimentelor petrecute în viața oamenilor truditori de la sat unde  și eu m-am născut și care, unele au devenit istorie.

Până în Decembrie 1989, piața de aprovizionare cu alimente a cetățenilor târgului ajunsese să fie ceva doar simbolic. Din ceea ce era – până în colectivizare – nu mai rămăsese nimic. Luându-le pământul și vitele, țăranii, altădată gospodari prosperi, fuseseră transformați în orășeni de mâna a doua, mahalagii. Sărăciți, fuseseră atrași la oraș unde, pe șantiere  se creaseră locuri de muncă și implicit satele se goliseră de populație, de bună-stare și frumoasele obiceiuri, care altădată dădeau vieții farmec.

În anii ’70-80 ai secolului trecut, în zilele de târg, dacă îți sacrificai timpul să mergi la piață, aveai neplăcuta ocazie să constați o lipsă totală de produse agro-alimentare care în mod normal numai de aici trebuiau procurate, deci o pierdere de timp. Ici, colea, mai apărea câte o femeie de la țară, vizibil neajutorată, care, oferea spre vânzare chite proaspete de verdeață, ouă, urdă, fasole, vreo sticlă cu lapte, sau de țuică și vin, făcute pe furiș și tot așa vândute, despre care, cu voce scăzută  te avertiza: Am un kil de țuică bună, vi-l dau ieftin ca să plec că mă prinde sara și stau departe…

În perimetrul pieții se construiseră clădiri noi, încăpătoare, hală de carne, dar erau goale fiindcă produsele alimentare plecau la export.  Trebuia ca, în patru ani și jumătate să achităm împrumutul extern de 25 de miliarde de dolari, care,  la început fusese eșalonat, firesc, pe zece ani. Așa a hotărât Partidul, așa trebuia făcut! Ce dacă populația n-avea nici pâinea de toate zilele!...

Gospodăriile agricole (colectiva, cum îi ziceau locuitorii satelor  îmbătrâniți și mai ședeau pe acolo),  nu aveau magazine de desfacere, fiindcă nici n-aveau produse pretabile pentru comerțul cu amănuntul, această activitate fiind un monopol al Trusturilor Întreprinderilor Agricole de Stat și al Stațiunilor pomicole ce dețineau magazine și chioșcuri în care se comercializau legume ce nu erau căutate la export: ciolane de porc, porecliți în batjocură, adidași , gheare și capete de păsări,  puii de găină sacrificați sub greutatea normală  din diverse motive, renumiții, - frații petreuși.

Din ce a fost odată piața târgului ajunsese un maidan, cu câteva mese dărăpănate  sub care sălășuiau în voie câinii vagabonzi abandonați de stăpânii lor, cărora le fuseseră confiscate și dărâmate casele,  pentru a se crea loc de construcție a blocurilor hidoase, dar necesare țăranilor urbanizați. Femeile de la țară, câte mai veneau după un franc, înșirau pe aceste tarabe soioase, sub cerul liber, (vara în soare, iarna în zăpadă), conținutul sărăcăcios al desăgei adusă în spate, pe jos sau cu RATA, de la mulți kilometri depărtare.

După anul 1990 treburile s-au schimbat, dar multe chestiuni vitale au rămas încă nesoluționate. Țăranii și-au ocupat terenurile avute înainte de colectivizare, dar foarte mulți  nici acum nu au posibilitatea să le muncească. Unii sunt bătrâni, alții săraci iar cei tineri n-au chef să se apuce de agricultură. E mai bine la discotecă! În locul atelajelor și vitelor de muncă, predate fără plată la colectiv, n-au primit nimic. Mașinile agricole și construcțiile ceapeurilor au fost lichidate, măsluit, între conducătorii existenți la desființare.

  Piețele au fost modernizate, mesele schimbate și puse sub spații acoperite. În scurt timp au apărut și oamenii de afaceri, bișnițarii isteți care, la nivel național, prin diferite rețele  organizate aduc mărfuri din afara țării. Acum, în piață  găsești produse exotice tot timpul anului la care altă-dată nici nu te puteai gândi. Banane, portocale, ananas, kiwi, struguri, etc. poți mânca în orice anotimp. Piața îi plină de trufandale la prețuri ce concură pe cele autohtone. Trailere întregi pline cu produse agricole nu sunt luate în evidență și statului nu i se dau taxele și impozitele cuvenite. Mesele pieței au fost închiriate de aceștia, iar pentru țăranii producători cu acte în regulă și plătitori de taxe, nu mai este loc. Când, timizi, încărcați cu marfa lor se apropie de vreo masă, sunt alungați  și n-au un loc s-o  pună nici pe jos.

                                                            *

Nici nu terminasem bine de pipăit fructele că mama fetiței mi-a zis:

- Luați doamnă că-s  bune ’n gură și nu-s stropite ca ălea aduse de-afară, că de aia au pete pe coajă, nu de altceva. Gustați una să vedeți ce bune sunt! Dacă vă e silă, mă duc eu s-o spăl la pompă, și o să vă convingeți că-s gustoase și-s de-ale noastre. Ascultând-o, fără să realizez, aproape de mine se mai opriseră două doamne, ascultând și parcă așteptând  un verdict din partea mea.

La pipăit fructele erau tari și, eu nu sunt o consumatoare ahtiată după piersici. Îmi plac fructele și mănânc din toate, dar cu măsură. Prunele și strugurii în exces, îmi produc purgație. Dar… acum sunt pusă într-o situație de compasiune și trebuie să cumpăr fiind convinsă că fac un bine. Pe furiș, privesc fața fetiței care mă urmărește cu speranță că voi lua și de la ele ceva. Ca un avertisment îmi sună în cap teama ei că, nu are cu ce să-și cumpere caiete și peste o săptămână începe școala. Gândesc că poate telepatic îmi transmite ceva. Eu cred în așa ceva și vreau să-i răspund la fel și ei, chiar dacă n-avem legături genetice. Între mine și fetele mele s-au întâmplat multe situații care au confirmat credința mea.

- Câți ani ai domnișoară și în ce clasă ești? am întrebat-o uitându-mă în ochișorii ei azurii ca cerul în luna Septembrie.

- Am împlinit opt ani la Sfântul Ilie și sunt în clasa a doua, și voi fi la doamna învățătoare  Elena Popeangă!

„Ce lucrușoare frumoase am prin casă rămase de la nepoată-mea, care i  s-ar potrivi, unele neîmbrăcate. Păcat că nu am cum să i le dau acestei fetițe de care prinsei drag de cum o văzui!”, chibzuiam în sinea mea în timp ce ea mi-a spus că în clasa întâi a luat premiul cu coroniță.

- Brava! Mă bucur pentru tine și s-o asculți pe mama ta. Uite, îți cumpăr  că-mi plac foarte mult piersicile tale! Când eram ca tine aveam și eu unul în vie și când s-a ofilit, că n-am adunat frunzele de sub el, am plâns.

- Noi le măturăm,  c-a zis bunicul, că dacă rămân se otrăvește pământul și se usucă pomul. Tata le-a ars în șanț să spele apa ploii cenușa, îmi explică mica mea interlocutoare în timp ce eram cu gândul dus la viața aspră de la țară și sărăcia în care se zbate atâta lume.

- Vreau două kilograme! …Mă adresai mamei, care era fericită că cineva străin șade cu ele de vorbă și-i face saftea. Atât i-a trebuit să audă și mi-a oferit o pungă de plastic neagra, să-mi aleg pe care le vreau.

„Nu mănânc eu atâtea nici într-o săptămână, că mai am acasă destule prune și struguri. Le fierb și la fac compot, dar azi fac o pomană de 8 Septembrie, ziua numelui bunicii mele”.

- Pune dumneata, dar unde le cântărești?, am întrebat-o eu.

- La domnul acela, și-mi arătă întorcând privirea spre un bărbat care era  la o masă închiriată încărcată până la refuz cu cartofi, - că-i de la mine din comună și ne cunoaștem, mi-a răspuns mama fetei bucuroasă că vinde și ea ceva și nu rămâne cu găleata plină.

- Cât costă? Am întrebat-o după ce le-a cântărit.

- Le dau cu doi lei kilu, doamnă! Vi se par scumpe?

- Nu, dar nu știam cât să-ți plătesc pe ele!

Din borsetă am scos o hârtie de cinci lei și i-am spus ca leul rest, să-l dea fetiței să-l pună în poșetuța ei pentru când o avea nevoie.

- Mădălină, zî săru’ mâna și mai pune și tu niște piersici în plasa  doamnei!

Fetița s-a repezit și a luat din găleată un pumn de fructe. În mânuța ei erau trei piersici mici. Atâtea au avut loc în palmele sale. Văzând ce a luat, femeia s-a rușinat și  i-a reproșat fiicei sale:

- Mamă, tu luași numai d’ale mici. Ia mai mari, că doamna fu darnică și azi o să ne meargă bine!

-  Mie ăștea îmi plac că-s mai dulci, de aia le luai ! răspunse Mădălina, convinsă în sinea ei, că a oferit din cele mai bune și s-a achitat și ea de doamna darnică în Dumineca dinaintea începerii anului școlar. N-avea de unde să știe, că și pentru doamna darnică un leu contează mult, că pensia îi este mică, de subzistență.

…Când m-am întors și am plecat cu punga plină de piersici, cele două doamne care probabil auziseră discuția mea cu mica vânzătoare și fuseseră și ele impresionate, le-am auzit când le-au spus:

- Puneți-ne și nouă câte două kile!...

Oamenii cu suflet, oricât ar fi de săraci,  la sărbători fac și pomeni.

În această goană nebună pentru câștig fără măsură, care a dezbinat societatea, cu ce s-a înbunătățit viața oamenilor cinstiți după Revoluția din Decembrie 1989?  Mă întreb și eu, …așa!

                                                __________

 

         Mădălina-i veselă. A vândut toate persicile

Fragment de nuvelă „IDILE”

                                 Revista Vatra veche nr. 9/ 2013 (P.55)

Starea prozei

CUM MAI TRECE TIMPUL

 În foișorul din grădina casei, înconjurat de ronduri cu trandafiri și  flori,  Violeta citea pentru ultima oară lucrarea de licență, înainte de a fi dactilografiată. Iedera adusă și plantată pe lângă chioșc îl cuprinsese într-o vegetație perenă, creând adevărate ghirlande de verdeață, care împiedecau razele solare să încălzească excesiv  locul.

Se simțea împlinită. La serviciu, activitatea se desfășura cu rezultate bune. Acum, beneficia de zece zile de concediu pentru licența mult dorită. Se ridicase la nivelul dorit încă din liceu și  considera că-l merită. Era fericită.

Dar, fiindcă întotdeauna mai există și un dar, mai avea un of… care o apăsa și o durea. Cu Ionel nu se mai întâlnise de un an, fiindcă el terminase și primise  diploma de licență. Cu câtă plăcere participase și ea, ca invitată la acel eveniment!

În amfiteatru facultății, în fața juriului și a unui numeros public, Ionel i s-a părut magnific. Disertația lui a cucerit auditoriul avizat și lucrarea i-a fost răsplătită cu calificativul maxim.

 Atunci, își promiseseră să se revadă măcar de două ori pe an, dar au apărut situații neprevăzute. Și el era căsătorit și avusese mai multe necazuri în familie. Soția lui, o doamnă distinsă, licențiată în finanțe, pe care o iubea mult, fusese operată de hernie de disc și, după o lungă suferință, se afla, temporar, la pensie pe caz de boală. De aceea fusese absentă la expunerea lucrării lui și, astfel, fără nici o grijă, mersese Violeta.

 Doar de la serviciu, din când în când și codificat, mai vorbeau  la telefon. Atât le rămăsese în ultima perioadă.

Simțea că dragostea ei întinsă pe patru ani ajunsese la punctul terminus, dar fără să se stingă.  Acum, la încheiere, aștepta să primească de la el un răspuns: „Dacă poate să vină  măcar la agapa de după susținerea a exmenului ei de licență”…

 Într-un asemenea moment, fără el, s-ar fi simțit singură și tristă. George s-a justificat că nu poate să vină… „fiindcă în luna aceasta se face analiza semestrială a îndeplinirii planului  la extracția de cărbune  la cele două combinate.”

 Absența  lui George de la acest moment n-o deranja, dar, ca femeie în această postură, simțea mai mult ca oricând nevoia prezenței unui bărbat protector și acum  dorea să-l aibă acolo pe Ionel. Cu el începuse acest urcuș încă de la primul examen, când uitându-se în ochii ei i-a cuprins mâinile care-i tremurau și i-a transmis curajul și puterea înfruntării! Cu el vrea să sărbătorească acest moment atât de frumoas al vieții, după atâtea eforturi, dar și sentimente de dragoste, devenite uneori mai mult decât  adolescentine. În pandantivul agățat pe lănțișotul de la gât – ca să-i poarte noroc -  a introdus de seara fotogafia lui Ionel.

De ce i-a fost frică n-a scăpat. Ionel n-a venit, deși îi promisese.

- „Mi-am cumpărat o Dacie în rate și vreau s-o vezi și să te plimb cu ea!”

 Acestea au fost ultimele  cuvinte  spuse de el, când au vorbit ultima oară despre întâlnire din preziua  plecării ei de acasă.

Nu putea înțelege  motivul absenței lui, care trebuia să fi fost foarte serios, altfel  o anunța anticipat.  Ea reținuse locuri de cazare pentru amândoi și l-a așteptat toată seara. Simțea telepatic că un ceva era în neregulă și acest lucru o întrista până la disperare. Toată noaptea   s-a zvârcolit în pat, a transpirat intens și s-a trezit din somn cu un junghi în piept, dar nu acesta o îngrijora.

…În același amfiteatru, când i-a venit rândul să-și prezinte lucrarea de diplomă, simțea că nu-i în stare să se concentreze, motiv pentru care a cerut președintelui comisiei, permisiunea să fie lăsată mai la urmă. Fața îi era aprinsă și o transpirație rece îi curgea pe șira spinării. Și acum ca de obicei, în amfiteatru erau distinse persoane - soți, soții sau prieteni – venite ca, prin prezență,  să-i încurajeze pe cei dragi.

După ce a primit încuviințarea de la comisie și sfatul prietenesc să stea pe scaun, ca să se liniștească,  a plecat printre rândurile de bănci,  urcând cu greu gradenile spre partea din spate a amfiteatrului. La un moment dat,  simți că încăperea se întunecă și se învârte cu ea, apoi i se păru că se dezechilibrează. Încercă să se proptească de o masă la un cap de rând…

 Dintr-o dată, se văzu într-o livadă necosită, plină cu flori de iasomie, simți cum i se arată fantomatic Ionel, cu brațele deschise, râzând cu hohote și felicitând-o pentru disertația ei. Simți că este cuprinsă în brațe și este strânsă  așa de tare, că nu mai poate respira. Apoi pe gură, pe față, i se păru că Ionel o sărută, o sărută, o tot sărută… și ea plânge de bucurie.

…Deodată, se auzi un icnet urmat de un zgomot surd. Doamnele prezente în sală începură să țipe de spaimă. Căzută cu fața în jos pe podeaua înclinată, Violeta părea că se relaxează, lichidul arămiu i se scurge șerpuind lin  pe treptele din lemnul de stejar lustruit, trupul ei  făcu spasmodic vreo trei-patru convulsii și inima i-a încetat să mai bată.

Murise…

                                    *

                                                     

Coincidențe?!...                                             

Ziarele cotidiene din două orașe ale țării, unul  transilvan și altul  oltean, în aceeași  săptămână  și-n aceeași zi, anunțau independent unul de celălalt:

 „Soția, Paulica, și copiii minori, Ioana și Vasile, zdrobiți de durere, anunță moartea stupidă în accident rutier a lui Ionel Pop,  om de o înaltă probitate morală, cunoscut funcționar la Banca de investiții din orașul nostru. Înmormântarea are loc la Cimitirul Ortodox, în data de 13 august orele 13.30. Dumnezeu să-l odihnească!..”

În celălalt jurnal, ferparul era încadrat într-un chenar negru șerpuitor:

 „Inginerul Gheorghe Neșu, înmărmurit de durere,  anunță rudelor și prietenilor, despre moartea subită a scumpei și neprețuitei sale tovarășe de viață , Violeta Neșu,  survenită ca urmare a unui infarct miocardic,  petrecut în timpul susținerii examenului de licență.

Înmormântarea are loc la Cimitirul orașului Sfântul Ioan Gură de Aur, pe data  13 august, începând cu orele 14.00 . Lacrimi și flori!”

          ION C. GOCIU

POZE DE FAMILIE

Bunicul Ion C. Gociu (1888-1919)

1932 la nunta mătușii Gheorghița

Mirii, Ion și Gheorghița Draica

Bunica Maria(în mijloc), fiica Gheorghița și nora Veta

O PĂRERE DE CITITOR SAU ARHITYEXT LA ROMANUL „MAIA”II

O părere de cititor sau un arhitext la romanul

                       „MAIA”(vol. II) de Ion C. Gociu

       - din cuvântul doamnei  A. Bănică la lansarea acestei cărți -             

           M-am hotărât să vorbesc totuși, în speranța că voi reuși să stimulez interesul cititorilor pentru lecturarea acestei cărți, care merită să fie citită! Mă voi mărgini la unele impresii personale despre oamenii ce populează aceste pagini – la personajele cărții.  

Pe când era generația mea încă pe băncile școlii, prin anii ’50, de la catedră ni se vorbea despre „personajul pozitiv” și despre „cel negativ”. Alb sau negru, nu exista nuanțe de „gri”. Literatura aceea „avansată, superioară” a realismului socialist fa-bri-ca modele de „om nou”. (Vă mai aduceți aminte de Mitrea Cocor al lui Sadoveanu, de Silvestru Andrei care salva abatajul, de atâția eroi stahanoviști, preacinstiți lămuriți comuniști înverșunați demascatori ai dușmanului de clasă, acei sublimi oameni noi care, de fapt, nu prea existau în realitate) căci în asta consta metoda cea nouă și bine plătită: să fabrici, să concepi „omul nou” pe hârtie, în speranța că realitatea se va îndura odată să-l copieze. Și, l-o fi copiat cât de cât, până la urmă?

Cartea domnului Ion C. Gociu, volumul al doilea, se referă la întâmplări și evenimente din intervalul deceniilor 5 – 8 ale secolului trecut. Perioadă în care ar fi fost cazul ca omul acela „nou” să apără pe stradă, pe câmp, prin fabrici și uzine, sau măcar prin birourile celor cu funcții mari. Dar dumnealui, autorul, militar profesionist și cu bun simț al realității, nu s-a  ridicat la „înălțimea” metodei literare pomenite mai sus, cu care i se împuiase capul în școală.

Dimpotrivă, autorul și-a luat  personajele din realitate, le-a copiat din viața reală cât mai fidel, cu un ascuțit simț de observație. A pus și de la dânsul, desigur, cu imaginație de scriitor, dar nimic care să contrazică realitatea.

Ia uitați cum apare „omul nou” la domnul Ion C. Gociu în carte, de exemplu la pagina 60 (vezi „Maia II”; citiți ce spune Petrică mamei sale despre muncitorii din fabrica lui.) Să-l credem pe Petrică Mogoș, mare inginer într-o uzină bucureșteană: clasa muncitoare,  românii, furau pe capete.

Să vedem atunci cum stă măcar alde Petrică Mogoș, marele inginer cu „convingerile”. (citiți dumneavoastră  la paginile 205-206). Va să zică nici dumnealui nu era prea comunist… vai… (Vai! cum mai seamănă el cu o persoană reală, de-aici de pe la noi, pe numele lui, Costel Bănică, pe care l-am cunoscut eu bine în cei 50 de ani de căsnicie; aș putea paria că însuși Costel ți-a dictat domnule autor, mărturisirile acestea de le-ai pus în gura lui Petrică Mogoș).

Dar măcar numele Shimi, colonel de securitate, atotputernicul și temutul, el, cât este de sincer? (să cităm de la pagina 227)… Aha, la ananghie și primejdie mare sare rugăciunea și din Tovarășul, va să zică…

În concluzie, ce-mi spune mie cartea domnului Ion C. Gociu? Că, până prin ’77, când i  se termină filele, nu se prea formase pe la noi omul acela „nou”. Ce mai? Nu era mai nimeni comunist (nu știu dacă ai intenționat-o cu dinadinsul, dar mie, ca cititor, asta mi-a spus).

                                                            *

Să trecem la oamenii satelor, cei de pe-aici de pe la noi, de peste dealuri, de a căror lume se ocupă autorul nostru cu atâta dragoste și cu mare succes; a fost, evident, chiar lumea copilăriei lui și a vacanțelor lui de adolescent. Sătenii din Stejerel sau din Valea Mare – iată oameni adevărați, neinstruiți, e drept, prin școli prea înalte, dar impecabil moral, ducând o viață curată. Muncă, credință, cinste, păstrarea cu sfințenie a datelor…

Are Liviu Rebreanu un text splendid unde face o apologie a țăranului român (l-am găsit, întâmplător, pe internet) și din care vă citez doar o frază: „La noi,  singura realitate permanentă, inalterabilă,  a fost și a rămas țăranul român.” Și vorba lui Lucian Blaga, multștiută de toți  că „veșnicia s-a născut la sat” – ce bine se potrivesc aceste vorbe înțelepte descrierii pe care a făcut-o acestor oameni, domnul autor Ion C. Gociu!  Este de admirat și cât de bine cunoaște domnia sa realitatea satelor noastre de-acum vreo 60 de ani, cum a „prins” dumnealui în amănunt totul, cum a știut să redea, după decenii de depozitare în memorie, în amănunt modul de viață de la țară: organizarea gospodăriei, realitățile sociale, mentalitatea, vocabularul specific, obiceiurile la sărbători, totul! Mărgăreta, vă garantez eu, e foarte autentică: am cunoscut-o pe țața Sabina din Hurezani, soacra mea, care era, zău, „leit   Mărgăreta” în toate – că iar aș putea paria domnule autor, că dumneata ai petrecut vreo două vacanțe mari pe la țața Sabina în gospodărie și ți-ai luat notițe amănunțite de acolo!”

                                                             *

Și acum, în sfârșit despre MAIA – personajul central, titlul cărții. E cazul să o mai judece și o femeie.

Tânăra Maia Zimerman de la începutul aceste povești: angelică, studioasă, necunoscătoare până la 16 ani a tornadelor și taifunurilor vieții, suferă, în timp, sub influența acestora, o spectaculoasă metamorfoză. Nimic rău despre Marița Vânătu, o altă față a ei. Dar, la un moment dat, nevoia a’mpins-o în contact cu un reprezentant al acelei glorioase instituții, știți dumneavoastră, care obișnuia să-și racoleze colaboratorii; criteriul principal de racolare fiind vulnerabilitatea persoanei. N-aveai cum să zici nu, nu prea aveai cum să dai înapoi, odată intrat în vizorul lui Tanti Secu, aceea.

Exact așa se întâmplase și cu tânărul Shimi Borilă, evreul înger de băiat, foarte inteligent, cult, capabil, cinstit, dar… cu totul neajutorat pe lume: fără părinți, locuință, loc de muncă, studiile întrerupte… Pradă ideală pentru racolatori. Și așa s-a transformat simpaticul adolescent Shami, în câțiva ani, în acel „tovarăș Borilă”, atotputernic, temut de toți, odios! La rândul său el a racolat-o pe Maia.

D’abord toate facilitățile: reglementarea actelor de stare civilă, terminarea liceului, întrerupt de zece  ani, facultatea de drept – așa, minunat de ușor parcursă din fundul Târgujiului cu „fără-frecvență” la Iași. Dar, să nu bârfim: Maia era deșteaptă și cu solidă bază în pregătirea ei școlară, de-odinioară. Păi a văzut cineva evreu prost? Aici, din nou a observat domnul autor Ion C. Gociu. Evreii din cartea domniei sale au IQ peste medie. Mai toți câți îi știu eu sunt poligloți, melomani, rafinați în gândire, sofisticați chiar, - rasă bătrână… De! Să nu ne mirăm de Maia. (De fapt, ca-ntre noi: eu mă mir că Maia nu s-a aruncat și la vreun doctorat, așa isteață și descurcăreață și cu tovarășul Borilă, întăritură, la spate. Se vede că nu înflorise moda ca fiecare soție de Cineva să aibă și o hârtie, acolo, de „Doctor” prin caseta cu bijuterii și cosmeticale.)

Iat-o pe Maia, furnizând regulat note informative despre țiganii din mijlocul cărora se cam desprinsese în ultima vreme; dar cărora numai recunoștință le-ar fi datorat. Și ce tot   picta  ea acolo pentru Securitate? Exerciții de imaginație, compunere liberă, născoceli. Periculoasă făptură! Pe ea, prin ordin de sus, n-o căuta nimeni în beci sub butoiul de varză, unde ținea ascuns aur, mult aur, moștenit de la țigani, din Transnistria.

Pe ceilalți, pe țigani, îi secau în schimb în bătaie să dea tot – tot, căci Maia-i pâra. După ce s-a umblat la Iași, lângă Borilă și amantul doamnei, cine o mai recunoaște pe Maia? Distinsă cucoană impecabil îmbrăcată, poșete de lux, pantofi și bijuterii, ojată și coafată, picată din București (altă minciună). Frecventa pentru „socializare” și sinagoga, alături de bătrâne doamne evreice. Dar, de ce mergea ea la sinagogă și ce făcea acolo… nu vă spun ca să citiți cartea. „Javră” e cuvântul care vă va veni imediat în minte.

Și nu avea nicio prietenă – de înțeles. Și cea mai mare grijă a ei – să nu se bănuiască  măcar, că știe și țigănește (știa vreo cinci limbi). Și singura ei preocupare părea a fi acumularea de bunuri, de bunuri scumpe, în casă de băuturi fine, îmbrăcăminte deosebită, materialistă, până în vârful unghiilor stacojii. Frigiderul burdușit cu cărnuri, brânzeturi și alte delicatese, toate aduse, bineînțeles, cu sacoșele de  către șofer direct de la „gospodăria de partid” pentru familia Borilă… Iar noi, noi ce mai cozi înfruntam în vremea aceea (nu cumva să uitați!) pentru fiecare kil de cartofi, de lapte, de brânză sau de tacâmuri…

Dar a fost pedepsită. A pedepsit-o Soarta mai rău decât moartea: a pedepsit-o cu supravețuirea în singurătate, în deplină singurătate. Ba, a lipsit-o și de  „comoară” - și s-a îngrijit „Cel ce le potrivește pe toate” ca să încapă comoara aceea pe mâna celei mai curate, mai nevinovate ființe – Lori, o fetiță de opt – nouă ani din familia de la țară a ginerelui Petrică. Din  satul Stejerel! V-a plăcut?

La o parte cu amănuntele. Ideea principală ce mi s-a desprins mie din minte, după întoarcerea ultimei file din carte, ar fi:  „Există o dreptate, există un Dumnezeu.”

Să nu uit a observa în final că domnul autor povestește excelent, nu comentează, nu judecă, nu laudă, nu condamnă; dânsul doar… povestește. Ne lasă pe noi să comentăm, să avem păreri, fiecare după mintea, caracterul, personalitatea proprie. Interesantă metodă, interactivă… Am spus aici ce-am înțeles eu, dar fiecare poate înțelege în felul său. Citiți cartea!

Să-l felicităm pe domnul autor Ion C. Gociu și să-i urăm inspirație și putere de muncă pentru a ne dărui și în viitor cât mai multe astfel de frumoase cărți ale domniei sale, în bibliotecile noastre.

A propos: ce faceți domnule Ion C. Gociu, cu cei doi fii ai Mariței pomeniți foarte, foarte în treacăt, la pagina 147? Sau nu cumva aveți de gând  să-i aduceți în prim plan într-un… roman viitor?

  A. Bănică

DE PAȘTE 2013

miercuri, 1 mai 2013

Ion C. Gociu - Un Paște din copilărie

Ion C. Gociu

Un Paște din copilărie

  

        În acel an (1944), Paștele fusese stabilit după regulile creștinești, în ziua de 16 aprilie. Mai aveam câteva zile până la împlinirea vârstei de zece ani și mă credeam băiat mare. Tata îmi promisese că, dacă sunt cuminte și ascultător, mă ia cu el la slujba de Înviere. Fiindcă trebuia să nu dormi o noapte, noi, copiii, mergeam la biserică să luăm Paște, odată cu bunicii și cu cei mai somnoroși. Adică în partea a doua, dimineața înainte de răsăritul soarelui.

 Ca deobicei mă găseam în vacanță și primăvara fusese timpurie. Zăpada de pe dealuri și coline se topise demult, codrul înverzise, corcodușii, nelipsiții pomi din curți și livezi, aveau coroanele pline de flori și păreau niște imense pămătufuri de păpădie albe ca neaua, răspândind un parfum de nu te mai săturai, inspirându-l. Vrăbiile, perechi, ciripeau încontinuu, sâcâitor, și nu se mai astâmpărau din drăgăluit. Berzele se întorseseră la cuiburile lor, iar  cucii, cântau cu patimă de răsunau văile, întrecându-se în a-și ademeni „amantele  topite după dragoste”.  Frumoasele pupeze cu penajul și crestele lor provocatoare, chemau bărbătușii la împerechere, cântându-le: pup, pup, pup. Câtă poezie!...

După un post lung în care consumasem, prin alternanță,  doar mâncare gătită din fasole, bob și mazăre sleite, poame (fructe uscate, fierte), varză acră, sfeclă și zeamă de varză, uneori fiartă și îngroșată cu făină de porumb, venea dezlegarea la  de dulce  pe care o așteptam ca pe o mană cerească. La noi în sat, cartofii se găteau numai la praznice, nunți și botezuri. Tocănița  era o mâncare de lux și pentru ea cartofii erau cumpărați de la târg. La noi, cartofii se semănau în cuiburi  primăvara devreme, vrejii creșteau până la brâu că li se punea gunoi cu postăvița, dar tuberculii, când îi scoteau, nu erau mai mari decât coricovele, acele mere pădurețe.  Mama, a fost întrebată odată de o vecină: „dacă mai pune și anul acesta cartofi?” Ea a răspuns: „pun fă, cum să nu pun, că trebuie să am de sămânță și la primăvara viitoare!”

 Pe timpul postului, noi copiii, ne mai dedulceam cu ce ciuguleam de prin lada cu afumături păstrate de la Crăciun în podul casei. Abia așteptam să rămână ocna podului descuiată, sau să ne trimită cu vreo treabă, că și mușcam din codrul de slănină sau vreo bucată de trandafir zăletită pe fundul lăzii. Ș-apoi începuseră să fete vacile și caprele și animalele trebuiau răscocite. Cum vine aia?... Vaca, ca să nu se deoache era împopoţonată cu două șnururi de lână cu ciucur vopsite roșu: prinse  una între coarne și alta de coadă, cu vițelușul după ea, erau aduse aproape de locul unde se așeza masa, pe un loc curat, atunci măturat, chiar în oborul vitelor.  Vițelul, scos din cotețul lui era nerăbdător să sugă, neuitând niciodată când avea țâța în gură să-și ridice codița, dezgolind locul unde mama lui, cu grijă îl lingea, treabă neînțeleasă atunci de mine. Stăpâna vacii aducea o cotovaică plină cu ouă adunate din cuibare și un copil care era considerat cel mai isteț lua un ou, se apropia de sărbătorită o striga pe nume și când vita întorcea capul spre el să-l vadă, de la distanță, acesta ochea capul   aruncând oul crud să i se spargă în frunte. În acel moment toți copiii prezenți strigau în cor de trei ori: „cucuu, răscucuu, ciriic, păsăriic”... Momentul  acesta, era un spectacol păgân, mult așteptat și se făcea în ziua când se fierbea laptele numit colastrul la care erau chemaţi să-l mănânce toți copiii din vecini.

 Pe o masă de lemn joasă  cu trei picioare, în jurul căreia erau așezate scăunele pe numărul de copii, se puneau linguri de lemn, noi, ne mai folosite până atunci, și trei străchini zmălțuite. Din tuciul  în care s-a fiert colastra în care se puseseră și frunze verzi de grâu, gospodina umplea mereu stăchinele până se săturau copiii sau se termina conținutul din căldare. Laptele din care se făcea, era adunat din primele trei zile după fătare, timp în care natura îl îmbogățește cum știe ea mai bine  ca puiul de animal să se întremeze repede.

Pe vremea aceea, tata lucra la Regia tutunului din Târgu-Jiu și, ca în fiecare an, toți muncitorii din fabrică primiseră de la economatul fabricii să aibă de sărbătorile pascale cotele de ulei, zahăr și făină de momel  cum îi ziceam noi, adică făină albă trei nule. Personalul fabricii lua o vacanță   și toți muncitorii plecau la casele lor.  Spre norocul nostru, fiindcă tata era orfan din Primul Război Mondial și avea de îngrijit o mamă și o soție cu trei copii, fusese concentrat pe loc, Regia fiind subordonată Armatei.

În casă la noi, tata, la zilele de mare sărbătoare era cofetarul familiei. Până la angajarea în fabrică lucrase ca ucenic, calfă și muncitor în patiserii la Brăila și Călărași. Era un desăvârșit meseriaș de la care a avut multe de învățat și mama. Pasca și cozonacii, simpli sau umpluți în diverse forme, făcuți de el erau minunați.

-„Numai la casa lui Gociu miroase a belșug în aceste vremuri de restriște!” ziceau sătenii când, adunați, vorbeau la horă. Mi-aduc aminte  că  odată, ca să mă pun bine cu o fată de care-mi plăcea, și ne-am dus în pădure la Poiana Bozului unde era pământul plin de viorele, găinuși, micșunele și brebenei,  să adunăm flori  de câmp în buchete ca să ducem la cimitir în a doua zi de Paște când era hramul satului, am luat pentru ea o felie babană de cozonac învelită într-o hârtie de ziar. M-a privit în ochi, a mirosit pachețelul apetisant, după care, nedesfăcându-l l-a vârât în sân, să-l mănânce acasă împreună cu soru-sa. Atunci, n-a știut să-mi mulțumească cu un sărut  cum fac fetele de-acum, dar nici eu n-am avut curajul să-i zic, …că-mi era rușine.

Paștele din anul acela, chiar dacă noi (eu și frații mei) n-o luam în seamă, avea o umbră mare de tristețe. Era al treilea an de război. Din sat muriseră sau fuseseră dați dispăruți mulţi bărbați care participau pe front. Era, nu era al lor, tot satul îl jelea. Multe femei tinere rămăseseră văduve, care, îndoliate, plângând, se pregăteau să-i pomenească. Pe capul lor picase toată răspunderea gospodăriei; grija pentru bătrâni și copii, care, întristați de durere  îi plângeau pe tații dragi plecați în lumea veșniciei. Fratele mamei ajuns la vârsta încorporării, primise ordin de recrutare și urma ca într-o lună să se prezinte la Cercul Militar, situație ce crea o atmosferă apăsătoare în cele două familii.

În casa noastră, mama și tata  au  pregătit Paștele la fel ca-n toți anii,  noi, fără griji ne zbenguiam,  dar nu se glumea și nu se râdea ca altădată.

*

Venisem de la biserică, unde sora mea mai mică se dăduse în „spectacol”. În brațele mamei și în fața preotului care ținea în mâini potirul și lingurița, n-a vrut  să deschidă gura să primească grijania. Dintr-o dată devenise agitată. A început să plângă și dând din picioare, s-a prins cu mâinile de gâtul mamei  și-a întors capul peste umărul ei, până au renunțat. După atâtea rugăciuni și o noapte de neodihnă, preotul era obosit și n-a mai insistat. Acasă, când a fost întrebată de ce a făcut așa, a răspuns: că i-a fost frică de popă că-i taie limba!

 Lingurița din mâna dreaptă a popii i s-a părut briceagul lui frate-său  Rițu.

Pe timpul postului mama ne ameninţa: că dacă furăm și mâncăm ceva de- dulce, la paște popa ne taie limba. În biserică, sora mea  se știa vinovată.

Bombardiere aliate

După ce ciocniserăm ouă și ne ospătaserăm cu de toate^*) , eu și Rițu, -fratele mai mic -,  am fost trimiși   să aducem acasă de pe deal  unde erau la păscut vaca și vițelul. Eram singuri, liberi și ne ardea de joacă. Pe panta cu iarba înverzită ne rostogoleam în cântecele păsărelelor. Deodată, din văzduh, s-a auzit un zumzet necunoscut nouă și care ne-a întrerupt hârjoana. Pe măsură ce timpul trecea, zgomotul se amplifica și ne-a speriat. Când eu îl încurajam „că n-o să pățim nimic”, cerul se umpluse de avioane care veneau în grupuri, dinspre apus. Încremeniți le număram. Erau  aliniate strâns, câte 20-30 într-un val.  Fiecare grup, era însoțit de câte un avion mai mic și mai sprinten, care zbura pe lângă el ocolindu-l. Când  am mai crescut am aflat că acelea erau avioane de vânătoare cu misiunea de a apăra bombardierele. Mă liniștisem și privindu-le îmi plăceau că aveau motoare multe, câte patru, cum nu mai văzusem până atunci. Până la urmă, înfricoșați de plânsul fratelui, că s-ar putea să se lovească între ele și să  cadă vreunul peste noi, am lăsat vaca și vițelul și am fugit acasă. Tata, mama și frate-său stăteau încremeniți în mijlocul drumului, discutând aprins, nebăgându-ne în seamă. După București  bombardat în 6 aprilie, venise și rândul nostru. „Ce ne facem dacă bombardează Târgul și se dărâmă fabrica? O să murim de foame!”…Erau vorbele mamei care ne-a înghețat sufletele.

Avion aliat lovit de un Messerschmitt BF 109 G6 condus de
aviatorii  români

 A venit și vestea adusă de un vecin:

-„Bă, e nenorocire! La Primărie se telefonă, că  azi noapte, când lumea era la Înviere, Severinul a fost făcut praf și pulbere de bombe. Orașul îi plin de morți, iar cei care au fost în biserici au murit sub dărâmături. Măcar, bine că n-au murit fără lumânare. Au avut oule roșii în buzunare și lumânările aprinse în mâini!”

„Ce bine că la noi  azi-noapte, n-a căzut nicio bomba!” …gândeam eu. Totuși, în vara aceea, la înapoierea unui cârd dintr-o misiune s-au aruncat  asupra comunei două bombe. Noroc că au căzut aiurea, într-o matcă, departe de locuințe și fără să facă victime, dar care pe mine - că le-am auzit șueratul în cădere și suflul exploziei - m-au speriat cumplit. Zgomotul și vibrațiile exploziilor produse pe rând, au spart liniștea și tihna oamenilor  în amiaza acelei zilei de vară. Era Dumineca și sătenii erau în preajma caselor.

Țara se găsea în plin război și frontul luase o întorsătură deosebită. După pierderea luptelor de la Stalingrad de către trupele germane, armata sovietică nu se mai oprea din marșul ei victorios, apropiindu-se vertiginos de granițele țării noastre. Pentru reușită în bătălii, aceasta  primise ajutor substanțial din partea anglo-americanilor.

 La începutul anului 1944 englezii, sprijiniți de americani, după înfrângerea feldmareșalului Elvin Rommel în nordul Africii, debarcaseră în Italia învingând trupele germane aciuate în fortificațiile de la Mănăstirea Monte Cassino. Statele Unite prin portul din nordul Europei, Murmansk, îi aprovizionau pe sovietici cu materiale de război, alimente și mijloace ce transport, în special renumitele autocamioane Studebaker.

                     *) După întoarcerea de la slujba de Înviere, când toată lumea luase Paște, înainte de a mânca, cineva din casă  ducea  pentru morți,  de pomană la vecini. Erau considerați vecini, familiile care luau apa de băut de la același bunar. La mine în sat aveam șase case vecine și între acestea începea  prin acest obicei, schimbul de ouă roșii, colaci și lumânări. Momentul constituia și un prilej de împăcare între cei certați, care nu mai vorbeau de un timp, uneori din pricini banale. Pomana era calculată pe numărul membrilor prezenți în casă și atunci (16 aprilie 1944), în cele șase gospodării erau prezente 24 de suflete. La noi în casă eram șase, ridicând numărul mătcărenilor,  cum li se zicea, la 30  (bărbați, femei și copii).

 Acum, mai sunt în picioare patru case, din care numai două locuite. În acestea își duc zilele bătrâneții, doar trei persoane și acestea trecute de 77 ani.

Aviatorii români alături de aviatorii nemţi

*

         Vin americanii !

        „La 15 aprilie 1944, (în noaptea de Paști), este efectuat primul bombardament al aviației anglo-americane asupra Severinului. Cu ocazia bombardamentelor din 15 și 16 aprilie, sunt lovite grav: portul, instalaţiile portuare, gara, regimentul, aerodromul și parţial orașul, distrugerile fiind apreciabile: tancuri cu benzină incendiate, parcul de vagoane și locomotive distrus în proporție de 2/3. Bombardamentul din 21 aprilie a avut ca obiectiv principal centrul orașului și cartierul “nemţesc”. De la 15 aprilie până la 22 august 1944, forţele aeriene anglo-americane efectuează asupra Severinului un număr de 11 bombardamente. Bombardamentele din 6 mai și, respectiv, 6 iunie 1944, au fost și ele extrem de violente din cauza numărului mare de bombardiere folosite. Scopul bombardamentelor asupra Severinului urmărea deopotrivă distrugerea concentrării de refugiaţi civili, universitari si industriali sosiţi din Bucovina și Moldova”

  *Wikipedia, Turnu-Severin, epoca 1940-1945.

Doi piloți români ciocnesc ouă înainte de decolare

 spre avioanele inamice.

„A doua zi, chiar în Dumineca Paştelui, bombardierele americane s-au întors pentru a lovi din nou Turnu Severin (unde cele 167 de aparate B-24 aveau drept misiune să bombardeze aceleaşi obiective ca şi aviaţia britanică, vizând în special căile feroviare şi aerodromul) şi, pentru prima dată, Braşovul, marele centru industrial care fabrica avioanele IAR. Pentru a lovi oraşul transilvănean, (legăturile feroviare şi Uzinele IAR) a decolat o formaţie de 158 de bombardiere B-24 Liberator. Venind dinspre Bulgaria, avioanele inamice au intrat în ţară prin zona Rusciuk-Giurgiu. Între orele 9.50 şi 13.00 au fost alarme aeriene în oraşele Giurgiu, Bucureşti, Craiova, Ploieşti, Braşov şi Sibiu. Oraşul Braşov a fost bombardat de la ora 11.00, fiind lovite Uzinele IAR, Gara Mare, Atelierele principale CFR, Întreprinderile “Schmoll Pasta”, Uzinele “Astra”, Palatul de Justiţie, Hotelul “Coroana” şi Cartierul Gării. În urma acestei misiuni a încetat activitatea uzinei şi fabricarea avionului IAR 80/81″.

 (Misiuni de sacrificiu – Grupul 1 Vânătoare în apărarea teritoriului naţional, aprilie – iunie 1944, Alexandru Armă şi Sorin Turturică, editura Militară, 2011)

*

         Paşte Fericit, tuturor!

         E linişte şi pace în oraşul lui Brâncuși. În această duminică, prima din luna Mai 2013, probabil aţi servit masa alături de cei dragi. Să vă fie de bine! Însă, să nu uitați că acum 69 de ani și 20 de zile, în prima zi de Paşte a anului 1944, iadul a venit din înaltul cerului peste locuitorii orașelor Turnu-Severin şi Braşov. Gorjul nostru, cu uzină de armament și fabrici militarizate a fost ocolit. De ce?... Poate știți dumneavoastră!  Eu nu am aflat până acum.

        Atunci, la amărâții din  Severin, în biserici lumânările s-au stins, oule s-au zdrobit în buzunarele celor de sub dărâmături,  „mielul s-a speriat şi el în tavă, cozonacul s-a aplatizat când peste 150 de cvadrimotoare B-24 zguduiau noaptea severineană și  liniştea dimineţii brașovene. Îmi şi imaginez cum sunetul a două ouă roşii ciocnite într-o familie braşoveană s-a suprapus cu sunetul primelor bombe căzute la orele 11.00.” cum, fără exagerare este consemnat într-un înscris pe Wikipedia

                                                 ________